Cel mai nimerit omagiu adus unui autor este comprehensiunea. In absenta ei, laudele cele mai mari devin suspecte si sfârsesc in ridicol ori parodie. Un omagiu frumos si pertinent aduce Radu Suceveanu celui mai avizat cititor contemporan al lui Bacovia, dl Constantin Calin. Cu un titlu inspirat, „Serbie literara“ („Cronica veche“, nr.10/ 2011), acest omagiu e provocat de o carte recent aparuta, „In jurul lui Bacovia – glose si jurnal“ (Ed. Babel, 2011), dar subintelege intreaga opera de „arheolog“ bacovian pe care autorul impunatorului „Dosar Bacovia“ o intreprinde in ultimele decenii: „De acum, 12 iunie 1987, ziua in care n-am sa scriu despre Bacovia (fie si o insemnare de doua rânduri) ori n-am sa citesc ceva din cele ce mi-ar putea folosi in studiul despre el, va fi dies perdida“. O zi pierduta, deci, declara Constantin Calin, unul dintre cei mai avizati, mai seriosi si mai inspirati comentatori ai operei lui George Andone Vasiliu, zis Bacovia (pseudonimul vine mai degraba si mai motivat de la „Bacovia – calea lui Bachus“ decât de la numele urbei). Ne aflam in fata unei declaratii de… serbie critica auto-asumata…“ „Serbul“ are in fata doi mari predecesori. Ceea ce reprezinta Perpessicius, cel deprins cu suferinta, pentru Eminescu, si Niculae Gheran, cu o vitalitate cât a ardeleanului, pentru Rebreanu, inseamna Constantin Calin, aristocratul provincial, pentru Bacovia. Primul dintre acesti trei eminenti filologi, editori si istorici literari a orbit, literalmente, pe manuscrisele eminesciene dându-si ochii pentru luminarea posteritatii poetului national. Cel de-al doilea i s-a consacrat pe viata, ca un plugar la arat, ctitorului romanului românesc modern, amânându-si pâna la senectute un timpuriu, dar veritabil talent de prozator satiric si un mare har de evocator lucid si induiosat, cu lacrima in coltul ochiului, de comicul tragic al unor lumi disparute. Al treilea, un moralist fin si profund, „provincial“ ca Montaigne retras in turnul castelului din Normandia, locuieste de mai bine de patru decenii in „tara Bacovia“, pentru care face citatul legamânt de serbie literara. Cum vedem, fiecare dintre ei renunta de buna voie la câte ceva, unul la lumina ochilor, altul la o vocatie beletristica neindoielnica si promitatoare de succes, in fine, celalalt la o cariera si un confort burghez spre a deveni tustrei, „serbi“ literari la curtile unor mari scriitori, servitori ai „eternilor nostri pazitori ai solului vesnic“. Si nu-i vorba de renuntari pasagere, amânari oportune, de etapa, ci de un veritabil sacrificiu al fiecaruia dintre ei. Avem de-a face cu o specie rara, aproape stinsa, atipica si care se trage, pesemne, prin miracol sau vointa astrelor, dintr-o coasta a Mesterului Manole: in felul lor, acesti cititori de elita, filologi si exegeti devotati actualizeaza mitul jertfei, unul din cele patru evocate de G. Calinescu in marea lui „Istorie a literaturii române…“. Cei trei „serbi“ literari amintiti aici pot documenta cu cartile pe masa pretul sacrificiului lor, dar si beneficiul imens pe care cultura româna il are in urma muncii lor nepretuite. Nepretuita in arginti ca si in privilegii, necum in recunoasteri onorifice din partea cui s-ar cuveni, aceasta „serbie literara“ nu-i insa deloc gratuita si dezinteresata: ea este si o forma de cucerire si consolidare a propriei identitati caci, spune Constantin Calin in argumentul la noul volum de glose si jurnal „In jurul lui Bacovia“, „Aservindu-ma, Bacovia ma evidentiaza“. Iar in alta parte adauga si precizeaza: „Singura mea asemanare cu Bacovia e ca, la fel ca el, si eu, scriind (sau citind) „ma gândesc la mine“. Uneori prea mult. Ma uit in propriul text ca intr-o apa adânca, dar fara narcisism. Nu-mi contemplu imaginea, ci privesc, concentrat, ceva ce nu e, pâna uit si de oglinda apei, si de apa, iar – uneori – si de mine. Ma cercetez o clipa in oglinda, apoi nu ma mai vad, nu mai vad nici oglinda. M-a absorbit? Un gând sterge tot ce era in fata si-l preface intr-o pata alba. Gând fugitiv si inconsistent. Daca ar fi sa-l precizez, n-as putea: se destrama ca un abur. Când realitatea intra iarasi pe deplin in drepturi, el nu mai exista nici ca amintire. Ciudat, n-am simtit niciodata nevoia sa-l reconstitui.