Calatorie intrerupta spre libertate

Dorinta de a calatori, de a te misca liber intr-o lume pe care nu o cunosti, te poate incerca la orice vârsta. Adolescenta e timpul când visul ia forme fantastice, carora nu le poti rezista. E inca mai greu sa rezisti când visul prinde contur in conditiile interdictiilor de tot felul si, in tarile comuniste, ale opresiunii politice, ale unei saracii impuse in mod deliberat de clasa conducatoare. Nu e de mirare ca majoritatea celor care au incercat sa evadeze din propria lor tara au fost tineri, copii care abia apucasera sa absolve liceul. Unul dintre ei a fost Nicolae Dima, autorul cartii „Calatorie spre libertate“, aparuta recent la editura Viga din Bucuresti. Lucrarea da seama, la multi ani distanta, de modul in care un vis se poate transforma mai intâi in cosmar si abia apoi in realitate. Faptul ca, la mijlocul deceniului cinci, intr-un timp când regimul comunist era de acum bine instalat la putere, micul grup de tineri, Nic, Hans si Grasu, a fost prins pe când incerca sa se strecoare peste granita in Iugoslavia vecina nici nu este semnificativ. Cum puteau sa reuseasca trei tineri nestiutori in confruntarea cu un sistem organizat pentru a face cu neputinta trecerea spre libertate? Neasteptat de putini au reusit sa ajunga acolo unde-si doreau din multimea celor care au incercat. In epoca, in urma cu 50-60 de ani, puscariile patriei erau pline cu acesti tineri visatori. Ceea ce a urmat este insa semnificativ fiindca este expresia modului in care cei care reprezentau politica partidului s-au straduit sa faca orice ca sa anuleze gândul libertatii care-i adusese pe cei trei la granita.
Inchisoarea incheie o investigatie de luni de zile, constând nu numai din interogatorii fara sfârsit, dar, mai ales, din tortura. Fiindca intotdeauna, supozitia celor care detineau puterea era aceea ca in spatele grupului de tineri arestati la frontiera se aflau altii, ca dorinta de a trai intr-un spatiu liber era un pretext, cei prinsi detineau arme, valuta, bijuterii, informatii. Trebuia apoi sa fie cunoscuta istoria fiecarui individ, a familiei. Informatiile nu puteau fi obtinute decât prin bataie, infometare, privare de somn. Dupa luni de zile de asemenea tratamente cei trei au fost condamnati la doi ani de inchisoare, pe care le-au petrecut la Jilava, Aiud, Gherla, câteva din cele mai cumplite locuri de detentie pentru condamnatii politici.
Trecerea prin tribunal si condamnarea pun, in cele din urma, capat unei lungi si grele perioade de tensiuni. Cel care isi relateaza experienta primeste cu un sentiment de usurare condamnarea la inchisoare. Are sentimentul ca zboara sau ca ar putea s-o faca. Realitatea il va aduce repede pe pamânt. Starii de tensiune incercate pâna atunci ii va lua locul alta, cu nimic mai usor de suportat. Trecerea in sistemul penitenciar muta atentia detinutului asupra celor din jur. Relatiile interumane, solidarizarea cu cei asemeni tie devine unul din obiectivele existentei. Gândul de a nu ceda, de a nu-ti pierde demnitatea, ii tine ochii pe compasul moral. Rugaciunea, Dumnezeu, devin parte a noii vieti. Orientarea spre studiul limbilor straine, mostenirea experientei celor din jur, un altul. Acumularea de informatii de toate felurile, de la istoriile traite de camarazii din jur, la comunicarea cu cei inchisi in alte celule prin sistemul morse devin si ele obiective ale existentei. Desigur ca nici una din aceste activitati nu este ingaduita. Gardienii stau la pânda, ca si cei pânditi de ei, initiaza perchezitii si, odata gasit in culpa, urmeaza pedeapsa, invariabil izolarea intr-o celula rece si umeda, cu o gamela de mâncare la trei zile. In pofida tuturor acestor primejdii, se poate spune, pe drept cuvânt ca inchisoarea a slujit drept scoala pentru multi dintre cei care au trecut prin ea.
