În pofida unei lamentabile tendinte spre autodenigrare, în care pare a se complace intelectualitatea noastra, devine din ce în ce mai clar ca România se numara actualmente printre cele mai prolifice tari în materie de creativitate artistica. Un simplu „recensamânt“ al performantelor realizate de muzicienii, cineastii, plasticienii, regizorii, coreografii, actorii sau dansatorii nostri în anii mileniului al treilea ar necesita spatii (si meritate elogii) de dimensiuni considerabile.
Inevitabil, se întâmpla tot mai des ca unele domenii pe care – prin forta împrejurarilor – le frecventasem mai rar sa îmi provoace reactii admirative. Astfel, primele luni ale anului 2013 (care, de altfel, se anunta destul de posac) mi-au fost luminate de trei expozitii ce atesta vitalitatea artei fotografice din România de azi. Întrucât e vorba despre reprezentantii a trei generatii distincte, voi face prezentarea protagonistilor în ordinea venirii lor pe lume.
Iosif Király s-a nascut în anul 1957 (la Resita, în mirificul Banat Montan, desi în Wikipedia figureaza Timisoara, probabil dintr-o confuzie între locul nasterii si cel al afirmarii profesionale). Desi e un artist cosmopolit, de talie mondiala, sunt încredintat ca el ramâne totodata foarte legat de tarâmul natal – un fapt esential în constelatia esteticii contemporane, unde chestiunea identitara reprezinta un atú pentru contracararea aneantizarii si uniformizarii consumist-globalizatoare. Urmarisem cu interes evolutiile sale pe plan international – îndeosebi succesul înregistrat în mediul exclusivist-impenetrabil al Fundatiei Calouste Gulbenkian din Lisabona, în 2005, dar si concludentele prezente la Museum of Contemporary Art Chicago, Manifesta 1 din Rotterdam, Bienalele de la Venetia si Berlin; de asemenea, la Moderna Museet din Stockholm, Académie de France, Villa Medicis, Roma, Galérie Nationale du Jeu de Paume, Paris; Stichting De Appel, Amsterdam, urmate de Neue Galerie Graz, The Netherlands Architectural Institute, Prague Biennale 3, Camera Austria / Graz, Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti… Un moment-cheie al carierei lui Király s-a petrecut la începutul anilor 1990, când a fondat – împreuna cu Dan Mihaltanu si Calin Dan – grupul „subREAL“, programatic orientat spre experimente mediatice si instalatii foto & video.
Acestea ar fi doar câteva dintre premisele interesului cu care publicul clujean a întâmpinat recenta expozitie a lui Iosif Király, intitulata „De la melancolie la trauma, de la document la monument“. Maiestria fotografului a beneficiat de o adecvata „punere în scena“, girata de curatorul Horea Avram si producatorul Florin Liviu Stefan – un tandem managerial ce îsi exercita competentele în propria galerie, numita „Spatiu Intact“, din cadrul complexului de arte alternative Fabrica de Pensule. Fotografiile expuse de Király aici sunt grupate în doua cicluri tematice. Procedeul suprapunerilor si întretaierilor imagistice din „Reconstructii“ e sintetizat de catre Maria Rus Bojan astfel: „sunt imagini ale aceluiasi loc fotografiate din mai multe puncte de vedere si în diferite momente (minute, zile, chiar luni sau ani mai târziu). Astfel, lucrarile articuleaza un câmp vizual multistratificat în care fiecare cadru functioneaza ca o unitate informationala si de memorie. Rezultatul este o meta-imagine coerenta spatial, dar care, la o privire mai atenta, tradeaza toate discontinuitatile istorice si rupturile ideologice“.
