Douglas Kennedy, Nu pleca…, traducere si note de Monica Serban, Bucuresti, Editura Trei, 2010.
Indiferent cum ar fi (sau cum au fost!) interpretate romanele lui Douglas Kennedy, autorului nu i se poate nega imaginatia, capacitatea de inventie narativa si puterea de a conduce catre un final (din fericire) nu intotdeauna previzibil firele complicate ale unor conflicte care pe alti scriitori i-ar fi determinat fie sa renunte, fie sa dedice respectivelor subiecte (si/sau complicatii!) doua sau trei volume ale unei carti. Insa Kennedy e mai indraznet, limitându-se la romane intr-un singur volum – chiar daca, e adevarat, e vorba mai de fiecare data despre multe sute de pagini… -, visând sa scrie „mare literatura“, dar sfârsind prin a nu reusi sa faca acest lucru intotdeauna, in ciuda eforturilor depuse. Autorul nu pare, insa, prea deranjat de asta, textele sale vadind acea placere a povestirii, acea stiinta a suspansului si a detaliului (nu o data de-a dreptul politist!) care le-au facut sa câstige (tot mai) numerosi cititori, le-au individualizat in peisajul prozei contemporane si au demonstrat ca, fara sa fie neaparat marile romane ale epocii noastre, ele se incadreaza in categoria acelei literaturi de delectare careia nu-i lipsesc deloc sarea si piperul. Toate acestea sunt evidente mai cu seama in „Nu pleca…“ („Leaving the World“), romanul aparut in anul 2009, devenit rapid best-seller si tradus in scurt timp in mai multe limbi.
Douglas Kennedy a excelat de la bun inceput, inca de la primele sale constructii romanesti, „The Dead Heart“ (1994) si „The Big Picture“ (1997), in ceea ce unii critici nu au ezitat sa numeasca „tehnica sabotarii propriilor protagonisti“. Caci, chiar daca personajele pe care autorul le creeaza dau senzatia, la inceput, ca au o existenta pasnica si stabila, pâna la jumatatea cartii (cel târziu!) ele vor fi puse in cele mai neverosimile situatii sau vor fi silite sa fuga ori sa se ascunda fie de autoritati, fie de ele insele… Si chiar daca acest aspect face parte, fara indoiala, nu neaparat din stilul lui Kennedy, ci mai degraba din reteta sa, trebuie sa recunoastem ca reteta s-a dovedit a fi una de succes. La fel se intâmpla si in „Nu pleca…“, unde personajul narator, Jane Howard, studenta si apoi absolventa de Harvard, are tendinta de a repeta modelul casniciei parintilor sai, chiar daca acesta nu e deloc viabil, mai cu seama la nivelul relatiilor amoroase care, in cazul ei, sfârsesc intotdeauna cât se poate de prost… Astfel, legatura pe care o are cu profesorul sau (deja casatorit!…), se termina cu tragica moarte a acestuia si cu o adânca deprimare care o cuprinde pe cea care, in seara când isi serbase aniversarea celor treisprezece ani declara cu convingere ca nu se va casatori niciodata si nici nu va avea vreodata copii. Având in vedere ca ziua respectiva fusese presarata cu nenumarate conflicte ale parintilor ei, care sfârsisera prin a consuma alcool in exces si a-si face unul altuia reprosuri (a se citi scene!) in public, cuvintele lui Jane par a fi unicul lucru rational rostit in respectiva familie dupa multa vreme… Si tot acele cuvinte, pe care ea nu le va uita niciodata, ii determina o alta convingere, si anume ca exista in ea insasi o parte care stie ca intotdeauna ii este menit un dezastru sau vreo nenorocire. Iar daca ne gândim la seria de evenimente deloc fericite care constituie existenta ei, vom intelege usor de ce a ajuns sa afirme asa ceva…
Practic, dupa o copilarie traumatizanta, petrecuta alaturi de niste parinti mereu pusi pe harta, care finalmente se despart, mama neezitând sa-si acuze fiica de esecul acestui mariaj, urmeaza, pentru Jane, un lung sir de dezamagiri sentimentale. De care, insa, reuseste sa se trateze – si nu, asa cum, poate, ne-am astepta, mergând la vreun psihiatru scump si faimos (dar neeficient…), ci gasindu-si, de fiecare data, un loc de munca unde salariul ajunge usor la peste o suta de mii de dolari pe an. Partea a doua a romanului o prezinta, asadar, pe nefericita Jane, deja angajata a lui Brad Pullman si cu perspective stralucite deschizându-i-se in fata, insa gata-gata (cum altfel!…) decât sa intre in necazuri. Iar daca cele sentimentale nu prea par probabile, din simplul motiv al lipsei unui partener stabil, cele banesti apar rapid la orizont. Pretextul este reprezentat de un conflict secundar, axat in jurul tatalui lui Jane, pe care aceasta il regaseste, ii imprumuta o suma insemnata de bani, doar pentru a afla, la scurta vreme, ca acesta are legaturi cu regimul lui Pinochet… Deja pâna si cititorii cei mai avizi sau pasionati de complicatii de acest gen si de rasturnari spectaculoase de situatie isi pot spune „Ajunge, e prea de tot!