Bogdan Cosa, „Poker“, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 200 p.
La prima lectura, despre Bogdan Cosa nu s-ar zice ca debuteaza. Romanul sau „Poker“ emana maturitate nu doar în ce priveste personajele, ci si la nivel de scriitura. Poate numai asa s-ar explica pretentiile nejustificate ale juriului Cartii Românesti de a decerna doar un premiu la debut în acest an, ignorând volumele de poezie si teatru, de parca stacheta ridicata de prospatul prozator brasovean ar fi fost imposibila pentru ceilalti.
Un castel din carti vii
Dupa cum se remarca din confesiunea citata – dar si din cuvintele de pe manseta volumului – vorbim despre un roman autobiografic, autorul (men)tinându-si cumpatul pâna pe ultima pagina, desi cunoaste prea bine deznodamântul unor fapte pe care doar le-a trait. Motivul ne permite, printre altele, sa nu putem vorbi de constructia personajelor, cu toate ca Bogdan Cosa nu le pune toate cartile pe masa, castelul ce se formeaza nefiind locuit decât de frânturi din persoane reale, fragmente stabile de crai dintr-o curte mai veche si dame de-ti pica toti ochii.
Si constructia sta perfect în picioare, balansata de un ritm epic fara fisura, contrafortuita cu tensiune, ba chiar cu suspans, într-un foarte bun dozaj al efectelor epico-narative. Astfel, pasajul „Nu mai am tigari, m-am gândit dupa ce am stins-o pe ultima, pe la 4, exact la momentul asta, când voi zice ca nu mai am tigari si ma voi gândi la mine, cel de pe prag, care se gândea la asta“ contine contrasa întreaga tehnica a romanului, în care prezentul si trecutul se iau la întrecere si ajung sa se confunde. Bogdan Cosa ne demonstreaza ca politica – si poetica – pasilor minusculi poate fi premianta: un pas înainte, restul înapoi. Subiectul cartii se deruleaza de-a lungul a trei zile; pe scurt, avem un personaj pe care-l cheama Tudor (cum ni se spune o singura data, nu putem fi siguri), un anticorporatist convins, însa fan KFC si McDonald’s, autor de reclame cam gratuite la Zuzu si Whiskas – desi motanul Jack nu i-a gustat niciodata cutare delicatesa – fumator înrait de Muratti, Marlboro sau Kent, ce mai, un literat pasionat de poker, din care de altfel traieste, la catarama cu Misu, Matei si Dragos, ultimul din lista cauzând intriga romanului, dupa ce pleaca pe nepusa masa – de poker, se întelege – si cu toti banii, la un concurs-fantoma pe Marea Neagra. Textul avanseaza dinspre-o partida de poker, soldata c-un falseur batut si-un sârb venit sa-l razbune, înspre câte-o partida de sex, implicita sau nu, pentru-a se opri la Bucuresti, unde protagonistul venit din directia Tâmpei, de brat cu noua cucerire, se vede în vizita la doi prieteni proaspat iesiti de la dezintoxicare, pentru a da brusc de iubita „oficiala“ proaspat avortanta. În plus, traseul narativ apare împanat cu tot felul de flashback-uri înspre familia distrusa prin parasirea de catre tata si moartea mamei; ca mostra, felia de copilarie servita subit, în urma trecerii de la CD player la „radio“, cuvânt-madlena ce declanseaza memoria involuntara: „Îmi aduc aminte de tata, de Dacia lui în care nu aveam decât radio, în care se abureau geamurile de fiecare data când treceam de la câmpie la munte, o rabla de-aia care îmi parea atunci cea mai frumoasa masina din fata blocului, în care nu lasam pe nimeni sa dea cu mingea. Era masina noastra. Masina mea. Îmi imaginam ca atunci când voi fi mare o voi conduce. Voi avea mustata si voi conduce Dacia crem, BV, nustiucât, FEM.“
Însa pokerul „e un joc complicat. Un joc matematic, dar si social. De cele mai multe ori nu joci cartea, ci omul. Cartile nu le puteam alege dinainte, asa ca-mi alegeam oamenii“. Cu alte cuvinte, desi aparent se refera doar la o tactica, Bogdan Cosa pare sa sugereze ca toate raporturile umane se desfasoara dupa logica jocului de poker – online, la mesele „virtuale“ (putem face o paralela cu Facebook, unde prietenii sunt alesi printr-un simplu clic, repede salvator de singuratate) sau onlife, pe mesele „reale“ (în directia carora „iesim“ din case, la câte-o poveste rapid îmbibata-n cafea, soldata sau nu cu diverse alte picanterii, numai demne de conditia umana. Cert este ca jocul de carti e valorizat în roman cu toate furtisagurile si non-etica lui: „Nu furam, nu se putea spune asta. A fura e un cuvânt urât. Când furi înseamna ca nu esti în stare sa iei pe bune“. Pentru ca, nu-i asa, pokerul „nu e cea mai morala chestie, dar, ce dracu’, cui îi pasa de moralitate într-o lume ca asta?