În cazul „ciclului“ „Open Sky“, avem de-a face cu o juxtapunere a doua proceduri de surveiere a societatii prin intermediul camerelor de luat vederi. Proiectul e descris cu acribie de curatorul Horea Avram drept unul referitor la „supraveghere în formele sale cele mai perfectionate tehnologic si mai încarcate din punct de vedere politic. Însa, lucrarile seriei trimit în egala masura la probleme legate de putere si ideologie, la chestiuni ce tin de gestionarea si revendicarea spatiului public si de rolul imaginii ca depozitar al memoriei si ca vehicol al traumelor colective. Iosif Király abordeaza aceste teme explorând doua formate vizuale care reprezinta doua strategii mediatice, referentiale si ideologice aparent diferite: pe de o parte fotografii alb-negru provenite din arhivele fostei politii secrete comuniste (Securitatea) si, pe de alta, imagini captate din aplicatia Google maps în modul street view. Întâlnirea dintre aceste doua tipuri de mecanisme vizuale – rezolvata de artist în forma unor fotomontaje panoramice, abil construite, cu un puternic efect plastic – produce, poate surprinzator, nu o interactiune conflictuala, ci mai degraba o relatie complementara, cu încarcaturi simbolice si emotionale semnificative.“
Daca la Iosif Király prevaleaza implicarea în contemporaneitate, în cazul lui Dan St. Andrei (n. 1969, la Bucuresti) avem de-a face cu o viziune mai curând melancolic-sentimentala asupra istoriei culturale. Expozitia sa de la Sarroglia Art Lounge Gallery din Bucuresti a stat sub semnul poeticului titlu „Muse descompuse“. Procedee tehnice de ultima ora sunt puse de artist în serviciul unui conceptualism retro, revalorizând rolul femeii-muza din perspectiva sensibilitatii actuale. Fiecare exponat e prelucrat cu migala de artizan, mai curând în spirit pictural decât fotografic. Ca atare, lucrarile au aspectul unor palimpseste ce aglutineaza stravechi facsimile, manuscrise, ilustratii, prelungite/interspersate asemenea unor tatuaje (altminteri, atât de în voga printre tinerii secolului 21) peste corpurile si fetele femeilor idealizate. Majuscule încetosate, extrase din cine stie ce incunabule, evoca muzele tutelare, Beatrice, Laura, Maria – inspiratoarele geniilor literaturii italo-universale Dante, Petrarca, Boccaccio. Investigatia misterelor creatiei se îngemaneaza, la Dan St. Andrei, cu revalorizarea hedonismului, dar agentul catalitic ramâne „das Ewig-Weibliche“ – etern femininul, conceptualizat de Goethe. Nu e de mirare ca, de la detaliile vestimentare atent studiate, pâna la atitudinile în care sunt surprinse cele trei modele – Georgiana Lupu, Madalina Bogeanu si Alina Simota –, peste aceste gratioase creatiuni (sau re-inventii) erotice pluteste o atmosfera botticelliana.
Preocuparea lui Dan St. Andrei pentru explorarea fotografic-picturala a femeii mi se paruse evidenta înca de la vizitarea primei sale expozitii din Portugalia, în vara anului 2011, la prestigioasa Galerie Colorida, situata pe Rua Costa do Castelo, în imediata vecinatate a Fortaretei São Jorge ce domina Lisabona. Atunci avu loc una dintre cele mai animate fieste inaugurale din istoria cosmopolitei galerii coordonate de excelentii curatori Rosemary Estheter si Roberto Moreira (originari din São Paulo/Brazilia). Comentariul scris de Moreira cu acea ocazie mi se pare elocvent si pentru evolutia ulterioara a „artistului român care amplifica realitatea, prin frângerea limitelor bidimensionale ale fotografiei, si o transporta spre emotional. Dan St. Andrei resusciteaza amintiri, relicve ale trecutului recent, al caror mixaj îl transporta pe observator într-o alta imagine. O materialitate ce se construieste prin adaugarea meticuloasa de noi elemente. Figurile îsi pierd claritatea, dar câstiga în semnificatii, emana magie.“ Printre exponatele cele mai atractive se numarau si secvente din spectacolul „Eu, Rodin“, regizat de Mihai Maniutiu, cu Constantin Chiriac în rolul titular, în tandem cu dansatoarea belgiana Esther Cloet, ce realiza un adevarat tur de forta coreografic, admirabil transfigurat în imagini de catre Dan St. Andrei. De altfel, infatigabilul fotograf bucurestean – caruia îi place sa-si denumeasca lucrarile plurigrafii, în loc de fotografii – anvizajeaza alte proiecte de interes, între care un album literar-fotografic consacrat aceleiasi obsesive teme a Muzelor. Mai multe se pot afla de pe www.danandrei.com. De apreciat efortul managerial al Dianei Mainescu pentru difuzarea textelor explicative în diverse limbi de circulatie (pacat însa ca foaia volanta a expozitei „Muse descompuse“ fu vaduvita de o prezentare în limba româna).
