RAZVAN VONCU
Turnanta „Recviem pentru nebuni si bestii“,
o cheie a operei lui Augustin Buzura
La aparitie, în 1999, romanul „Recviem pentru nebuni si bestii“, prima opera de fictiune scrisa de Augustin Buzura în conditii de libertate, a fost pus, în chip firesc, în relatie cu proza autorului de dinainte de 1989. În contextul discutiilor de atunci despre felul în care ne raportam la romanele având ca subiect „obsedantul deceniu“ si, mai ales, în conditiile în care numerosi critici exprimau îndoieli cu privire la viabilitatea estetica a acestei literaturi, cronicile care au însotit romanul au subliniat contrastiv schimbarea de discurs, dar si elementele de continuitate, numeroase, care atestau faptul ca momentul 1989 nu a produs o metamorfoza a scriitorului (care nu are de schimbat o virgula din literatura sa de dinainte).
Astfel, critica a constatat ca Augustin Buzura a trecut usor peste schimbarea radicala a conditiei prozatorului, care în libertate nu mai are nevoie de esopism si de parabole spre a spune adevarul. Si nici nu mai intereseaza pe nimeni prin ceea ce spune, cu mijloace romanesti, despre subiecte despre care si istoricii au acum libertatea de a se exprima pe larg, cu marturii documentare al caror impact la public depaseste tot ceea ce poate face literatura. Buzura nu a scris nici înainte de 1989 în conditii de subordonare ideologica, dimpotriva.
Mai mult decât atât: nici înainte de 1989 romanele lui Augustin Buzura nu s-au limitat sa denunte – în acel ipocrit spirit al Congresului al IX-lea al PCR – „erorile“ deceniului stalinist. Cei care îl reduc pe prozator la acest aspect secundar al fictiunilor sale îl confunda, de fapt, cu alti scriitori, ca Dinu Sararu, Corneliu Leu sau Platon Pardau, care au parazitat cinic tema „obsedantului deceniu“ spre a-si afirma fidelitatea fata de ceausism. Tema lui Buzura nu a constat, în nici unul dintre romanele sale, în opozitia dintre „erorile“ tragice ale stalinismului si „epoca de aur“, în care aceste „erori“ pot fi denuntate fara ca scriitorul sa ajunga la Canal. Prozatorul, în buna traditie a spiritului ardelenesc (pe care îl continua), a investigat bolgiile morale ale constiintei personajelor sale, calai si victime, complici si evazionisti, puternici ai zilei sau oameni obisnuiti. Impactul de nesters al crimelor si faradelegilor comunismului asupra fizionomiei noastre morale, sociale si culturale este ceea ce romancierul încearca sa surprinda si sa configureze în textele sale.
De altfel, Augustin Buzura nici nu se limiteaza la „obsedantul deceniu“ (epoca în care sunt plasate conflictele din „Fetele tacerii“, din 1974, sau „Orgolii“, din 1977), fiind unul dintre extrem de putinii scriitori care au avut curajul sa investigheze si sa expuna, pe canavaua unor istorii personale, crimele si faradelegile ceausismului. Marea greva a minerilor din Valea Jiului, din 1977, si represiunea care i-a urmat – despre care istoriografia perioadei contemporane continua sa nu ne spuna adevarul, nici astazi, la aproape un sfert de secol de la prabusirea comunismului – alcatuiesc materia ciclului „Zidul mortii“. Se stie si cu ce pret a platit Buzura îndrazneala de a înfatisa „fata nevazuta“ (din perspectiva oficiala) a ceausismului. Chemat în biroul celebrului Dulea, spre a fi tras la raspundere pentru îndraznelile din romanul „Drumul cenusii“ (1988), al doilea din acest ciclu, scriitorul a fost supus unor presiuni de neimaginat, care i-au provocat un edem cerebral, din care s-a refacut cu greu.
Totusi, daca ar fi sa subsumam toata opera sa de dinainte 1989 unui imperativ de ordin moral si intelectual, acela este lupta scriitorului împotriva operatiunii de rescriere a istoriei recente, care nu a încetat nici o secunda pe toata durata regimului comunist, indiferent de fazele si de schimbarile acestuia. Chiar si „Absentii“ (1970) , romanul care l-a impus ca exceptional autor de analiza psihologica si, în egala masura, ca înnoitor al structurilor prozei românesti, îsi afla o tinta în ideologia momentului, întrucât este construit pe baza unor aspecte ale existentei pe care propaganda oficiala se straduia cu destul succes sa le oculteze: angoasa, frica, lipsa libertatii individuale. Romanele lui Augustin Buzura – ramânând, se cuvine sa fac si aceasta precizare, romane în toata puterea cuvântului – au jucat un rol important în prezervarea, pe cât a fost posibil, a unei imagini corecte asupra trecutului apropiat, într-o confruntare subterana permanenta cu ideologia si istoriografia oficiala.
Citit, însa, astazi (si mai ales din perspectiva romanului urmator, „Raport asupra singuratatii“, publicat în 2009), „Recviem pentru nebuni si bestii“ se dovedeste nu un roman de tranzitie, ci un roman-cheie în arhitectura operei lui Augustin Buzura. Un roman care evidentiaza principiile pe care aceasta opera se sprijina si, mai ales, care subliniaza „miza“ uriasa pe care autorul a pus-o în toate romanele sale, care intra pe deplin în acea categorie care îi placea atât de mult unui Ion D. Sîrbu: de opere „suferite“. Cladite, cu alte cuvinte, pe o îndelungata suferinta morala si pe o batalie încordata, de zi cu zi, cu aceasta suferinta. Sau, mai bine zis, cu cauzele care au provocat-o.
Suntem, asadar, în 1999. Tema „colaborarii cu Securitatea“ era, desigur, de actualitate înca din primele zile de dupa 22 decembrie 1989. Dar înca nu se ajunsese (nici pe departe!) la situatia de acum. Discutiile erau aprinse, însa eram, moralmente, departe de rinocerizarea de azi, a carei caracteristica este tocmai îngroparea, sub un strat gros de dezinformare, abuzuri si complicitati, a temei fostei Securitati. Si a însasi distinctiei dintre Bine si Rau, dintre crima si inocenta. Rinocerizare care a facut sa fie terfeliti, pe baza de dovezi relative, o serie de intelectuali, chiar dintre cei cu merite evidente în lupta împotriva comunismului, lasând în acelasi timp ca tortionari concreti, care au omorât oameni, sa traiasca linistiti pâna când, din pura întâmplare, i-au gasit niste jurnalisti, în refugiul comod în care îsi primeau pensiile speciale, ca unii care binemeritasera de la patrie.
Or, daca este sa aplicam o lectura literala, exact asta pateste personajul principal al romanului lui Augustin Buzura, cu peste un deceniu mai devreme ca rinocerizarea sa stearga diferentele între victime si calai (ori, ca sa ma exprim mai blând, înainte ca aceasta problema esentiala a societatii românesti sa ajunga sa nu mai intereseze marele public, din motive evidente). Matei Popa, personaj deloc aderent la comunism, cu activitati ostile fostului regim, cunoscute de toata lumea, se trezeste, dupa 1989, contestat tocmai de unii dintre „fosti“. Si, pentru ca nu este un rinocer, ajunge chiar sa se întrebe daca nu cumva, fie si într-un mod de care nu e constient, e vinovat de ceea ce (i) se sugereaza de catre „fosti“. Personajul se sfâsie interior, în acest conflict cu sine indus de o societate monstruoasa, incapabila sa îsi regaseasca reperele morale si sistemul de valori.