“ Si textul e întesat de termeni apartinând unui jargon de la un punct argotic, vocabularul devenind un fel de cod al initiatilor unui cerc restrâns, oarecum exclusivist – încât niste note de subsol n-ar fi fost în plus. Apoi, desi personaj-narator-autorul poate fi calm („Eu nu am nicio lume, nicio iluzie. Nu cred nimic. Nu sper nimic. Sunt liber.“), desi se delimiteaza de ruleta (stadiile prin care trec ruletistii, de la „norocul începatorului“ pâna la privirea rotii mai mult în gol: „entuziasmul, convingerea, disperarea si resemnarea. Patru vârste, dar niciuna legata de aur. Daca nu te-ai apucat de ruleta, bucura-te, e ca si cum nu te-ai apucat de heroina.“ – ultima fraza fiind a lui Carlos Mortensen, celebru jucator de poker), cu toate astea, protagonistul e cât se poate de constient: fie ruleta, fie poker, se întâmpla mereu la fel: „fara iluzii, banii îsi iau întotdeauna revansa.“
Între road book si road movie
În buna parte, romanul se constituie ca monolog. Personajul vorbeste foarte mult singur, în scris, în gând, sau chiar la telefon. Apoi, solilocviul nocturn e si el notat pe hârtie, capitolul intitulat „Visul de-a familia“, cu fetita Ilinca, deocamdata nenascuta, putând fi considerat centrul de greutate al întregului edificiu romanesc. Interesant e mai ales modul în care Tudor îsi citeste transcrierea, deja-interpretarea visului, convertirea lui din imagine cvasicinematografica (deci morfologie) în text (deci sintaxa): „Citesc rar, facând pauze între paragrafe pentru a reconstitui totul. Jumatate vis, jumatate explicatii ale gesturilor marunte, amintiri, proiectii idealizate. Totul atât de clar, atât de lucid“. Si daca visul joaca rolul extatic al unui trip, muzica nu se lasa defel mai prejos, ubicuizând spatiul acustic al textului. Nu degeaba vorbeste Mircea Martin de o coloana sonora în prezentarea facuta pe spatele cartii, care s-a dovedit câstigatoare pentru Bogdan Cosa, inclusiv pe piata cartii românesti.
Într-atât, încât pe YouTube ruleaza un video trailer dedicat romanului. Mai mult, având în vedere faptul ca, fara sa fie pe dumuri, personajele sunt mereu pe drum (prin Brasov, în Poiana, spre Bucuresti), volumul se plaseaza undeva între road book si road movie, mai precis între Jack Kerouac si Wim Wenders. Impresia de cinema este întarita si datorita unor expresii gen „eram în filmul ei“, „mi s-a rupt filmul“, „am un film cu tine“, sau, de ce nu, „sunt în reluare“.
În sfârsit, când vine vorba de legaturile dintre indivizi, trebuie remarcata „calitatea“ relatiilor umane presupuse: „Au trecut trei ani peste noi, trei ani în care ne-am certat mai mult decât am vorbit, am fost suparati unul pe celalalt mai mult decât am fost fericiti ca suntem împreuna. Am facut sex de mai multe ori cu alte femei decât cu ea, chiar daca în cazul tipelor totul se oprea dupa ce-mi spuneau cât de bine a fost“. Astfel, de la jumatatea cartii, Andreea, pokerita functionara, preia controlul, în detrimentul imaginii Adelinei, pictorita filosoafa ce nu se mai ridica la pretentiile protagonistului. Numai ca, lovitura de teatru, poate prea batatoare la ochi, aflam ulterior ca visul de-a familia s-a petrecut simultan cu avortul iubitei celei dintâi. Sa ne asteptam ca naratorul sa renunte la „patima“ pokerului, vâzând în el mobilul acestui deznodamânt? În finalul aproape lacrimogen, acesta e gata sa se dezica de pacatele tineretii, cumva pregatit pentru postura de pater familias. Nu vom afla decât în continuarea volumului, pe care tânarul autor ne-o pregateste poate, ca pe-un urmator etaj al castelului început (fiind alcatuit din carti de joc, edificiul va necesita modificari de ansamblu pe cel putin o latura), ca pe-un sequel sau, cine stie, remake al filmului pe care tocmai l-am viz(ion)at.
Fara sa poarte neaparat „în ranita bastonul de mare prozator“, cum pe coperta IV se dispenseaza ritos al sau profesor – si totodata generalissim în ale romanului doctoral – Caius Dobrescu, Bogdan Cosa tine bine strâns un as în mâneca. Nu ne ramâne decât sa speram ca-l va scoate odata cu proxima carte.
multumesc, Laurențiu!
Comentariile sunt închise.