Daca pâna în 1989 statutul fotografiei în România era departe de a se bucura de aceeasi recunoastere precum artele traditionale (inclusiv filmul), actualmente exista deja numerosi creatori, absolventi ai unor sectii specializate pe acest profil în cadrul diverselor institutii de învatamânt superior în domeniul plasticii. O reprezentanta a celei mai noi generatii de tinere talente românesti în arta fotografica este Irina Dumitrascu Magurean (n. 1985, la Cluj). Ea e absolventa (si doctoranda) a Universitatii de Arta si Design din Cluj, detinând un masterat în arta/specialitatea fotografie la aceeasi Universitate (obtinut în 2010). La fel ca o multime dintre confratii ei de generatie, a beneficiat de totala deschidere a tarii noastre, consecutiva eliberarii din decembrie 1989. Desi extrem de tânara, Irina Dumitrascu Magurean are deja un considerabil „parcurs extern“, cuprinzând studii de perfectionare la Academia de Arta si Arhitectura din Praga, la Wyzsza Szkola Humanistyczno-Ekonomiczna, Lodz, Polonia si la Moholy-Nagy Muvészeti Egytem, Budapesta. Desi lista magistrilor din strainatate e deja impresionanta (Paul Leclaire/Germania, profesorul Qiu Zhijie/Austria, fotograful René Burri/Franta), parerea mea este ca principalul merit în formarea junei artiste l-au avut profesorii ei clujeni, Dorel Gaina si Károly Feleki. De asemenea, nu poate fi ignorata ambianta familiala, extrem de permeabila la valorile estetice (parintii sunt medicii-colectionari Dan si Diana Dumitrascu). La fel ca în cazul lui Dan St. Andrei, exista un recent episod de succes lusitan si în cariera Irinei: expozitia personala de peisaje din natura României organizata în toamna 2012 la fascinantul Muzeu al Apei din Lisabona.
Scurt timp dupa aceea, Irina Dumitrascu Magurean le-a oferit concitadinilor clujeni expozitia intitulata „Lisabona“, în saloanele Centrului de Cultura Urbana din recent renovatul Casino, ce se afirma din ce în ce mai mult drept un punct de reper al vietii noastre culturale. Vernisajul a fost deschis, printr-o poetica alocutiune, de însusi Dorel Gaina, cel caruia succesive generatii de artisti fotografi îi datoreaza afirmarea. În timp ce Iosif Király si Dan St. Andrei îsi concentreaza demersurile asupra fiintei umane, mai juna lor colega îsi manifesta în mod expres dezinteresul pentru elementul uman: „Am vrut sa redau atmosfera locului. Nu m-a interesat sa fac fotoreportaj, ci sa transmit un sentiment, o stare. Fotografiile mele sunt în general lipsite de oameni, deoarece prin atitudinea, gestica sau îmbracamintea lor influenteaza contextul.“
Pe cât de lapidara în comentarii, pe atât de elocventa e Irina Dumitrascu Magurean în lucrarile ei. Ca bun cunoscator al peisajului geo-arhitectural al capitalei portugheze, marturisesc ca intuitiile estetice ale clujencei sunt pline de prospetime si farmec, ceea ce nu e deloc usor de realizat când încerci sa institui o prisma personala asupra unor privelisti de-a dreptul îmbatrânite, „tocite“ de atâta filmare si fotografiere. În mod paradoxal, irezistibilul sarm romantic al Lisabonei poate deveni un impediment… pleonastic, atunci când cineva vrea sa-l concureze. Pe de-o parte, asa cum ziceam în alocutiunea mea de la vernisaj, fundalurile oferite de Portugalia si Lisabona sunt cât se poate de ofertante, pe de alta, ele îti frâneaza – oarecum implicit – posibilitatile de manifestare ale eului creativ. Cu toate acestea, în cele din urma, temperamentul vulcanic, dar ferm autocontrolat al fotografei a stiut sa se impuna, creând ceea ce as numi o viziune cool asupra unuia dintre punctele fierbinti ale turismului mondial. Daca e sa luam în considerare alta confesiune a Irinei – „M-am plimbat foarte mult pe strazi, mai ales în afara zonelor turistice si am încercat sa fotografiez ce mi-a atras mai mult atentia, nu ceea ce face parte din sightseeing. Am vrut sa redau atmosfera locului“ –, atunci putem constata ca dezideratele autoimpuse au dus la rezultatul scontat. Avem de-a face cu un impresionism de solida factura estetica, oarecum atemporal, dar în consens cu incurabila introvertire a sufletului lusitan. Viziunile de o poeticitate frusta ale tinerei artiste peisagiste capteaza tocmai acel spirit profund al locului, concretizat prin inefabila notiune saudade, considerata de portughezi a fi intraductibila, asa cum afirmam si noi despre dor. În exprimarea fotografei de la Cluj, înfatisarile proteice ale Lisabonei rimeaza subliminal cu sensibilitatea noastra, pe coordonatele unei stravechi melancolii latinizante.
Autor: VIRGIL MIHAIUApărut în nr. 424