“ Aceasta pierdere de sine ca o scufundare in apele oglinzii si alunecare in sorbul unui „gând“ oglindit, secerat la rându-i de cruda realitate si stergându-i nu doar orice amintire, dar si „nevoia de a-l reconstitui“ este ea insasi profund „bacoviana“: sorbit de materia exegezei, exegetul devine si se descopera ca unul din aceeasi familie facând parte din lumea („tara“) evocata. Iar teroarea unui „gând“ ce scormoneste neobosit ca un vierme in maruntaiele „trecutului“ continuu e o introspectie sinucigasa fara contenire nutrita de nervii bacovieni si de nevrozele ce umplu viata si poezia marelui „bolnav al familiei“. Bolnav de Bacovia, Constantin Calin intreprinde in cartile lui o vasta actiune de „trezire“ a poetului fara biografie care in speculatiile unora a trait ca si cum n-ar fi fost, si a unei poezii ramase in buna parte in cimitirul speculatiilor desarte si al formulelor ornamentale. Nici macar genialul G. Calinescu, cartograf pacalit de propria eruditie, nu-l descopera cu adevarat pe Bacovia cel viu: il considera un fel de mare simulant minor si-l face, excesiv si exclusiv debitorul unor „poze“ luate cu imprumut de la simbolistii francezi. Poezia lui Bacovia ar reprezenta dupa opinia marelui critic „transplantarea, uneori pâna la pastisa, a simbolismului francez, insa pe temperamentul unui Traian Demetrescu.“ Ii numeste „prototipii“, mastile sub care poetul isi executa partitura lirica fiind Rodenbach, Rimbaud, Verlaine, „tuberculosul“ Jules Laforgue si sfârseste prin a-l trece in categoria paradoxala a marilor minori sub cuvânt ca „Din modelele franceze, Bacovia si-a facut, lucrul este evident, o existenta proprie, sustinuta de un sentimentalism fundamental si in genere de capacitatea de a trai personal toate aspectele imprumutate.“ Unul dintre meritele peremptorii ale lui Constantin Calin dupa revenirea, temporara, din lunga, nesfârsita lui calatorie de studii in „Tara Bacovia“ consta in a fi pus capat si a-l fi intors pe Bacovia acasa din exilul la care, dintr-o pretuire inadecvata, l-a condamnat G. Calinescu. Operatie de incetatenire, daca o putem numi asa. Sa observam, in treacat, ca in privinta colonizatului Bacovia marele critic este un surprinzator si paradoxal preasupus urmas al lui Pompiliu Eliade din „Influenta franceza asupra spiritului public in România“. Apelând la o adevarata restauratie Constantin Calin polemizeaza cu decenta si respect cu marele critic: „Bacovia – crede el – trebuie citit ca un autor vechi, lent, cuvânt cu cuvânt, descifrat. In opera sa sunt termeni, expresii, aluzii ce intriga, partial sau deloc cunoscute. Desi parcurse in toate sensurile, unele din textele sale mai „dorm“, ca sa folosesc o vorba a lui Unamuno. Ele trebuie trezite, interogate, lamurite. Care ar fi metoda suscitarii lor? Una arheologica. Bacovia trebuie scos de sub sedimentele unor interpretari critice abuzive, care pur si simplu ignora „ce a vrut sa spuna poetul“ sau „ce inseamna cutare lucru sau gest“ dintr-un vers al sau. Nu o data s-a fantazat si s-a delirat pe marginea poeziei sale.