Fara sa fiu pretios – cum, gentil, ma întepa deunazi un coleg de breasla, adept al unui fals stil „de cartier“ –, încerc deci sa arat ca, odata cu acest roman din 1999, miza lui Augustin Buzura se schimba. Sau, mai corect spus, directia în care ea se exercita. Prozatorul nu-si mai poate îndeplini obligatiile morale si chiar literare opunându-se rescrierii trecutului, ci rescrierii – daca pot zice asa – viitorului. El nu-l mai concureaza pe istoric, ci pe profet. Nu pentru ca nu-l preocupa chestiunile estetice, ci pentru ca, asa cum spunea si Marin Preda, arta mare se ocupa inevitabil de „blestematele chestiuni insolubile“, de om si de trecerea sa prin istorie.
„Recviem pentru nebuni si bestii“ devine, astfel, un fel de avertisment pe care prozatorul îl adreseaza, prin intermediul unei fictiuni construite cu toata maiestria de care dispune la apogeul unei creatii de-o viata, cititorului. Celui dispus sa citeasca în continuare literatura nu ca pe o consemnare nevertebrata a banalitatii cotidiene, ci ca pe o arta.
Sunt si alte semnale ale acestei schimbari, care-l ajuta pe prozator nu doar sa se mentina în actualitate, ci si sa ramâna fidel crezului sau de-o viata. Acela ca scriitorul nu este un simplu hedonist, ci un – cum zicea Noica – semadau: o instanta care da seama de maretia sau de nimicnicia omului, a societatii si a culturii careia îi apartine.
Unul ar fi cresterea numarului cartilor de publicistica si memorialistica, în raport cu perioada de dinainte de 1989: asta nu înseamna doar ca, aflat acum în deplina libertate, romancierul poate scrie despre temele civice si altfel decât în fictiuni parabolice. Ci si ca acesta, dezamagit de mersul societatii românesti dupa ceea ce paruse a fi o noua renastere, nu renunta la prerogativele si nu fuge de datoria sa de intelectual român. Datoria: iata un concept pe care, am mai spus-o, Buzura îl mosteneste de la Scoala Ardeleana si de la lungul sir de carturari de peste munti care au ilustrat stralucit cultura nationala si spiritul european.
Cel de-al doilea semnal va fi, evident, „Raport asupra singuratatii“. Care va contura – din nou, cu câtiva ani înainte ca sociologii, analistii si filosofii lucizi sa constientizeze situatia – criza morala si culturala, daca nu chiar identitara, în care ne aflam. Si care poarta un nume: atomizarea societatii. Cu antenele sale hipersensibile, analistul psihologic care este Augustin Buzura a simtit, în clivajele primului deceniu postcomunist, fracturile celui de-al doilea si destramarea mecanismelor sociale, în cel de-al treilea. Si a facut ce stie mai bine sa faca: a construit un univers fictional în masura sa îi trezeasca pe cei cu urechi de auzit si ochi de vazut.
Toate, însa, se sprijina pe schimbarea de perspectiva indusa de „Recviem pentru nebuni si bestii“, opera esentiala pentru întelegerea faptului ca Augustin Buzura este mai mult decât un romancier care a îndraznit sa denunte faradelegile comunismului. Eu vad în el mai degraba – am spus-o în repetate rânduri – un moralist al conditiei umane si un analist necrutator al periferiilor morale, tot mai extinse în societatea din ultimii ani.
Nu relatia prozatorului cu istoria este, prin urmare, esentiala în structura operei sale, ci cea cu elementul antropic. Din acest punct de vedere, romanele sale nu sunt numai o colectie de psihologii (multe dintre ele, deviante), ci si un bestiariu al lumii românesti postbelice.
Titlul romanului „Recviem pentru nebuni si bestii“ nu putea fi mai explicit de-atât.
NICOLETA SALCUDEANU
Disidenta prin cultura
Formulele si etichetele critice care graviteaza obsesiv în jurul prozei lui Augustin Buzura par sa fie, pe cât de putine, pe atât de controversate. Curaj pur si simplu sau curaj „cu voie de la politie“, eticism, psihologism, moralism, realism politico-istoric, eseism. I s-au atribuit sau reprosat, voalat sau nu, stilul greoi, ardelenismul, dar si, daca nu anticalofilia, atunci de-a dreptul lipsa stilului. Mai aiuritor este sofismul manolescian prin care, desi romanelor „obsedantului deceniu“ li s-a imputat îndeobste cantonarea în trecutul comunist, când „greselile“ acestuia erau acceptate si de nomenclatura comunista, „cu voie de la politie“ cum ar veni, „handicapul“ cel mai mare al prozei lui Buzura e identificat, nici mai mult, nici mai putin, decât tocmai în „foarte directa referinta la o lume care a disparut“. Conform acestei logici, Augustin Buzura s-ar fi putut eschiva de uzura timpului scriind numai si numai despre viitor, science fiction probabil. Si mai interesanta, dupa caderea comunismului, este instrumentarea judecatii critice asupra prozei sale în slujba unor politici culturale ce vizau suprematia postcomunista prin „reasezarea“ valorilor statuate pâna la borna anului 1989. Sa nu uitam campaniile de tipul celei jurnalistice din „Cotidianul“ (a „generatiei expirate“), initiate în „România literara“, când, prin mercenariatul unor imberbi comentatori, se punea la îndoiala viabilitatea si verosimilitatea romanelor-etalon ale perioadei precedente, încercându-se, pervers, acreditarea ideii inepte de „Siberie culturala“. De fapt acestea erau tentative, din fericire esuate, de vacantare a ierarhiei literare precedente, pentru a se face loc uneia noi, nascocite, artificiale. Era un fel de tentativa de lovitura literara de stat asupra vechii orânduiri canonice care viza, de fapt, preluarea puterii institutionale.
Dar aceasta ierarhie fusese construita în timp si crescuse în mod natural, regimul comunist nereusind sa-i contrapuna o alta, „de partid“, sfârsind în cele din urma prin a o accepta pe aceasta. În mod ironic, în buna parte, cei care o voiau demolata acum fusesera cei care reusisera sa o impuna în timpul dictaturii. Partea ce i-a revenit lui Augustin Buzura din astfel de campanii a fost imensa prostie a ideii ca revolta exprimata de acesta, cu frisonant curaj, a fost „cu voie de la politie“. O prostie nu tocmai dezinteresata, ci comparabila sau chiar înrudita îndeaproape cu diversiunea initiata de Securitate si aplicata pe spinarea scriitorilor disidenti, aceea a scriitorului „curajos, dar lipsit de talent“. „Aceasta prostie cu „voia de la politie“ – spune Mircea Iorgulescu într-un interviu – a luat însa forma si proportiile unor sustinute si largi campanii mediatice de discreditare si calomniere a celor mai importanti scriitori români din perioada postbelica si de aruncare la pubela a literaturii lor. Ca si cum ar fi existat un interes anume pentru crearea unei imagini de pustiu cultural si literar. Ca si cum s-ar fi declansat o vasta operatiune de vandalizare a valorilor nationale. Pentru ca nu a fost doar o campanie mediatica, a fost si una institutionala ce viza efecte de lunga durata. Ma gândesc la manualele scolare, la epurarea marilor scriitori, la marginalizarea, daca nu chiar eliminarea culturii umaniste în viata sociala.“ Prin comparatie, sustine mai departe M. Iorgulescu, perioada ocupatiei, în Franta, a fost considerata de experti una dintre cele mai faste pentru literatura franceza.
