Un tânăr antropolog maghiar din Ferentari, de care îl leagă un grant, notează cum taximetriştii bucureşteni îl avertizează neguros asupra pericolelor nebănuite ale cartierului. Şi cum se uită urât când le spune că e ungur. Cad în admiraţie necondiţionată aflând că e din Budapesta. Am fost, zic ei, e un oraş curat şi frumos (…nu ca Bucureşti). Ca în toate vinovatele obsesii dâmboviţene, curăţenia trece înaintea frumuseţii. Apare şi inevitabila analogie dintre cele două capitale. Nici o confuzie, doar pentru americanii de la mii de leghe distanţă 🙂
Care vin la Budapest, nu la Bucharest. Se amestecă printre japonezi, chinezi, indieni, francezi, italieni, englezi, greci, spanioli. Români. Şi aici, ca şi aiurea, destui turişti se bucură să regăsească familiaritatea locurilor unde se pot ospăta „ca la mama acasă“: McDonald’s, KFC ş.c.l. Globaliştii sunt azi principala marcă locală. (E drept că McDonald’s-ul praghez din Piaţa Wenceslas, unde m-am mirat întâia dată, încă demult, a fost între timp gospodăreşte devastat de manifestanţii antiglobalizare).
Nem dohányzó. Nu se fumează. Niciunde. Cine vrea, iese lângă local. Trotuarele se umplu mai ales cu grupuri de tineri, care au o nouă formă de socializare. În week-end îi vezi până dimineaţa. Altceva decât acasă, unde se anunţă triumfător, încă de la intrare: AICI SE FUMEAZÃ! Reclamă pe care nu o înţeleg: unde nu se fumează în Bucureşti?
Un prieten observă că localnicii seamănă azi cu bucureştenii. Impresia mea e puţin alta. Dar îmi amintesc că acum vreo 15 ani altcineva îmi spunea oarecum acelaşi lucru: diferenţa între hainele „lor“ şi „ale noastre“ s-a micşorat şi nu mai e importantă. Din nou inevitabila comparaţie, pe grundul relaţiilor de bună vecinătate şi prietenie de altădată, când toţi, şi Dej, priveau în zare pentru indicaţii, dar prin vecini pentru bunăstare şi „bunurile de larg consum“ – la cehoslovaci, la unguri… probabil la ce socoteau că e permis.
Remarc, oricum, mulţi homeleşi. Ca la noi. Frapant însă, mai mulţi tineri (unii îşi răsucesc ţigări).
În seara de Ajun, spre Szabadság híd, Podul Libertatea. Totul e închis. Vânt geros, tăios ca o lamă. Într-un gang deschis spre fluviu doi homeleşi discută şi mănâncă. O franzelă, o sticlă, parcă un mezel, o plapumă. Aproape de pod – un altul, în blugi şi geacă de vară, dormind în nişa ieşirii dintr-un garaj. E ghemuit ca un fetus şi pare lepădat pe cimentul gol, întru totul vulnerabil. Întrebarea tulburătoare e dacă va supravieţui nopţii. Prin fereastra deschisă de la o clădire distanţă se revarsă un rock industrial foarte supărat. Mă opresc, pentru că imobilul poartă o plăcuţă albă, cu numele lui Lukács György. E apartamentul său dintre 1945-1971, pe cheiul Belgrad
nr. 2, cu panoramă la Dunăre şi la Dealul Gellért. A doua zi homelesul nu mai e. Cei cu plapuma sunt pe locul lor.
Dacă e să vorbim serios. Problema nu e că Budapesta e un oraş superb, iar Bucureştiul nu e un oraş superb. Problema e că Budapesta e un oraş, iar Bucureştiul e fantasma unui oraş.