Cred ca important nu e sa spui ce nu s-a spus, deraind de la linia textului, ci sa faci dovada comprehensiunii, sa restaurezi intelesurile originale (si originare – n.n.) ale operei.“ Aspectul fundamental al „restaurarii“ consta in stabilirea raportului dintre exeget (arheolog) si subiectul de restaurat: contrar obiceiului, Constantin Calin nu-l obliga („târaste“ era sa scriu) sa fie „contemporanul nostru“, ci, dimpotriva, se umileste pe sine straduindu-se sa devina si chiar devine el insusi „contemporanul“ lui Bacovia si al epocii acestuia. Bacovia n-a „coborât“, cum s-a spus, in Infern, ci, laolalta cu contemporanii sai, a trait altfel Infernul epocii lui. N-avea nevoie sa „coboare“, traia in el ca intr-o realitate data: se plimba prin aceleasi gradini publice, asculta aceleasi fanfare militare, se pierdea in acelasi câmp al Abatorului si se plimba de unul singur prin aceleasi „mahalali“ ale Bacaului acelui timp. In biografia, fizionimia si statura lui morala si spirituala sunt incrustate, precum cercurile pe copac, vârstele si ticurile epocii. Poetul e in acest sens un veritabil „document“ uman ce trebuie descifrat ca un palimpsest: „Mi-i dor – scrie criticul in jurnal – daca pot sa zic asa, necritic, sa descopar un Bacovia primitiv, simplu, autentic“. Poetul si poezia lui – ne lasa a intelege – au suferit, dupa purgatoriul neintelegerii opace din cercul strâmt al familiei si in cel mai larg al lumii din jur, un neincetat asediu de actualizare fortata din dorinta, legitima pâna la un punct, de a-l face „contemporanul nostru“. Sub aceasta lozinca a modernitatii si modernizarii s-a operat, cum stim, o confiscare si deturnare ideologica de care si Bacovia a suferit cot la cot cu poetul national, M. Eminescu. Desfigurarea, si a unuia si a altuia s-a produs in litera textelor si cu totul in afara spiritului lor. Cei ce cunosc „cariera“ politica a poemului „Imparat si proletar“ cu smulgerea unei caramizi din vastul edificiu eminescian vor intelege si deturnarea, la alte proportii, a teribilei poeme bacoviene „Serenada muncitorului“, rascroita, prin actualizare fortata sa fie un fel de „Imparat si proletar“ al lui Bacovia in anii ’50. Si cum sa nu rasune atunci, ca din gura unui „contemporan al nostru“ versurile de acolo: „Eu sunt un monstru pentru voi/ Urzind un dor de vremuri noi/ Si-n lumea voastra-abia incap… / Dar am sa dau curând la cap// O, dormi adânc, mereu asa,/ In vise dulci, hidos burghez,/ Oftând, palate sa-ti lucrez./ Eu stiu si bine a darâma.// In noaptea asta, iata, suna/ O serenada din topor…“ ? Ca sa intelegem cum se cuvine spiritul acestor versuri oricând confiscabile de o ideologie in uz, ele trebuie scoase de sub regula contemporaneizarii si citite in sensul lor original si originar, in spiritul epocii din care poetul si-a luat vorbele: actualizantii cu orice pret vor alege din Serenada lui Bacovia cuvântul „topor“, cititorii fideli si comprehensivi se vor multumi si impaca linistiti cu vorba „monstru“, o vorba cu larga circulatie in epoca si care n-avea cum sa nu cada si in gura lui Bacovia. Criticul restaureaza conotatiile realistice si simbolistice ale „monstrului“ bacovian cuvânt care cunoaste in epoca lui o frecventa extraordinara: „Monstru e unul dintre cele mai tari cuvinte folosite de Bacovia in opera sa. In mod obisnuit, el evoca o fiinta teratologica, diforma, o aberatie a naturii care inspira repulsie si teama. Aici, in „Serenada muncitorului“, monstru este insa cel ce se deosebeste de insii „normali“ prin faptul ca gândeste diferit, inovator, indraznet si nelinisteste cu ideile sale. E idealistul redus de adversar la o imagine calomnioasa caricaturala, propagandistica: „Eu sunt un monstru pentru voi/ Urzind un dor de vremuri noi“. Pentru a da mai multa vigoare discursului, poetul a pus, cum se vede, efectul inaintea cauzei.