În fine, trebuiau sa se scurga toate umorile, antipatiile si resentimentele cu radacini mai vechi la adresa lui Adrian Marino pentru ca sa apara cea mai pertinenta imagine asupra acestei controversate figuri proeminente a culturii române: o datoram lui Aurel Sasu care a avut inspirata idee de a strânge într-un volum publicistica din tinerete a lui Adrian Marino, de la articolul de debut despre H. Sanielevici din „Jurnalul literar“, 2 oct. 1939 si pâna la cel despre Kleist din „Natiunea“, 1 sept. 1947. Volumul, aparut la Editura Eikon sub îngrijirea lui Aurel Sasu, contine 110 din cele peste 150 de articole identificate de acelasi harnic si competent istoric literar. Surpriza – daca de surpriza poate fi vorba si nu, mai degraba, despre nenorocita si de atâtea ori dovedita superficialitate „istorica“ în cunoasterea si aprecierea putinelor mari individualitati culturale din patrimoniul national – surpriza, asadar, consta în „descoperirea“ în oglinda scrierilor din tinerete a figurii intelectualului la maturitate si senectute. O maturitate „modelata“, fara îndoiala, de cei trei lustri si ceva de puscarie si domiciliu obligatoriu îndurati de „singuraticul“ mare carturar. Însa în mare masura, omul era ca si „facut“ în intervalul primei tinereti, de la 18 la 26 de ani, între 1939 si 1947, iar ce a urmat, toate revelate acum în „Viata unui om singur“, nefiind altceva decât contextualizarea si exemplificarea ideilor dintâi cu ceea ce istoria dramatica si tragica a vietii politice si intelectuale din ultima jumatate a secolului trecut i-a pus la dispozitie. Inclusiv inevitabilul „venin“ pe care climatul acestei epoci si vieti i l-a strecurat în caracter, comportament si, în cele din urma, în cerneala cu care si-a scris opera. Uneori, ca în cazul biografiei lui Macedonski, aceasta cerneala veninoasa ascunde sub veninul resentimentar al eroului despre care scrie complexele si traumele istorice ale autorului însusi. Nu e un caz aparte, singular, ci unul „tipic“ si emblematic sub care putem face si descrie portretul intelectualului român sub dictatura. Multi si-au ascuns propriile suferinte în biografiile celor despre care au scris. Adrian Marino nu este o exceptie. Cum se vede autorul „Introducerii în critica literara“ în oglinda articolelor din „tinerete“ identificate, culese si publicate de Aurel Sasu? Fondul principal de idei si obsesii din acele articole dezminte „tineretea“ criticului: va pastra acele idei pâna în pragul disparitiei si-si scrie „testamentul“, „Viata unui om singur“, în lumina lor. Cel care observa acest „refuz“ al tineretii este Ilie Rad, care, într-un foarte patrunzator articol din „Tribuna“ (187, 2010) scrie: „Desigur, ca orice carte sau editie care va urma din creatia lui Adrian Marino, volumul «Cultura si creatie» va fi involuntar judecat prin raportarea la faimosul volum de memorii «Viata unui om singur»“ (Polirom, 2010). Din aceasta perspectiva, se poate spune ca recentul volum de publicistica anticipa unele idei si conceptii ale autorului incluse în memoriile publicate în 2010.“ Trecându-le în revista, Ilie Rad începe cu refuzul „tineresc“ al lui Marino de a se considera critic literar, eseist sau scriitor, singura calitate pe care si-o revendica fiind aceea de ideolog literar. Simptomatic este în aceasta privinta chiar debutul sau cu un articol despre H. Sanielevici, critic literar si ideolog, succesorul lui Gherea, autorul „Neoiobagiei“, care nota ca nu eterna schimbare a legilor si Constitutiei ne poate scoate din criza morala si economica, ci pur si simplu „respectarea legilor“. Cea mai mare revolutie în România – spunea Gherea – ar fi aplicarea legilor! „În volumul la care ne referim – scrie Ilie Rad – sunt nu putine cazurile când un scriitor sau altul, român sau strain, este judecat din aceasta perspectiva de ideologie literara“ si da, în continuare, sirul de articole din tinerete care reflecta aceasta idee obsedanta prezenta masiv în „testamentul“ spiritual al criticului de idei literare. Alta obsesie anticipata în paginile de „tinerete“ se refera la urgenta, mai mereu neglijata, a „constructiei ample, monumentale, durabile“, la pasiunea pentru sinteza si lucrari fundamentale strict necesare unei culturi relativ tinere ca a noastra. În acest punct „tânarul“ discipol este o „sosie“ a maestrului sau mai târziu detestat, „divinul critic“ G. Calinescu. „Dispretul exprimat explicit pentru clasa taraneasca, pentru felul de a fi al taranului român, traitor în mizerie, cu latrina în fundul curtii, care si-a facut din siretenie un mod de a supravietui – arata Ilie Rad – este si el anticipat.