Celebrele revizuiri lovinesciene, vânturate cu intentia reala a unui revizionism revansard si autovalorizator, au încercat sa clinteasca – se putea altfel? – si statutul greu de clintit, daca nu chiar imposibil, al romanelor lui Augustin Buzura. Despre masivitatea succesului sau, în momentul aparitiei romanelor, vorbeste acelasi Mircea Iorgulescu. E vorba de succesul la cititori, exprimat mult mai transant decât opinia critica, silita aceasta sa-si înveleasca expertiza în precautii infinite, contextul politic obligând la prudenta, evitându-se astfel orice referire la realitatea imediata a carei oglindire grotesca erau aceste romane. Asa se face ca lecturile predecembriste erau, prin prudenta, mai degraba aluzive si eluzive, constituiau un metalimbaj uneori mai criptat decât obiectul analizei în sine. De aceea comentariile de dupa decembrie 1989 raspund cu adevarat exigentelor unei examinari neconstrânse. De altfel, lecturile mai tinerilor critici, de la Sanda Cordos la Daniel Cristea-Enache, reasaza expertiza în fagasul ei firesc.
Dar unul dintre cei mai comprehensivi si mai fideli comentatori ai lui Augustin Buzura, care au urmarit proza sa îndeaproape, atât înainte de caderea regimului comunist, cât si dupa aceasta, este, indiscutabil, Mircea Iorgulescu. Observatiile din prefata sa la editia postdecembrista a romanului „Refugii“ ar putea fi extrapolate la toate celelalte: „Cititorii, mai mult decât comentatorii, au vazut si au gasit în «Refugii» cea mai radicala contestare a sistemului politic din România de atunci. Erau si singurii care o puteau face în toata libertatea. În toata libertatea, dar în felul lor: noua carte a lui Augustin Buzura s-a epuizat instantaneu, si chiar fara sa fie expusa în librarii. A fost vânduta pe sub tejghea, a fost cumparata prin «relatii», a intrat de îndata în bursa neoficiala, dar plina de vitalitate, a pietii negre, unde s-a situat în topul celor mai cautate «produse» intruvabile în comertul de stat, a fost multiplicata prin xeroxare, «la negru» de obicei, copiile fiind vândute la preturi ametitoare, bineînteles ca tot «la negru», pe sub mâna. A fost data si a fost acceptata ca mita. S-au cumparat cu ea servicii si bunavointe. A fost daruita. A circulat ametitor, împrumutata din mâna în mâna. A fost sterpelita. A fost râvnita. A devenit o carte-mit“. Cât despre depasirea subita a termenului de expirare a operei, un raspuns magnific îl da, în acelasi interviu, criticul parizian. Întrebat daca „Fetele tacerii“ mai poate fi înteleasa astazi de cititorul nefamiliarizat cu Cenzura si Securitatea, cu rezistenta din munti sau aceea prin cultura, acesta formuleaza un adevar pe cât de evident, pe atât de frapant de simplu: „Schimbati ce e de schimbat, puneti aceeasi întrebare despre «Cei trei muschetari» si vedeti ce iese! De ce ar avea un cititor de azi dificultati mai mari sa înteleaga ce erau Securitatea, rezistenta din munti si militia asa cum apar în romanul lui Augustin Buzura si ce erau intrigile cardinalului Richelieu din romanul lui Dumas?!“ Cât despre „rezistenta prin cultura“, aceasta „nu a fost atât una a creatorilor, a fost în primul rând a cititorilor…“ Si, într-adevar, succesul de public, alaturi de cel de critica, al lui Augustin Buzura, a fost unul fabulos, comparabil cu cel al lui Nicolae Breban. Cartile lor reprezentau valuta forte.
Poate de cel mai mare astfel de succes, prin concentratia maxima de substanta exploziva, atingând cota cea mai înalta de radicalitate, s-a bucurat ultimul sau roman publicat în timpul comunismului, cu un an înaintea prabusirii dictaturii. Este vorba de romanul „Drumul cenusii“ (1988), parte dintr-o proiectata trilogie, „Zidul mortii“, din care mai fusese publicata, prima parte, romanul „Refugii“ (1984). Daca, referindu-se la primul roman al ciclului, Mircea Iorgulescu considera ca „Nimeni pâna la Augustin Buzura, si nici dupa el, nu a sondat atât de adânc si cu atâta curaj estetic abisurile si amploarea ravagiilor dedublarii si ambivalentei fiintei într-o lume ea însasi purtând pecetea unei psihopatii generalizate“, se poate spune despre cel de-al doilea, „Drumul cenusii“, ca singurul care l-a egalat, ba chiar l-a depasit pe Augustin Buzura a fost Augustin Buzura însusi. Fiindca tensiunea conflictului dintre irationalitatea existentei dedublate si revolta, prezenta copios în „Refugii“, atinge aici o cota greu de suportat.
Insolitul acestui roman este dat de nivelul paroxistic la care este împinsa arta prin presiunea nemaiîntâlnita a realului. Astazi este greu de închipuit la ce riscuri etice, estetice, dar si existentiale se expunea un scriitor ce literaturiza imediatul ajuns la un nivel inimaginabil de absurd. Este un roman-document, publicat la rascrucea dintre doua regimuri, care frapeaza prin densitatea insuportabila a raului în lume, e un roman care, prin nivelul de radicalitate ajuns la saturatie, anticipeaza, cumva cum numai arta poate sa aiba asemenea clarviziuni, explozia ce va sa vina. Ce ar mai fi putut surveni dupa tensiunea neegalata a acestui roman, pe lânga care un manifest dinamitard ar fi semanat cu un fluturas volant, daca nu un strigat colectiv de moarte? Întrebarea care s-a pus este cum a fost posibila acceptarea de catre cenzura (mascata pe vremea aceea) a unei astfel de carti. Raspunsul îl da autorul însusi, într-un interviu (sursa: 8/22/13 stirile.rol.ro/print/-drumul-cenusii–zvonuri-si-amenintari-71870.htm), si este foarte simplu, tinându-se cont de precedentele Paul Goma, Virgil Tanase si altii, nu prea multi. La câteva saptamâni de la aparitia „Drumului cenusii“, unul dintre cenzori îi telefoneaza alarmat: „«Tovarasul Dulea a afirmat ca i-am pricinuit cel mai mare rau din toata cariera lui. Vino urgent la Bucuresti!» Am venit, am cerut audienta Tovarasei, cea care îl înspaimântase pe Mihai Dulea, dar, în drum spre celebrul Cabinet 2, am facut edem cerebral. În realitate au dat drumul cartii, deoarece nu stiau daca am trimis sau nu manuscrisul în strainatate. Cartea a fost salvata si de teama de scandal, caci aparitia ei în strainatate ar fi însemnat un scandal si mai mare. În plus, urma sa fie dati afara toti cei care nu fusesera vigilenti.“ Exportul de contestatie era mult mai costisitor, ca imagine, pentru regim decât exprimarea ei restrânsa, în spatiu controlat. Se stie cum, involuntar si stupid, regimul comunist a facut reclama nesperata romanului lui Paul Goma, „Ostinato“, publicat în Germania, prin retragerea ostentativa a standului României, la Târgul de carte de la Frankfurt.