“ Si, mai lamuritor: „“Serenada muncitorului“ ne pare azi, când ne-am cam inmuiat (aici si acum, „actualizantii“ cu orice pret au pretexte de a-l contrazice pe critic! – n.n.), un discurs agresiv, destabilizator, neverosimil la un autor care in viata cotidiana se comporta timid. El e insa in acord cu o parte a discursului epocii, existent nu numai in literatura ci si in plastica. Monstrul din poemul lui Bacovia seamana cu uriasul dintr-un desen vazut de Gala Galaction in celebra publicatie de razboi social „L’Assiette au beurre“: Un Goliat muscal intins pe pamânt (…) Rar in zilele noastre, prezent doar in reportajele de la politie si in cronicile judiciare, „monstru“ era intrebuintat des in limbajul de la sfârsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Parea nimerit pentru exprimarea aversiunii si dispretului. Putea fi auzit in saloane (…), in mahala (…), in convorbirile dintre intelectuali („Policarp, da dracului idealul! E un monstru viclean, un vampir nesatios… „ – citim in „Profir si Policarp“ al lui Galaction – n.n.). Intr-o lume cu nervii iritati, la noi ca si aiurea, sunt tot mai multi cei care – vorba lui Caragiale – „simt enorm si vad monstruos“. Incarcat cu amaraciune sau cu ura, cuvântul monstru se intâlneste, de asemenea, nu o data in articolele si satirele unor autori socialisti, in oratoria populara, in convorbirile de cafenea. Bacovia era familiarizat cu toate aceste „surse“„. Bolnavul familiei, Bacovia era el insusi un „monstru“ in ochii lumii din care-si „recruta“ cuvintele si care-i alimentau „nervii“. Si asa mai departe: pentru a se intoarce si a deveni „contemporanul lui Bacovia“, criticul e impins sa se faca geograf, topograf, specialist in cadastru, in oenologie,, in filologie si dialect local, in muzicologie si in multe alte domenii ale vietii cotidiene, sociale, culturale si politice a epocii. De acolo, dintr-o provincie vasta ca o tara il „culege“ pas cu pas, cuvânt cu cuvânt pe Bacovia si-i asculta cu o ureche fina si educata muzica specifica, proprie si originala: „O natura muzicala, Bacovia e si consumator si interpret de muzica. El cânta la vioara (ca Lenau ori ca G. Cosbuc), compune, consultându-se uneori cu lautari, si asculta muzica. Esentialmente muzicala, poezia sa e un veritabil document pentru arhiva sonora a perioadei… Numarul instrumentelor citate e mai mare, cred, decât la oricare alt poet român din acea vreme: acordeon, caterinca, flasneta, clavir, flaut, fluier, ghitara, goarna, harfa, „harmonie“, lira, orga, nai, piano, pianole, piculina, tambale/timbale, vioara/scripca/violina (…) buciume, talangi, clopote, zurgalai, drâmba, trompetele, toba, gramofonul „fonografele publice“. Se aud arii, cantonete, doine, marsuri, melodii, „opera“, romante, serenade, „populare“… Toate aceste denumiri ar fi cunostinte seci daca Bacovia n-ar nota, aproape de fiecare data, impresiile sale legate de felul muzicii, de intensitatea ei, de specificul instrumentelor sau daca n-ar sugera corespondentele cu starile sale sufletesti. Lucrurile difera de la o vârsta poetica la alta. In „Plumb“, „Scântei galbene“, „Cu voi…“, „Comedii in fond“, sunetul muzicii e dur, metalic. Fanfare militare executa un repertoriu alcatuit din piese facute sa provoace sau sa accentueze melancolia … Muzica lugubra alterneaza cu cea exaltata… Un trouble-fête prin temperament, Bacovia e atent indeosebi la muzica grava… La el clavirul, violina, vioara, harmoniile, flasnetele, piculinele, trompetele cel mai adesea „plâng“, care „trist“, „sentimental“, care „cavernos“. Instrumentele sunt uzate, dezacordate… Odata cu „Stante burgheze“ (si dupa aceea) climatul muzicii evocate de Bacovia se schimba…“ Cu un aer muzeografic si enciclopedic, glosele si jurnalul bacovian din „In jurul lui Bacovia“ de Constantin Calin descifreaza, interpreteaza si restaureaza admirabil o partitura bacoviana ca si necunoscuta. Si incepe sa se auda cum, incapute pe mâinile acelui „monstru“, ale marelui „bolnav al familiei“, flasneta si caterinca epocii scot cu totul alte sunete, nemaiauzite: sunetele unei muzici atonale, rupta, sfârtecata, hartuita si inghitita in „hi“ in „ha“ de nervii si nevrozele solitarului fugind sa se ascunda in gradinile de vara ale „tarii Bacovia“. Criticul mai are de pus niste difuzoare ca impresionanta partitura sa fie audibila si auzita pâna la capat si de urechile surde. A promis-o.