Ne-am cam obisnuit sa judecam dupa tipare, sa intram intr-un joc de apreciere care raspunde unui cadru general, fara a fi preocupati de nuante si fara a ne stradui mai mult cu propria judecata si mai ales a ne-o impune… celorlalti si uneori chiar noua insine! Se condamna unanim, se aduleaza in corpore, judecam, nu rareori, ca si cum ni s-ar impune un anumit fel de a vedea. Poate, este si asa! Exista tot felul de constrângeri, de la NKVD, Gestapo si Securitate, la a judeca „corect“, nu neaparat pentru ca este asa, ci pentru ca asa cade bine! Mai sunt si ceilalti, mediul in care traim si nu rareori ezitam sa ne expunem un punct de vedere contrar altora sau …celor mai multi, desi il simtim indreptatit, pentru a nu avea discutii inutile…
Fara sa vreau, ma intorc in decembrie 1989, la sperantele, de fapt utopice, de atunci! Au trecut aproape doua decenii si jumatate, s-au ridicat noi generatii, oameni care erau copii sau foarte tineri, cei care atunci se nasteau sau dupa, intr-un cuvânt cei care au deschis ochii mintii spre altceva decât viata noastra de o jumatate de veac a celor mai vârstnici sau de mai multe decenii a celor totusi maturi la 22 decembrie, a celor care traiserãm intr-o alta lume, ceas de ceas, saptamâna de saptamâna, luna de luna, an de an, deceniu de deceniu si tot asa pâna la aproape o jumatate de veac! Pe undeva, este deplin justificat felul diferit de apreciere al unora sau al celorlalti si chiar neintelegerea!
Paradoxal, eu ma consider mai bogat, caci incercarile si experientele s-au inscris nu doar in biografia mea, ci in formarea si maturizarea mea; ele ma vor insoti tot restul existentei. Fericiti cei care n-au trecut prin toate prin care am trecut eu, dar, cu toate acestea, eu ma simt mai inzestrat, mai cunoscator, mai intelegator al rosturilor vietii. Am mai spus-o si scris-o: eu nu ma uit inapoi cu mânie, ci cu un urias interes. Imi reamintesc si-mi derulez in minte filmul uneori fantastic al unei existente, al unei grele lupte, al unor iluzii, al unor straduinte, care dupa decenii, mi se par coplesitoare, teribile, dar pe care atunci le traiam si le savârseam cu resemnare si neobosire. Multi dintre cei cu care porniserãm alaturi in aceasta cumplita cavalcada, in anii de rasturnari si schimbari, in anii de razboi – initial departat de hotarele tarii, iar apoi din ce in ce mai apropiat, parând ca nu mai avem scapare! – având apoi loc marea rasturnare din vara anului 1944 si totodata tara intrând sub o grea ocupatie, nu mai erau. Rezistenta lor fizica ajunsese la capat si nu avusesera uriasa si aproape irationala bucurie a hotarâtoarei cotituri din decembrie 1989.
Pentru mine – si pentru cine n-a fost asa? – viata a inceput din nou, la peste 66 de ani, cum ea ar fi trebuit sa fie cu aproape o jumatate de veac mai inainte. Am avut norocul ca nu-mi irosisem cu totul energiile, ca eram sanatos si ca – iata! – inca mai traiesc dupa peste doua decenii. Câte visuri neimplinite mi s-au implinit! Am ajuns sa predau studentilor, am fost chemat in sânul Academiei, am putut realiza – mai lipsindu-i doar un singur „inel“, al ultimului volum – proiectul sintezei de istorie nationala a generatiei mele, am putut da la lumina lucrarile mele fara „furcile caudine“ ale perioadei totalitare (uneori durând atunci si o jumatate de deceniu!), am putut lua parte fara emotiile fiecarei plecari sau neplecari la intâlnirile profesiunii mele. Dar ceea ce am trait eu, intr-o masura mai mare sau mai mica au trait si concetateni de ai mei.
Vietile noastre, ale multora, au devenit altele si cu atât mai mult lucrul acesta l-au trait cei tineri, dar cu avantajul si dezavantajul de a nu fi trait cealalta viata! Cei tineri au inceput sa judece ca si cum n-ar fi existat asa ceva, cei vârstnici nu pot uita, dar viata merge inainte. Ea nu este usoara, desi suntem liberi, dar ca si pasarile cerului, trebuie sa ne descurcam… in hatisurile ei. Pentru unii, cei mai putini, este usor, pentru unii chiar foarte sau prea usor, dar pentru multi, pentru prea multi, este greu, la limitele sau chiar dincolo de suportabil. Viata este in libera concurenta; am iesit din chingile paralizante, dar libertatea nu asigura automat bunastarea si nu rareori fructele ei sunt otravite. In aceasta iarna, aproape doua sute de mii de români si-au putut petrece o saptamâna, doua de ragaz in Austria, dar câti copii sunt lipsiti de parintii plecati peste hotare la munca si câte milioane de pensionari isi sfârsesc viata in lipsuri de neindurat, iar la tara, batrâni si batrâne au suferit rigorile cumplite ale unei ierni nemiloase, in timp ce pensionarii germani, ducând cu totii un trai decent, isi pot permite si excursii in Baleare!
Dar ma reintorc de unde am plecat. Cum judecam ce a fost si ce este? Avem puterea si vointa de a judeca corect, de a cântari si aprecia? Suntem obiectivi in a defini raul si binele, in a sesiza nuantele sau – asa cum ni se impunea in totalitarisme – vedem lucrurile dupa un tipic care in fapt nu este al nostru, ci ni-l asumam sau ni se impune sa-l asumam? Crestem in conditii de libertate pe cei tineri? Ii crestem ca oameni liberi, ca oamenii inceputului de mileniu al III-lea si ca cetateni ai acestei tari? Ma cam indoiesc!
Scoala româneasca nu-si mai indeplineste misiunea. Ea din pacate este in deriva si reformele si legile nu reusesc – daca urmaresc sincer acest lucru! – sa indrepte o stare de fapt ingrijoratoare, care se adânceste zi de zi. Este drept, in ceea ce priveste invatarea, ca suntem sub impactul lumii virtuale si al unei atmosfere generalizate la scara mondiala. Dar si in acest domeniu, daca s-ar merge pe tesatura fireasca a invatamântului românesc, care s-a afirmat modern si pozitiv inca din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, lucrurile ar putea fi simtitor indreptate, adaptarea facându-se treptat si lucrurile nu ni s-ar impune mecanic, ca o mimare a unei asa-zise „europenizari“.
Problemele referitoare la educatie ramân insa complicate. In aceasta privinta nu se face nimic sau se face gresit sau prost de catre scoala. Ce rol mai are scoala in desavârsirea celor „sapte ani de acasa“, in buna crestere si in comportamentul tânarului? Care-i educatia nationala, identitara, care se face si care-i educatia cetateneasca? Un raspuns de felul celui ca n-ar fi „europeana“ o atare formare nu poate fi acceptat. El n-ar fi valabil decât cel mult atunci când nivelul de viata al românului va ajunge sa fie similar cu cel al francezului, al britanicului sau al germanului! Dar pâna atunci mai trebuie sa curga multa apa pe Dunare!
Autor: DAN BERINDEIApărut în nr. 364