Ca si precedentul din constructia „Zidul mortii“, adica romanul „Refugii“, precum si alte romane ale sale, si acesta porneste de la referinta cea mai cruda. Se stie, Augustin Buzura si-a documentat romanele prin investigatie jurnalistica la fata locului. A discutat cu oameni implicati direct, din „nevoia de a cunoaste istoria reala“. A coborât în mina, l-a cautat pe unul dintre liderii grevei de la 1977, un anume Dobre, disparut, care se presupunea ca fusese calcat de un camion (îl va întâlni pâna la urma, în viata, în anul 1990), cum, în realitate, mergând pe urmele victimelor, scriitorul a descoperit ca o parte chiar au fost anihilate în acest fel sau au fost stramutate. Se poate spune ca realitatea învinge fictiunea pentru ca tot ceea ce apare ca ipoteza în roman, în realitate s-a si întâmplat. Dar, fiindca jurnalistul nu este una cu prozatorul Augustin Buzura (investigatiile crude fiind publicate ulterior în „Tribuna“), în cazul acestei carti el opteaza pentru literatura, nu pentru reportaj, o literatura nu mai putin crâncena decât referinta, chiar mai densa în expresia sa, fiind transfigurata ideatic si stilistic. Stilistic, da, fiindca, daca, la o prima vedere, discursul romanesc pare îngreunat de un fel de maieutica a semnificarii, de o extragere anevoioasa a încarcaturii simbolice ascunse a semnului, tehnic vorbind, prozatorul cauta stilul mai degraba în forma decât în seismica si flexibilitatea expresiei. Iar tehnica este una desavârsita, cu toate strategiile formale moderne însusite în chip natural. Insertii audio în întinderea plana a monologului, alternanta temporala, finetea racordurilor, toate conlucreaza la o constructie al carei ritm este dat de reverberatiile fluctuante ale constiintei. Faptul pur se transfigureaza într-un chestionar existential de constiinta, în extract superconcentrat de etica sublimata filosofic. Orice întâmplare a fiintei îsi gaseste corelativul existentialist. De ce literatura si nu relatare frusta? Fiindca „îmi propusesem, ceea ce sper ca am si reusit, sa fie literatura si nu o carte a grevei“.
Oricum, o carte a grevei nu ar fi fost posibila fiindca, oficial, acest eveniment major al anului 1977, si unul dintre cele mai importante din timpul comunismului, nefiind mentionat nici macar în treacat, nici macar aluziv, în presa din tara, e ca si cum nici n-ar fi existat. Cum ar fi putut oare relata presa comunista episodul, aflat de Buzura în investigatiile sale directe, despre felul în care Ceausescu a fost separat de suita sa de catre grevisti, silit fiind sa urce pe platforma unui camion, de unde si-a tinut cuvântarea izolat de garzile sale de corp? De altfel, dupa logica „gura mincinosului adevar graieste“, chemat, dupa a doua corectura a cartii la Consiliul Culturii, functionarul de acolo îi va pune în vedere autorului „ca în roman am scris despre greva minerilor din Valea Jiului, ca trebuie sa scot cam 180 de pagini. M-am aparat, sustinând ca nu avusesem cum sa scriu despre greva, întrucât nici Ceausescu, nici „Scânteia“ si nici vreun ziar sau document oficial nu pomenisera despre asa ceva. Deci ceea ce scrisesem era pura fictiune“. Pâna la urma scriitorul a suprimat din carte 78 de rânduri.
Romanul, prin firul epic si prin personaje, este o extensie a „Refugiilor“, împletind povestea de dragoste ilicita a unui jurnalist, martor simbolic si scrib prin definitie, cu presupusa Ana Maria ce se dovedeste a fi Ioana din precedentul roman al ciclului, cu povestea doctoritei Victoria Oprea, ce va sfârsi strivita de un camion misterios, aflata în cautarea iubitului ei, Helgomar David, un alter ego livresc al acelui Dobre, invocat în interviul dat de Augustin Buzura. Dintr-un personaj sters, ziarist disciplinat politic, „pe linie“, Dan Coman, rugat de doctorita sa mearga pe urmele lui Helgomar, devine teritoriul framântat al tuturor problemelor de constiinta care pot cotropi fiinta umana, de la problematizarea dragostei si comunicarii între oameni, pâna la resorturile morale ale lasitatii, curajului si terorii institutionalizate. Si fiindca toate acestea, cu atât mai putin cea din urma, terorismul de stat, nu apartin doar trecutului, sunt rani redeschise în ziua de azi, a considera un asemenea roman datat, e ca si cum ti-ai închipui, candid (sa nu uitam burlescul voltairian al ideii), ca traiesti în cea mai buna dintre lumile posibile. Nu doar ca datat nu e, dar e vizionar în masura în care camioanele ucigase nu au disparut din lume, ele chiar au luat înfatisari proteiforme ce înving imaginatia si înving minimul confort al libertatii individuale.
Ca un manifest pentru ziua de azi, când Big Brother este atât de performant încât urechile Securitatii sunt caricatura firava a acestuia, sunt cuvintele: „Curaj în baie, cu apa curgând dezlantuita, sau în plin câmp, uitându-te în toate partile ca nu cumva sa fie cineva prin apropiere, curaj în bratele unei femei, în obscuritatea încaperii, spunând în soapta jumatati, falnice jumatati de adevaruri, curajul de a nu vedea decât micile nimicuri din jur, de a da vina pe cel mai mic si mai inofensiv dintre cei mai mici, curajul de a înjura pe la spate, cu mintea întunecata de alcool, sau de a accepta orice si oricând, ridicând degetul cu nevinovatie pentru a indica presupusa cauza a relelor… Mereu si mereu lasii: nu am încotro, accept orice în numele unei asa-zise vieti – trebuie sa traiesc si eu – , a salvarii unor copii, a sperantei ca destinul va rezolva pâna la urma ceea ce n-ai fost tu capabil… Curajul de a sustine ca altii, întotdeauna altii sunt vinovati de mizeria ta, de degradarea si umilintele prin care treci, de tot ceea ce nu-ti convine. Mereu si mereu: destinul, istoria, conjuncturile, cerul si astrele, diavolul si tot ce exista în afara ta“ („Drumul cenusii“, pp. 177-178). „Curajul“ de „a cerceta cerul din balti, în apa strânsa în urmele pasilor altora“ sa fie singurul permis? Fiindca, astazi chiar, nici macar curajul din baie, din câmp sau din bratele iubitei/iubitului nu mai este posibil. Drona te va gasi oricum. Sau poate tocmai de aceea curajul ar trebui sa fie posibil, neavând a pierde decât viata. O viata, nu toate celelalte.
