Erich Fromm, Arta de a fi, Editura Trei, Bucureşti, 2012
Filosofia ne-a obişnuit să ne pregătim pentru moarte, iar psihologia practică ne învaţă cum să „ne trăim viaţa“. Mai modestă, dar deopotrivă cu o deschidere mai amplă, cartea lui Fromm încearcă să ne spună câte ceva şi despre un alt verb, anume despre modul de existenţă bazat pe a fi.
Reducerea la simplul său a fi, la fiinţa sa desprinsă de atributele accidentale este un exerciţiu pe care fiecare om ar trebui să-l facă la fel de hotărât şi de consecvent cum îşi face (sau ar trebui să-şi facă) exerciţiile fizice. Fromm ne propune să urmăm zilnic acest exerciţiu metafizic, o gimnastică a spiritului în care individul, dezbrăcat de hainele sale sociale, de măştile, de personajele pe care le întruchipează, rămâne doar el, în goliciunea – deseori înspăimântătoare – a fiinţei sale, a simplului său „a fi“. Ce mai sunt atunci când nu mai am nimic? Ce mai rămâne din mine atunci când nu mai sunt nici „părinte“, nici „profesor“, nici „scriitor“?
Primul pas este diferenţierea corectă a două verbe – a fi şi a avea, privirea lucidă asupra a ceea ce se ascunde în spatele inocentului „eu sunt…“
Uneori perversitatea cu care a avea se împleteşte cu a fi este străvezie. Nu înseamnă „sunt părinte“ că „am copii“? Sau „sunt căsătorit“ că „am un soţ/ o soţie“? Sau „sunt şef“ că „am subalterni“? O corectă discernere a modului de existenţă bazat pe „a fi“ de modul de existenţă bazat pe „a avea“ a constituit de altfel scopul tuturor filosofiilor şi religiilor, iar în zilele noastre reprezintă chiar finalitatea demersului psihanalitic, eliberarea omului interior“, a „omului autentic“, îngropat sub straturi groase de iluzii, false dorinţe şi false „adevăruri“.
Primul pas: recunoaşterea bolii
Fromm scrie prezenta lucrare între 1974 şi 1976. Principiile societăţii de consum au rămas însă aceleaşi, chiar dacă între timp au apărut sute şi mii de noi produse şi bunuri economice. Exprimat cinic, mecanismul societăţii de consum este următorul: sănătatea unei economii implică un consum morbid, compulsiv, abuziv. Cu cât individul suferă mai mult de consumerism, cu atât economiei îi merge mai bine, este mai sănătoasă. Primul pas din partea celui ce vrea să deprindă arta de a fi constă în a recunoaşte că trăieşte într-o societate bolnavă şi că fatalmente este el însuşi contaminat, mai mult sau mai puţin, de boala de care suferă întregul organism social. „Nu ni se cere oare cam mult?“, s-ar putea întreba cititorii lui Fromm. Cum ne-am putea însănătoşi împotriva corpului (social) din care facem parte? Poţi vindeca partea fără să vindeci întregul? Poate partea să vindece întregul? Cum ar putea exista un mădular sănătos când tot restul trupului este alterat? În singurătatea sa, nu ar părea organul sănătos el însuşi beteag? Şi atunci nu ar fi mai bine pentru individ să nu ştie nici de boala societăţii, nici să vrea să se vindece pe cont propriu, nici să ţintească spre o imposibilă vindecare a întregului? Răspunsul lui Fromm este ferm: oricât de greu ar fi, efortul merită făcut. Mai mult: individul este dator să-l facă. Arta de a fi este o încercare de a ajuta individul să se vindece împotriva tuturor, împotriva bolii generalizate a societăţii actuale. Spre deosebire de psihologia actuală, terapeutica propusă de Fromm este anti-adaptativă, ea ne învaţă cum să ne menţinem într-un dezacord deplin, dar sănătos, cu o majoritate bolnavă, şi cum să suportăm povara unei dreptăţi însingurate. Există, crede Fromm, şi nevroze ale omului sănătos, generate de conflictul cu o societate bolnavă. Fromm recunoaşte posibilitatea ca un singur om să fie treaz şi întreg atunci când toţi ceilalţi îi spun că este beat şi nebun. Mitul peşterii confirmat de un psihanalist…
Marea impostură şi simptomele ei: falsele nevoi, lipsa efortului, antiautoritarismul şi lipsa
concentrării
Efortul individului care vrea să se vindece sau să nu se îmbolnăvească mai mult de răul social constă în distingerea atentă a nevoilor adevărate de nevoile false. Cele din urmă sunt cele induse în mod artificial de publicitate care, prin tehnici abile şi imorale, poate „vinde“ practic orice. Inclusiv fiinţa umană, indiferent cine este, poate fi ambalată strălucitor şi transformată într-un bun economic de succes. Orice individ – „scriitor, artist sau orice altceva“, chiar dacă este „narcisic, agresiv, beţiv şi obscen, aflat pe prima pagină a ziarelor, va deveni imediat unul dintre artiştii şi sau scriitorii de top ai zilei.“ Fenomenul incriminat de Fromm a atins astăzi – graţie televiziunii şi internetului – cote nebănuite pe timpul în care autorul îşi scria lucrarea. Diferenţa reiese şi din exemplele alese: „scriitorii“ sau „artiştii“ sunt astăzi rarităţi în lumea celebrităţilor prezentate de mass-media. Pentru a fi celebru în zilele noastre nu doar că nu mai e nevoie să fii scriitor sau artist – mediocru sau nu, neînzestrat sau plin de har –, dar nu mai e nevoie să fii nimic. Simpla şi îndelungata expunere în lumina reflectoarelor transformă orice individ într-o celebritate. Creat din propriile apariţii, suprafaţă în sine, mască fără nici un chip, renume fără nici un fel de nume – vedeta actuală nu trebuie să-şi mai justifice prin nimic celebritatea. Ea este cunoscută pentru că este cunoscută.