Una din activitatile nobile era aceea de a invata poemele compuse in inchisoare. In pofida tuturor restrictiilor impuse de gardieni si perchezitiilor meticuloase, detinutii, mai ales cei vârstnici, reuseau adeseori sa alcatuiasca colectii pe care le depozitau in pardoseala celulelor. Versurile, expresia disperarii, dar si aspiratiilor si vietii de zi cu zi, se adresau deopotriva celor inchisi si generatiilor viitoare. Un camarad vârstnic, temator ca nu va apuca ziua liberarii, ii transmite autorului locul in care tine ascuns un astfel de manuscris ilegal. Volumele de versuri din inchisori aparute decenii mai târziu se bizuie pe ceea ce au memorat tinerii detinuti ai acelor ani si pe putinele materiale salvate in chip miraculos.
Alaturi de tinerii care incercasera sa fuga din tara se aflau inchisi mii de tarani care refuzasera sa se inscrie in gospodariile colective. Acestia relatau despre modul in care asa numitii chiaburi erau adeseori ucisi pe ulita satului, in vazul taranilor, felul in care erau confiscate proprietatile oamenilor care se impotriveau regimului. Alaturi de ei erau fosti diplomati, politicieni, preoti, ofiteri. Tinerii aflau din sursa directa pozitia politica a vechilor reprezentanti ai partidelor.
Fratele naratorului, arestat inaintea lui, se afla in aceeasi inchisoare, in sectia de maxima securitate. In lungul timp cât va sta inchis ii va fi cu neputinta sa comunice cu el.
Se aflau inchisi in vremea aceea studentii care se solidarizasera cu revolutia din Ungaria din 1956. Cum ar fi putut sa fie el insusi unul dintre ei, Nicolae Dima ii considera modele de urmat. Cunoaste povestea celor din jur, afla cum a fost prins fiecare dintre ei, o informatie de pret pentru cei care continua sa viseze la lumea libera. Il impresioneaza stirea ca unul din camarazii de celula izbutise sa treaca Dunarea, ajunsese in Iugoslavia, doar ca sa fie prins de granicerii tarii vecine si predat autoritatilor românesti. In ciuda relatiilor aparent tensionate dintre cele doua tari, o seama de intelegeri continuau sa fie in uz, returnarea fugarilor români fiind una dintre ele. O asemenea experienta se cerea retinuta.
Erau apoi cazurile absurde, cum a fost drama unui baiat de paisprezece ani care s-a intâmplat sa treaca intr-o zi prin dreptul garii din orasul lui natal. De unde a fost rapit si transformat in prizonier de razboi german. S-a intâmplat ca, in timp ce o trupa de militari sovietici transporta un grup de nemti in URSS, unul din prizonieri a reusit sa scape de sub escorta. Fara multa vorba, pentru a completa numarul, sovieticii au ridicat de pe strada pe primul trecator care le-a cazut in mâna. Dar drama nu se incheie aici. Eliberat dupa unsprezece ani de lagar, tânarul incearca sa ajunga acasa. Trece frontiera si se preda granicerilor români, numai pentru a fi din nou arestat si condamnat pentru trecerea ilegala a granitei româno-sovietice.
Absurdul avea in epoca neasteptat de multe forme. „Printre camarazii nostri de munca“, noteaza autorul, „se afla un fost pilot al Fortelor Aeriene, Povicescu, a carui sentinta se apropia de sfârsit. De fapt, el mai avea de ispasit doar doua saptamâni, când a fost deodata chemat la sectia grefierului inchisorii, ca sa i se spuna ca fusese judecat si condamnat in absentia la inca doisprezece ani, chipurile, pentru ca a participat la o demonstratie reactionara in fata Palatului Regal de ziua numelui Regelui Mihai, cu zece ani inainte“. Se pare ca practica unor astfel de re-condamnari in absentia in preajma eliberarii era comuna, asa cum erau instiintarile ca detinutul avea de trecut, dupa perioada de detentie, prin ani de domiciliu fortat.