Augustin Buzura nu a fost, în timpul comunismului, un simplu rezistent prin cultura, ci a fost, tot prin cultura, un disident veritabil. Iar astazi, poate mai mult decît ieri, este un opozant fatis al oricarui sistem anchilozat si criminal.
SORINA SORESCU
Recitind „Absentii“
Aparut în 1970, la Editura „Dacia“ din Cluj, romanul „Absentii“ a cucerit repede girul estetic al revistelor literare bucurestene: „Luceafarul“, „Contemporanul“, „România literara“. Mai ales aceasta din urma a stiut sa dea întâmpinarii structura si semnificatie de eveniment, cu un simt al urgentei consacrarii tânarului autor, parca premonitoriu pentru interdictia politica (care nu va întârzia nici ea, în vara lui 1971).
Primul vestitor a fost Mircea Iorgulescu, într-o recenzie facuta doar din citate ilustrative pentru talentul romancierului si din aprecieri critice superlative. Citez, la rându-mi, concluziile:
„O carte zguduitoare, poate cea mai însemnata aparitie din proza anului trecut. Prin acest roman, Augustin Buzura devine un nume de referinta în proza contemporana. Este cartea definitivei consacrari“(1).
Dupa doua saptamâni, „România literara“ publica o masa rotunda dedicata romanului, la care participau Valeriu Cristea, S. Damian, Mircea Iorgulescu, Al. Piru si Mihai Ungheanu („Cinci critici despre o carte“). Toate formulele posibile de încadrare, cu polaritatile valorizatoare ale momentului, au fost aduse în discutie: tipologie a protagonistului de învingator vs. tipologie de învins(2), tematica sociala vs. analiza psihologica(3), roman în descendenta organica a prozei românesti interbelice sau roman de sincronizare cu literatura occidentala. Ultimul criteriu aprinde chiar o controversa tehnica între critici (flatanta din ambele directii pentru autor):
„M. Iorgulescu: Eu recunosc în romanul lui Buzura o lume care, pe spatiul literaturii române, porneste de la scriitorii intelectuali din 1930: Camil Petrescu, M. Sebastian, A. Holban si ceilalti.
Al. Piru: Nu vad nicio asemanare cu Camil Petrescu. Buzura nu se înscrie în aceasta traditie, este mai nou, cum rezulta din chiar referirile lui: Camus, Eugen Ionescu, Beckett (…) La Buzura se poate vorbi mai putin de Gide si Proust. Nu am ce compara la Buzura cu Hoban sau Sebastian. (…)
M. Ungheanu: Augustin Buzura este prin „Absentii“ sincronic literaturii occidentale.
Piru: De vazut, mai ales, noul roman francez, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Claude Simon.“(4)
Adrian Marino, care îsi publica atunci în „România literara“ fragmente, în avanpremiera, din „Dictionarul de idei literare“, întrerupe seria teoretica si trimite, la rându-i, o cronica despre „Absentii“, aparuta la începutul lunii iunie. Sau gaseste prilejul ideal pentru o aplicatie. Citita în contextul studiilor lui Marino, cronica la „Absentii“ se dovedeste o ilustrare a acceptiunilor etice si filosofice ale categoriei de autenticitate.
Din punctul de vedere al teoreticianului, Buzura nu viza sincronizarea si nimic altceva ce ar reduce romanul la conventie, la manufactura de forme. „Absentii“ îi aparea complet lipsit de conventii, de procedee si, pâna la urma, chiar de… literatura. Profilul auctorial intuit de teoretician este autentic nu prin stapânirea unei poetici, ci prin psihologia creatiei, complet straina de:
„preocuparea reclamei, succesului imediat si al carierei ostentative. Buzura e o figura retrasa, inconformist discret, tenace si blazat (…). Literatura lui e mai mult decât simpla literatura. Se simte imediat „angajamentul“ total, participarea, solidarizarea dintre „traire“, „existenta“ si „scriere“ (…) Tragedie în forma paroxistica, care nu mai poate fi repetata. Autorul ar face o eroare daca ar relua tema si formula în alta carte. Ea nu trebuie folosita decât o singura data.“(5)
Daca am ignora substratul conceptualizant al cronicii, impresia, la lectura, ar fi ca Marino parcursese mai mult cu sufletul decât cu privirea paginile romanului. Posibil, de altfel, sa-l fi cunoscut pe autor la Cluj. Straduindu-se sa înlature din comentariu orice suspiciune de constiinta tehnica, nu comenta, teoreticianului nu-i mai ramâne decât intersubiectivitatea identificarii, purificata pâna la un soi de divinatie a conditiei de unicat, ireductibil si de nereluat, a experimentului romanesc (si, într-un fel, a încheierii bruste a primei etape de mare scriitor a lui Buzura).
Foarte receptiva, si critica militanta din exil. Monica Lovinescu pare sa fi citit si articolele publicate de Buzura în revistele literare, de unde nu avea cum sa nu retina angoasa „îmbolnavirii anumitor cuvinte (cuvinte mari, precum „curaj, adevar“) prin întrebuintarea lor sistematic incorecta“. Cumva, în sensul, dar si în pofida acesteia, se simte datoare sa accentueze evidenta de adevarat si curajos pe care i-o impusese, la lectura, romanul.
La drept vorbind, cronica Monicai Lovinescu de la „Europa libera“ dezvaluie mai multe elemente de structura estetica – scene simbolice, atmosfera, obsesii introspective – decât toate întâmpinarile criticilor esteti din tara. Miza e, însa, politica. Reia argumentatia antiformalista a lui Adrian Marino, ca si refuzul abordarilor comparatiste, pentru a demonstra ireductibilitatea, nu a experientei auctoriale, ci a contextului istoric:
„Revolta personagiului sau a fost comparata cu „L´Étranger“ al lui Camus (probabil numai pentru ca orice revolta trebuie neaparat sa se refere la acest exemplu, acum clasic), dar absurditatea generala a existentei lui Camus n-are nimic de-a face cu absurditatea reala, data, explicabila din motive precis sociologice a lumii descrise de Buzura. Nu numai calitatea revoltei difera (ea atingând la Camus un prag de neîntoarcere al indiferentei si mentinându-se la Buzura în continua ei ardere), dar si obiectul acestei revolte. Meursault se comporta ca si cum faptul însusi de a fi în lume ar fi intolerabil, pe când pentru eroul lui Buzura nu e insuportabil decât de a fi într-o anumita lume“. (6)
Retrospectiv, disputele cronicarilor de la aparitia „Absentilor“ alcatuiesc un tablou fericit, aproape paradisiac, al receptarii pluriperspectiviste: critici cu programe si doctrine distincte lumineaza, fiecare, în modul sau particular, originalitatea operei comentate, fara a sacrifica (întru totul) adecvarea la obiect consecventei punctului de vedere. În foarte scurt timp însa, întregul sistem literar românesc va intra în criza.