Criteriul de distingere a nevoilor adevărate de cele false este tocmai verbul a fi. În ce măsură un anumit bun prezent pe piaţă îmi foloseşte cu adevărat, mă ajută să fiu? Cumpărând un lucru inutil – oricât de ieftin – îl plătesc nu doar cu bani, ci cu o parte din fiinţa mea. Bogăţia inutilului, nefolositorului implică o (în-)sărăcire lăuntrică. Consumatorul de lucruri inutile este el însuşi consumat de ele, sărăceşte fiinţial.
Dar cel mai mare risc al producerii imposturii îl întâlnim tocmai în acel domeniu care ne propune să ne salvăm din mrejele ei, tocmai la „experţii“ în autenticitate, în „arta de a trăi“, la mântuitorii de serviciu. Fundamentate pe vulgarizarea cunoştinţelor de yoga, zen sau buddhism, ele suferă de o gravă lipsă de realism: puterea pe care le-o promit adepţilor nu necesită nici un efort în afara simplei şi sincerei adeziuni la adevărul lor; ideea că simpla încredere (credinţă?) în forţele proprii te poate salva şi îţi poate rezolva toate problemele, în absenţa oricărei activităţi, deliberate şi susţinute, este o simplă stupiditate pe care nu au cultivat-o „nici Buddha, nici Profeţii, nici Spinoza, Marx sau Schweitzer“.
Pe lângă promovarea bunurilor inutile (a falselor nevoi) şi a lipsei efortului, un alt semn al imposturii este antiautoritarismul. Oamenilor li se cultivă ostilitatea faţă de orice formă de autoritate. Libertatea individuală este proclamată ca absolută, incompatibilă cu vreun comandament moral, religios sau social, sau cu autoritatea unui maestru ori a unui profesor. În acord cu această tendinţă stă proliferarea cărţilor de dezvoltare personală de tip self-help, a manualelor din categoria „învaţă singur…“ Cu toate beneficiile sale, indenegabile, antiautoritarismul a impus astăzi un comportament de „autosatisfacere narcisică“ ce-l face pe individ să trăiască „o viaţă copilăroasă, hedonistă.“
O altă tară a omului contemporan este lipsa concentrării. Comandamentul lumii de astăzi – să faci cât mai multe într-un timp cât mai scurt – impune împrăştierea ca mod de a fi. Dacă în alte vremuri imaginea omului ocupat era imaginea omului concentrat, adâncit în desfăşurarea răbdătoare a unei singure activităţi, astăzi omul ocupat este cel care (se) desfăşoară (în) cel puţin două sau trei activităţi în acelaşi timp. O singură activitate riscă să-l plictisească, să-i diminueze interesul, să-l adoarmă.
Un semn al maturităţii psihice este, în opinia lui Fromm, univocitatea voinţei sau a dorinţelor. Premisa excelenţei în orice domeniu este mobilizarea energiei psihice înspre un singur scop; disiparea efortului în mai multe direcţii defineşte mediocritatea. Dar chiar dacă orice activitate, de la cea mai simplă până la cea mai complexă, presupune orientarea univocă a personalităţii, totuşi în societatea actuală alienată această normalitate este greu realizabilă. Se întâmplă aşa pentru că ocupaţiile au devenit tot mai mecanizate, mai rutinate şi mai neinteresante, astfel încât cei ce le desfăşoară încearcă „să se detaşeze cât de mult“ de acele activităţi şi „să-şi ocupe mintea cu tot felul de gânduri, reverii sau nimic.“ Doar când s-ar simţi parte integrantă a societăţii – aşadar într-o societate umanizată – omul ar putea să se concentreze asupra unei singure acţiuni şi să atingă excelenţa într-un anumit domeniu tocmai pentru că atunci ar şti că fiecare faptă a lui este reprezentativă şi semnificativă pentru întregul ansamblu social.
Pentru început însă omul de azi trebuie să înveţe să deprindă gustul concentrării. Prin meditaţie, prin anumite exerciţii repetate într-un ritm crescător va reuşi să obţină o conştientizare a corpului şi a mişcărilor, a realităţii şi a spiritului, într-un cuvânt se va trezi, va ieşi din transa hipnotică pe care societatea actuală i-o induce.