Se adaugau la aceasta cei care nu rezistasera tortùrilor la care fusesera supusi de securitate si-si pierdusera mintile. Asa-numita casa de nebuni a inchisorii le reamintea tuturor ca fiecare fiinta are un hotar peste care nu trebuie pasit. Una din pedepsele comune era si aceea de a inchide un detinut cu mintea intreaga intr-o celula cu bolnavi mintali si a-l declara astfel nebun.
Infometarea sistematica, pedepsele cu izolarea, zvonurile false, menite sa puna capat sperantelor celor inchisi, la care recurgea administratia inchisorilor, nu realizau altceva decât sa faca vizibil faptul ca cei aflati la cârma nu urmaresc altceva decât sa distruga tineretul si sa ruineze tara. Nicolae Dima isi aminteste de o parabola, lectura mai veche, pe care o evoca in cartea de amintiri: „Una din pasiunile mele favorite, impartasita cu fratii mei, era lectura, iar cartea care mi-a stârnit cel mai mult imaginatia a fost „Vieti paralele“, a scriitorului antic Plutarh. Intr-un eseu, el si-a imaginat o societate sub infatisarea unui balaur a carui coada s-a revoltat impotriva capului si a cerut sa conduca trupul. Coada s-a instalat la cârma si a luat-o orbeste inapoi pe cai pline de risc, izbind capul balaurului de roci si cazând peste tarmuri stâncoase pâna intregul trup a fost mutilat. Plina de suferinta si sângerând, coada si-a dat seama de nerozia propunerii sale si a rugat capul sa preia din nou conducerea. Capul, insa, era mort, asa ca intregul corp a trecut prin agonia mortii lente“. Daca scopul pedepsei cu inchisoarea a fost acela de a-i convinge pe tineri sa renunte la gândul plecarii din tara, efectul a fost adeseori opus.
Un condamnat care trece prin asemenea experiente poate spune despre sine ca a absolvit scoala vietii. O diploma care nu o echivaleaza pe cea universitara, pe aceasta abia urma s-o dobândeasca, dar care il asigura ca nu va mai cadea victima erorilor prin care a trecut el insusi sau prietenii din inchisoare. Calatoria spre libertate, intrerupta timp de doisprezece ani, putea fi reluata. 1968 era un an bun. Tensiunile politice se mai inmuiasera, iar România isi asuma in diverse ocazii rolul de mediator politic. In aceste imprejurari, autorul cere sa faca o calatorie turistica in aceeasi Iugoslavie si, spre surprinderea lui, cererea ii este aprobata. Tot ce a urmat a tinut de experienta câstigata in anii cât s-a aflat la scoala vietii. Intr-adevar, cea de a doua tentativa de a trece frontiera a reusit, iar Nicolae Dima a devenit in scurta vreme, dupa obtinerea unui doctorat la Columbia University, unul dintre cei mai respectati comentatori de politica la postul de radio Vocea Americii, profesor la Fort Bragg si câteva alte scoli cu profil militar, autor de lucrari stiintifice de geopolitica, eseuri culturale si jurnale de calatorie. Una din aceste lucrari, de deosebita intensitate, carte a emotiilor traite, este „Calatorie spre libertate“, ajunsa acum la a doua editie. El este unul dintre cei care si-au platit scump dorinta de a trai liber. Este si unul dintre cei care s-au bucurat din plin de izbânda. Din grupul initial de trei cu care a pornit in viata, a fost singurul care a continuat drumul pe care pornisera in adolescenta.