Cu buldozerul „revolutiei culturale“ din vara lui 1971, „Absentii“ va fi retras din librarii(7). În reactie, Buzura va deveni, în anii urmatori, sustinator al nevoii de continuturi, convertind experienta interdictiei politice, apoi a continuei confruntari cu cenzura în cea mai spectaculoasa forma de asumare auctoriala a responsabilitatii cuvântului. Romanele sale de maturitate se vor încarca de un realism documentar aspru, cu o densitate de nimeni egalata nici pâna acum de adevaruri antipropagandiste. Forma estetica îsi va pierde, cel putin în parte, gratuitatea experimentala, tinzând sa devina o disciplina sever autoimpusa, în contraponderea gravitatii continuturilor, în asa fel încât sa nu alunece în tezism invers(8).
Critica era, de asemenea, pusa în situatia de a-si reconsidera pozitiile. Si, nu în putine cazuri, pluralitatea initiala a cheilor de lectura a degenerat de la practica incluziva a lui si, si, la cea excluziva a lui nici, nici. Cum romanele lui Buzura, se puteau citi si în grila estetica, si în grila protestatara, s-a ajuns repede la diferentierea a doua modalitati diametral opuse de decodificare, amândoua reductive criteriologic, amândoua opace la originalitate. Criticii esteti din tara nu au reusit sa înteleaga subversiunea ca determinare constitutiva (deci: intrinseca si imanenta) a valorii autonom artistice. Au izolat-o de poetica romanului în anexa valorilor extraliterare, accesorie si de interes doar conjunctural. Critica militanta din exil, invers, a supralicitat latura subversiva, întorcând-o, ca prioritate etica si politica, împotriva criteriului formal, pâna la urma întorcând-o împotriva operei însesi.
Dupa 1989, ruptura dintre cele doua coduri nu a mai putut fi depasita, cu efectul, dramatic, al devalizarii literaturii rezistentei antipropagandiste, considerata o literatura „de nisa“, în sens peiorativ, cu tipologii creatoare si orizont axiologic relevante doar în interiorul sistemului comunist. Or, rezistenta antipropagandista (purificarea limbajului de ingerintele ideologice si restaurarea virtutilor de comunicare autentica) este principala trasatura a literaturii române din anii saizeci-optzeci ai secolului trecut. Nu întâmplatoare, ci formativa. Pornind de la ea, iar nu încercând s-o omita, istoria literaturii va recupera, în timp, operele reprezentative.
*
Lasate, pe nedrept, vreme de mai bine de doua decenii, într-un con de umbra, romanele lui Augustin Buzura se cuvin, mai întâi, scoase din uitare. Unii le vor reciti cu emotia revizitarii unei epoci si a unei vârste. Altii le vor citi pentru întâia oara. Publicul intelectual tânar de azi îsi va recunoaste, cu siguranta, în „Absentii“, idealurile, revoltele, dezamagirile. Drama lui Mihai Bogdan continua sa fie actuala, pentru ca tine de general uman, la fel cum va fi tinut, în anii saizeci – optzeci ai secolului trecut, de contingentele totalitarismului comunist. Altii le vor studia, integrând memoria culturala a receptarii critice în chiar structura de obiect literar si explorând noi trasee interpretative, formatate pe asteptarile prezentului. În aceasta abordare, romanele lui Augustin Buzura se vor dovedi o provocare, una dintre cele mai dificile, dar si cele mai intens semnificative pentru determinarea originalitatii literaturii române postbelice.
Nu e rostul unei prefete sa epuizeze toate sensurile operei. Trebuie doar sa amorseze dorinta de interpretare. În ceea ce ma priveste, îmi place sa recitesc „Absentii“ într-un fel de racursi critic, în concizia si rotunditatea poematica a textului din 1970, dar, în acelasi timp, raportându-l la romanele ulterioare ale lui Augustin Buzura, ca pe un prag al maturizarii, trecere de la faza de experiment la cea de experienta, care se reîncarca de semnificatie la fiecare retrospectiva.
Câteva exemple. Cititorii lui Buzura stiu ca povestea din „Absentii“ îsi afla deznodamântul epic la începutul romanului urmator, „Fetele tacerii“. Dar paginile trebuie date si înapoi, dinspre romanele asa-zis „obiective“ catre cartografierea universului interior întreprinsa de Mihai Bogdan. Fresca lumii comuniste initiata în „Fetele tacerii“ si desfasurata panoramatic pâna în „Recviem pentru nebuni si bestii“, tehnica (certata de criticii esteti ca empirica si cam demodata) a „redarii“, „înfatisarii“, „zugravirii“ de medii sociale îsi reitereaza astfel originea introspectiva. De la Mihai Bogdan, la Dan Toma sau Stefan Pintea, temele psihanalitice se adâncesc mereu, printr-o complexa retea de variante ale profilului de personaj-martor, în masura sa cuprinda si sa proceseze imaginea unei lumi în deriva. Agresivitatea si apatia, instinctul animalic si subconstientul profetic, ritualurile initiatice si oripilarea produsa de propria cruzime, pulsiunile vitale si presimtirile apocaliptice – categorii polare, disjuncte, opuse, pentru gândirea rationala – sunt mentinute de subconstient în registrul asemanarii si ele sunt cele care dau continuitate secventelor disparate ale perceptiilor lucide de la maturitate.