“… Douglas Kennedy insusi intuieste acest lucru: prin urmare, destinde atmosfera cartii in partea a treia printr-o intoarcere a protagonistei in lumea academica, mult mai linistita – cel putin aparent. Dar, cum aparentele inseala adesea si cum, intr-un roman al lui Kennedy ele inseala intotdeauna, Jane nu-si gaseste pacea nici aici si nici acum. Pe de o parte, e prinsa in hatisurile intrigilor universitare, dar deopotriva in acelea ale unei legaturi amoroase cu un straniu personaj, Theo Morgan, pasionat de lumea filmului pâna la punctul dincolo de care poate fi considerat autist… In fond, Theo nici nu da senzatia unui adevarat personaj, ci pare mai degraba o unei puneri laolalta a tuturor acelor caracteristici pe care barbatii isi inchipuie ca femeile le detesta la barbatii din viata lor. Evident, nici aceasta poveste (incurcatura?…) nu are sorti de reusita – si din nou totul ameninta sa bulverseze existenta lui Jane. Insa Jane supravietuieste – nu se putea altfel intr-un roman al lui Douglas Kennedy! Iar de asta data strategia ei nu implica gasirea unei slujbe banoase – desi, desigur, acest lucru este de dorit – ci plecarea. Deci, protagonista pleaca unde vede cu ochii si cât mai departe, ajungând tocmai la Calgary, in Canada, alternativa pe care o avea in vedere fiind doar sinuciderea. Deci, Calgary devine pe data un loc dezirabil! Abia aici, dupa o scurta cariera de bibliotecara cu o tinuta severa si cu o preferinta marcata pentru filmele lui Bergman, va reusi ea sa se reinventeze cu adevarat, sa renasca si, evident, sa o ia de la capat. Din nou e nevoie de un pretext, iar Kennedy il gaseste usor – mai precis il inventeaza pe data: Jane vede la televizor relatarile reporterilor despre rapirea unui copil, isi da seama (iata cât e de necesara inteligenta unei fiinte scolite la Harvard la capatul lumii, la Calgary!…) de pista falsa pe care se afla anchetatorii si (cititorii ghicesc chiar inainte ca autorul sa puna in pagina acest lucru!) dezleaga enigma si rezolva cazul, decisa insa sa-si pastreze anonimatul. Dupa care poate sa-si vada linistita de viata ei – pe care, desigur, acum si-o doreste ea insasi mai linistita…
Daca intâmplarile amintite par numeroase, trebuie sa precizam ca romanul lui Kennedy include alte multe (foarte multe, iar uneori chiar foarte-foarte multe!) alte intâmplari, conflicte secundare si complicatii narative sau stilistice care, nu o data, ameninta sa-l sufoce sau sa-l exaspereze pâna si pe cel mai rabdator cititor… Caci autorul pare a se conduce dupa deviza „Fiecaruia i se potriveste destinul pe care si-l alege“, insa mereu coroborata cu o alta, si anume „Desincronizarile guverneaza existenta“. Asa ca incercarea fiecarui personaj de a-si alege si de a-si implini destinul e dublata mereu de initiativa autorului insusi – de a face ca toate personajele sa traiasca experienta unei desincronizari sau a mai multora; asa cum se intâmpla in cazul lui Jane… Cu toate acestea, „Nu pleca…“ isi tine cititorul cu sufletul la gura si mereu curios sa afle ce urmeaza sa se mai intâmple – iar de la un moment incolo ce mai poate sa se intâmple… Iar când un autor contemporan face atâtea eforturi de a mentine treaza atentia lectorilor – atât de treaza, incât, uneori, acestia risca sa oboseasca, nu insa si sa renunte la lectura – anumite inadvertente pot fi iertate… Tehnica lui Douglas Kennedy e departe de a fi perfecta, strategiile sale narative nu stralucesc prin originalitate, iar aventurile protagonistilor par uneori desprinse din proza secolelor anterioare. Desigur, Dickens sau Trollope se foloseau ei insisi de jocul coincidentelor, de rasturnarile spectaculoase de situatie, de nenumarate personaje secundare si de intrigi colaterale. Kennedy nu e nici Dickens si nici Trollope, evident, cu toate ca se vede, in numeroase fragmente ale acestui roman, ca nu i-ar displacea deloc o asemenea ipostaza, lipsindu-i, insa, pentru asta atât intuitia finei analize psihologice, cât si o sensibilitate adecvata pe de-a-ntregul subiectului ce implica existenta unei eroine. Autorul are, apoi, adesea – cam prea adesea!… – tendinta de a dascali si de a tine prelegeri (cam prea) savante despre marile teme ale epocii noastre si ale epocilor anterioare, cum ar fi singuratatea, legaturile dintre oameni, pierderile de diverse feluri, dar si de a se raporta intr-un mod (din nou, putintel cam prea) transparent la marile nume ale literaturii, de la Shakespeare la Eliot si de la Graham Greene la Dickens, cu toate ca, fara indoiala, era destul de previzibil ca aceasta companie – selecta, desigur – nu e intotdeauna de natura a aduce beneficii unui roman ca „Nu pleca…“ Insa, cu toate micile (sau mai marile…) sale neajunsuri, multe din paginile cartii se citesc cu placere, dovada ca, si atunci când dezideratul autorului consta in atingerea pragului marii literaturi, literatura de delectare rezultata nu va fi respinsa de cititorul doritor de aventuri care sa se termine cu bine, chiar si intr-o epoca având adesea o viziune sumbra, cum e cea pe care o traim.