“ De aici dezinteresul si antipatia fata e „ruralul“ Marin Preda din partea celui ce se va situa la antipodul cultului, a atitudinii pioase si a supremei reverente cuprinsa în celebrele discursuri de receptie pe teme taranesti ale lui Blaga, Rebreanu si Sadoveanu. Consecvent în dispret, Adrian Marino îl va pastra pâna la ultima lui carte, fapt în sine regretabil, dar emblematic pentru consecventa lui spirituala, sfidând asa o butada a lui E. Lovinescu („numai boul e consecvent!“). Tot la 18 ani, în plina „tinerete“, începe si razboiul de-o viata împotriva publicistilor si foiletonistilor. Iata-l pe batrânul Marino în „tânarul“ din 1946: „La gurile Dunarii domneste un dispret suveran pentru «clasici». Jurnalismul literar si compilatia bântuie cu furie. De unde o suficienta absoluta pentru tot ce depaseste informatia literara de toate zilele, o vocatie stranie a efemerului, o lipsa totala de seriozitate si de curiozitate pentru literatura româna fundamentala“. În redactii, sustine el, asadar în „furnalele“ vietii literare „domneste, de cele mai multe ori, doar improvizarea, superficialitatea, compilarea cea mai cinica.“ O propozitie ca aceasta va fi reluata în aceiasi termeni peste mai bine o jumatate de veac: „Detest bârfa literara, spiritul meschin de cafenea“ scrie cel care, în „Viata unui om singur“ va face destule observatii si dezvaluiri compatibile cu … „bârfa“ detestata. Urmatoarele rânduri dintr-un articol din 1946 – avea 25 de ani! – par dedicate celor cu care se va razboi, la 65 de ani, pe seama efemeritatii cronicii literare: „Iata de ce socotesc «cronica literara», afara de cazul când intra într-un fel oarecare în programul ascuns de lucru (e cazul lui G. Calinescu si al tuturor autorilor autentici de autentice „istorii ale literaturii“ – n.n.), drept o mare primejdie. Ea risipeste energia, toceste sensibilitatea prin lectura neîncetata de opere ratate si minore, abate de la meditatia strânsa si de la ideile generale, fara ca aceste cronici sa ofere adesea prilejul unei constructii oarecare. Afara de faptul când sunt scrise cu mare talent (Saint-Beuve, Gourmont), culegerile de foiletoane sunt informe si plicticoase. Cronicarul literar, care alearga la redactie saptamânal cu foiletonul în buzunar, este un biet functionar.“ Are dreptate ca „foiletonul“ toceste sensibilitatea si îndeparteaza de la ideile generale, iar daca regula cam asta este, Marino scapa exceptiile, începând cu G. Calinescu, acelea în care câte un „biet functionar“ cu un „gând ascuns“ izbuteste sa dea la iveala din foiletoanele saptamânale cu care alearga la redactie o autentica istorie a literaturii. Cazuri rare, dar nu inexistente. În fine, „tânarul“ Marino detesta ca si „batrânul“ cu acelasi nume „huliganismul cultural“ care dispretuieste „întreaga cultura europeana“, iar când acest complex de superioritate e învins, cadem în cel de inferioritate, „complexul Dinicu Golescu“, acela ce se înscrie ca un leit-motiv obsedant în „Viata unui om singur“. „Dar mai sunt – noteaza Ilie Rad – si alte consideratii premonitorii: elogiul singuratatii («Îmi place acest cuvânt: singur, unul din cele mai frumoase din toate limbile»), alergia la impostura si diletantism, lipsa de inhibitie în fata a tot ce vine din Occident («De multa vreme am pierdut superstitia indiscutabilei superioritati a cartii straine»)“. În toate articolele „tineretii“ lui iluzorii, Adrian Marino este acelasi cu autorul „Vietii unui om singur“: un mare intelectual care a început sa fie „batrân“ de la 18 ani, când debuteaza si marea suferinta din miezul singuratatii sale absolute si iremediabile. Defaimatorilor lui le-a scapat fiorul tragic al unei biografii exemplare în aceasta privinta.
Autor: C. STÃNESCUApărut în nr. 2902010-09-09