Sigur ca, dintre romanele lui Augustin Buzura, „Absentii“ se apropie cel mai mult de ceea ce critica ar întelege prin esteticul „pur“. Subiectul este doar liminar, cât sa motiveze si sa lege între ele secventele introspective. În criza narcotica schizofrenoida, autoindusa, la limita suicidului, din neputinta de a mai accepta abuzurile de putere ale unui sef absolut, tânarul psihiatru Mihai Bogdan îsi înregistreaza simptomele, cu metoda de clinician si inventivitate imagistica de poet. Constatându-si, derogându-si, declamându-si absenta în raport cu o realitate intolerabila, personajul-narator se proiecteaza într-o galerie de aler-ego-uri teatrale (bufonul în roz din propriile halucinatii, cersetorul de pe strada, angajat într-o pantomima absurda, batrânul profesor din vecini – coborât parca din Scaunele lui Eugen Ionescu – care îsi joaca spectacular ratarea si, pâna la urma, propriul eu, golit de continuturi psihice, vazut din afara si redus la persoana a III-a gramaticala). Iritant, agasant, greu de suportat ca o premonitie a esecului existential, delirul dublului traseaza, în negativ, daca nu un început de problematizare etica, atunci nevoia organica a reconstructiei de sine:
„Cu intermitente, asemenea unor valuri de grindina, cuvintele batrânului treceau pe deasupra mea, fara sa ma afecteze prea mult. Desigur, trebuia sa le înregistrez pe fiecare – eram un fel de contabil benevol – uneori le mai descifram si întelesul, dar nu reuseam sa intru cu totul în joc si, cu cât trecea timpul, paream tot mai convins ca profesorul vorbeste într-o limba pe care atunci o învatam si, cum tot trebuia sa fac ceva, ma fixam asupra unui cuvânt, îl prindeam lenes din zbor ca pe o minge, vara, pe o plaja pustie, când, dezinteresat, un gest, un salt sau o mie erau acelasi lucru, muschii se contractau greu, fara energie, însa mingea se acomoda miscarilor, plutea lent, trecea parca dintr-un spatiu cu vid unde întârzia exasperant si asta era fara importanta, ca însusi locul si timpul. Iar pentru ca nu stiam ce sa fac, îl paraseam, luam alt cuvânt, ce mi se parea mai curios, apoi, când acest joc stereotip devenea enervant, ritmul cuvintelor retinute se accelera si, uimit, înregistram sensuri, ma pomeneam introdus în discutie si atunci îmi spuneam ca nu trebuie sa fiu atent dar, cu cât ma convingeam mai mult, cu cât încercam sa confectionez imagini care sa-mi asigure în continuare calmul, cu atât jocul parea mai periculos. Iata însa ca, la ultima fraza a profesorului, devenisem treaz de tot: se anuntase o vârsta, un sentiment ce tinea numai de ea si, iritat, pierzându-mi rabdarea, îmi veni sa strig ca e vremea sa taca. Nu o facui însa, nu pentru ca n-as fi dorit, ci din cauza dintilor care se înclestasera violent; primisem, fara sa fiu pregatit, un pumn napraznic sub centura si nu reusisem sa-mi revin imediat deoarece, într-o însiruire stupida de cuvinte, batrânul ma surprinsese cu o explicatie neasteptata: nu eram oare si eu la acel punct zero, punct alb, de frontiera dupa care trebuie sa urmeze, obligatoriu, reîntoarcerea? Nelinistea mea exagerata, involuntara, întrebarile ce, bolnavicios, nu voiau sa ma paraseasca nici macar o clipa, dorinta de a-mi face un loc chiar si cu pumnii, toate convulsiile nu erau, de fapt, simptomele obligatorii ale tuturor celor ce au fost obligati sa descopere aceasta stupida limita?“ („Absentii“, p. 83, Ed. ALLFA, 1999)
Principalul merit al „Absentilor“ este de a fi adus acasa în roman sensibilitatea metalingvistica pentru materialitatea intranzitiva a cuvântului. Cuvântul care nu mai înseamna nimic, refunctionalizat ca materie epica.
Limbajul, singur, se dovedeste insuficient pentru a exprima autenticitatea optiunii morale, cuvintele mari sunând, în mai multe registre si cu mai multe nuante, ridicol decât autentic, chiar si atunci când încearca sa exprime o optiune existentiala nobila. Buzura stie ca autenticitatea nu este, nici în psihanaliza, nici în roman, retorica, ci mnemotehnica. În „Absentii“, devine o tema deopotriva discursiva (fiind reluata obsesiv de personajul narator) si autoreferentiala, guvernând articularea nivelelor diferite de expresie. Iata-o enuntata, în primele pagini ale cartii, ca uvertura muzicala ce contine în acelasi timp principala linie melodica si formula de organizare a ansamblului:
„Cuvintele, teribil de cursive, nu ma iritau, ele existau în mine; ca niste vechi lozinci scrise pe un gard le pipaiam cu privirea, însa ma interesa mai mult faptul ca le gaseam la locul lor decât ca înseamna ceva.“ („Absentii“, p. 3, Ed. ALLFA 1999).
Mai departe, va prelua multiple functii compozitionale (le-as spune textualizante, daca termenul nu ar trimite la o încrengatura de teorii radical formaliste, în care Augustin Buzura nu se recunoaste), legând între ele limbajele strident distonante, punându-le sa se traduca reciproc, în chiar ininteligibilitatea lor funciara, si scotând maximul de semnificatie din minimul de noima. Sa mai dau un exemplu:
„Atunci timpul se dilata, îl simteam, imaginea îngheta pentru câteva momente, ca apoi sa se asocieze alteia, straina mie; uimit, ma pomeneam admirând acel cliseu static, linistitor, facând eforturi sa ma încadrez lui, dar aceasta pauza parea menita sa sporeasca duritatea palelor de vânt si regretul dupa un univers calm, fara violente si nelinisti. «Dar e foarte simplu, îmi spuneam cu un fals curaj, e grozav de simplu. Nimic nu mai are importanta, eu am venit sa dorm, sa adorm de tot daca se poate, caci m-am saturat de laborator, de bolnavi, de prieteni si de dusmani, de dat ajutoare, si ploua, iar când ploua îmi vine sa ma atârn, când sunt obosit simt nevoia sa zbor în Marte, caci nu-mi pica decât carti marunte, zarurele, si m-am saturat de el, foaie verde si-o cucuta, sapte fete si-una sluta, eu trebuie sa dorm, sa dorm, de-as putea crede macar în somnifere, dar nici în somnifere nu cred, oricum si cu orice pret as dormi bombanind bombanituri, caci altfel nu faci decât sa te întrebi întrebari întrebate de întrebatori, desi pâna la urma toate sunt vorbe, vorbe, vorbe lua-te-ar dracu, dormi copilas, vise de lumina, fie soare blând viata cretina, dar tu tot asa esti si asa, zarzarica zarzarea… Azi ca mâine, tu ca mine, chior eu, orb tu tralalala etcetera. Trebuie sa dormi, strângi pleoapele si nu mai existi, cazi, te prabusesti…»“ („Absentii“, p. 10, Ed. ALLFA, 1999)
Sigur ca noutatea nu era absoluta (nu exista noutate absoluta). Se pot gasi si la interbelici pasaje de rafinament autoreferential, în care cuvântul sa fie contemplat „fara scop“, în refuzul sau plictisul sau neputinta de a mai produce sens. Dar la interbelici sunt pasaje izolate, inerte compozitional si care se explica mai degraba prin contaminarea punctuala cu poezia, decât printr-o mutatie de fond în planul conceptiei si structurii romanului. Buzura reuseste, în ce-l priveste, sa construiasca prozastic cu non-comunicativitatea cuvântului: adica eficient comunicativ, scotând, din chiar anularea tranzitivitatii în delir verbal, algoritmi mult mai economici de epic sau de caracterizare morala a unui personaj (de unde, impresia criticilor de veche scoala ca elementele traditionale ale romanului au ramas la locul lor). Antologica este secventa în care Mihai Bogdan îsi regaseste propria drama în dezlânatele si falsele confesiuni ale batrânului dascal de dincolo de usa:
„Cu intermitente, asemenea unor valuri de grindina, cuvintele batrânului treceau pe deasupra mea, fara sa ma afecteze prea mult. Desigur, trebuia sa le înregistrez pe fiecare – eram un fel de contabil benevol – uneori le mai descifram si întelesul, dar nu reuseam sa intru cu totul în joc si, cu cât trecea timpul, paream tot mai convins ca profesorul vorbeste într-o limba pe care atunci o învatam si, cum tot trebuia sa fac ceva, ma fixam asupra unui cuvânt, îl prindeam lenes din zbor ca pe o minge, vara, pe o plaja pustie, când, dezinteresat, un gest, un salt sau o mie erau acelasi lucru, muschii se contractau greu, fara energie, însa mingea se acomoda miscarilor, plutea lent, trecea parca dintr-un spatiu cu vid unde întârzia exasperant si asta era fara importanta, ca însusi locul si timpul. Iar pentru ca nu stiam ce sa fac, îl paraseam, luam alt cuvânt, ce mi se parea mai curios, apoi, când acest joc stereotip devenea enervant, ritmul cuvintelor retinute se accelera si, uimit, înregistram sensuri, ma pomeneam introdus în discutie si atunci îmi spuneam ca nu trebuie sa fiu atent dar, cu cât ma convingeam mai mult, cu cât încercam sa confectionez imagini care sa-mi asigure în continuare calmul, cu atât jocul parea mai periculos. Iata însa ca, la ultima fraza a profesorului, devenisem treaz de tot: se anuntase o vârsta, un sentiment ce tinea numai de ea si, iritat, pierzându-mi rabdarea, îmi veni sa strig ca e vremea sa taca. Nu o facui însa, nu pentru ca n-as fi dorit, ci din cauza dintilor care se înclestasera violent; primisem, fara sa fiu pregatit, un pumn napraznic sub centura si nu reusisem sa-mi revin imediat deoarece, într-o însiruire stupida de cuvinte, batrânul ma surprinsese cu o explicatie neasteptata: nu eram oare si eu la acel punct zero, punct alb, de frontiera dupa care trebuie sa urmeze, obligatoriu, reîntoarcerea? Nelinistea mea exagerata, involuntara, întrebarile ce, bolnavicios, nu voiau sa ma paraseasca nici macar o clipa, dorinta de a-mi face un loc chiar si cu pumnii, toate convulsiile nu erau, de fapt, simptomele obligatorii ale tuturor celor ce au fost obligati sa descopere aceasta stupida limita?“ („Absentii“, p. 83, Ed. ALLFA 1999)
Inventivitatea de ritmuri ale frazarii, cu toate pierderile si recuceririle de sens ale combinatiilor pur sonore de cuvinte, pe jocuri de derivare, acumulari de paronime, simetrii si contrapuncte tonale, se regaseste si în desenul mare, la nivelul compozitiei generale a romanului. Monologul absurd al profesorului din camera vecina face pereche cu autoanalizele lui Mihai Bogdan, pâna când cei doi ajung sa se identifice unul cu celalalt. La fel, seria nonevenimentiala a unei sonerii care suna sau nu suna, anunta pe cineva sau nu anunta, atrage dupa sine (cauzal!) automatismul deschiderii usii si primirea, altfel, asteptatei vizite – sau, mai bine, nu – îsi lungeste suspansul pe multe capitole si devine mai elaborata narativ decât rememorarea întâmplarilor sistematic si previzibil tragice care au marcat destinul personajului-narator (moartea parintilor, moartea iubitei, sclavia fata un sef care îi semneaza descoperirile stiintifice). De aceea, romanul nici nu are încheiere epica, ci doar, sa zicem, happy-end-ul moral al resurectiei în constiinta a întelesului unui cuvânt: verbul trebuie, de care avea oroare în primele pagini, este interiorizat ca imperativ existential:
„Nu exista sa pierd, draga Temistocle. Chiar daca voi ramâne singur, nu se poate… Trebuie sa-mi anesteziez durerea, spaima, pentru ca singur te prezinti la toate judecatile si singur trebuie sa te învingi pentru a învinge… Jocul de-a victoria si de-a normalul într-o lume în agonie. Dar… timpul trebuie umplut cu ceva… A astepta… Da… Cam asta ar fi… Numai ca nu se poate oricum. Trebuie… trebuie… trebuie“. („Absentii“, p. 295, Ed. ALLFA, 1999)
Si totusi, oricât de important ar fi criteriul formal, nu „Absentii“ îl impun pe Buzura ca scriitor major, sau cel putin nu la fel de pregnant, nu la fel de irevocabil precum… imperfectele „Fetele tacerii“ (1974), „Orgolii“ (1977), „Vocile noptii“ (1980), „Refugii“ (1984), „Drumul cenusii“ (1988). Chiar si „Recviem pentru nebuni si bestii“ (1999), roman croit parca în unghiuri drepte, pe o poetica frânta între dorinta estetica de forma si nevoia etica de continut, este remarcabil prin dramatismul nereusitei de a mai spune „totul“ în conditiile libertatii de expresie – esec, de care numai un mare scriitor putea fi în stare (minorii esueaza tot minor, nesemnificativ, pe masura lipsei de miza a proiectului lor auctorial).
De ce imperfectia ramâne masura valorii la Buzura? Pentru ca, dupa „Absentii“, începe un proces mult mai dramatic si mult mai complex de resemantizare. Nu resemantizarea unui cuvânt abstract, ci chiar a romanului, redevenit roman de continut. Romanul îsi reînnoieste astfel aliantele cu viata reala.
Note
(1) Mircea Iorgulescu, „Absentii de Augustin Buzura“, în „România literara“, nr. 8, 18 febr. 1971.
(2) Clivaj fixat de comentariile la „Intrusul“ de Marin Preda, publicat cu doi ani înaintea „Absentilor“.
(3) Revista mai organizase cu un an în urma o dezbatere despre cum trebuie sa fie pe viitor romanul social si întâmpina romanul lui Buzura ca pe un prim rod al concluziilor criticilor despre nevoia de interiorizare a observatiei tip fresca.
(4) „Cinci critici despre o carte, Absentii“ de Augustin Buzura, în „România literara, nr. 10 din 4 martie 1971.
(5) Adrian Marino, „Un roman actual“, nr. 23 din 3 iunie 1971.
(6) Monica Lovinescu, „Unde scurte“, Ed. Humanitas, 1990, p. 501 (cronica datata 17 iunie 1971).
(7) Într-un numar tematic al revistei „Vatra“ (nr. 8/2001, p. 55) despre „Tezele din iulie“, Constantin Abaluta, victima, la rându-i, a interdictiei, reproduce o „circulara“ trimisa la toate librariile, în 15 iulie 1971, prin care se cerea recartarea, în 24 de ore, a volumelor disponibile ale urmatorilor autori: „Baboian D. („Pasaport pentru infern“), Augustin Buzura („Absentii“), Beldeanu Adrian („Canapeaua cu pisici“), Manciu Sudinski Alexandru („Rebarbor“), Constantinescu Mircea („Smog“), Zehan Eugen („Mlastina“), Petrescu Iulia („Teatru“), Gavril Matei („Pur“), Nora Iuga („Captivitatea cercului“), Matei Alexandru („Glorie“), Reichmann Sebastian („Acceptare initiala“), Ion Nicolescu („Ironice“), Abaluta Constantin („Unu“), Cartian („Orasul cel mare“)“.
(8) În tezism anticomunist, care, oricât de îndreptatit ideologic, suna la fel de fals în arta ca si tezismul comunist. Este riscul pe care criticii militanti din jurul „Europei libere“ care cereau literaturii directete revolutionara fie ca l-au ignorat, fie ca nu li s-a parut necesar sa-l ia în calcul.