A.E. Baconsky (I)

• In ariergarda avangardei

Publicam in seria „Opere fundamentale“ un poet despre care se vorbeste azi foarte putin. Ca sa nu spun aproape deloc. „Optzecistii“ nu l-au revendicat printre modelele lor, ei renunta programatic la formele de seductie ale lirismului inalt, iar „fracturistii“ („douamiistii“) si, in genere, postmodernistii il ignora cu desavârsire. Nu au o justificare, dar putem banui ca acest mandarin al melancoliei, cum i-am zis o data, nu intra in ecuatia lor morala si estetica… Este, dupa gustul lor, un poet livresc, prea ceremonios si, sub influenta lui Blaga, se tine prea aproape de miturile unei naturi pline de semne (mituri) „iscoditoare“… (cum le zice autorul „Hronicului si cântecul vârstelor“)… Generatia 60′ a profitat enorm de deschiderea pe care o anunta, in 1956, A.E. Baconsky, liderul grupului de poeti de la „ateaua“. Este prima tentativa pe care o face poezia româneasca de a abandona canonul realismului socialist si de a moderniza limbajul liric, optând pentru ceea ce poetul citat mai sus numeste „o noua sinteza a simplitatii“. Noua sinteza se leapada de „ciobanismul vânjos“, „haiducismul“ si, in genere, de cliseele poeziei militante, „angajate“, dominanta in epoca. A.E. Baconsky face o declaratie publica in 1956, in timpul unui congres al scriitorilor, denuntând inutilitatea estetica a „cronicii rimate“, a „comentariului versificat“ si, in genere, a poeziei proletcultiste (anecdotice si maniheiste). Cum publicase el insusi, pâna atunci, sute de poeme de acest tip, autorul clujean le repudiaza in chip categoric spre stupoarea si furia criticilor ideologi si a poetilor oficiali. Un act de curaj care nu a ramas fara urma in viata literara.
A.E. Baconsky isi ia, bineinteles, masuri de precautie, distantându-se, acum si in eseurile critice ulterioare, de „decadentismul occidental“, ilustrat, intre altii, de aaint John Perse. Modele lirice propuse de el sunt Frost, Machado, aandburg, Quasimodo, Ungaretti, aava, Valejo, poeti din doua spatii spirituale, uniti, zice A.E. Baconsky, in ideea ca modernitatea incepe in lirica prin diminuarea functiei metaforei. In volumul de eseuri „Poeti si poezie“ (1963) poetul va vorbi, in consecinta, de „declinul metaforei“ si de inceputul unei noi ere in lirica („o era a geometriei si a stilizarilor indraznete, capabile sa realizeze cu un minim de mijloace gradul maxim de expresivitate posibila“). In limbaj mai direct, acest declin se traduce prin diminuarea functiei decorative a metaforei si sincronizarea ei cu ritmul modern al spiritului creator. Un ritm interior care exprima fluxul emotiv de natura contrapunctica…
Când analizezi cu atentie aceasta teorie ce a provocat, in epoca, valuri de proteste, observi ca, satul de poezia gaunoasa, anecdotica a timpului, autorul vrea sa aduca poezia la forme mai simple si mai directe. Cu alte argumente si relativ sub alte forme, el reabiliteaza ceea ce criticii interbelici (in speta E. Lovinescu) numeau „poezia de notatie“. A. E. Baconsky se desparte insa si de poetii ermetici si de „barocul slort exasperat“, nu-i accepta nici pe suprarealisti cu „excrescenta informa a dicteului automat“… Teoria lui are multe puncte slabe (inainte de orice declinul metaforei reprezinta o alta forma de retorica poetica, un alt tip de metafora!), dar are, indiscutabil, meritul de a denunta, pentru prima oara la noi, cum am precizat deja, viciile proletcultismului si, prin ele, efectele dezastruoase ale spiritului dogmatic in literatura. Ea a pregatit, in fapt, revenirea poeziei române la modelele si la uneltele modernitatii, reprimate pâna atunci. Nu-i fara importanta faptul ca, printre punctele de reper ale lui Baconsky, se afla si Arghezi, Bacovia si, in subsidiarul discursului antiproletcultist, Blaga, marele model al modernitatii transilvane.
Generatia ‘60 a fost, repet, prima care a profitat de aceasta deschidere. Putini dintre poetii din deceniile VII si VIII au urmat insa stilul din „Fluxul memoriei“ (poetii, in primul rând, de la „ateaua“, apoi o parte dintre „echinoxisti“), dar mai toti debutantii de dupa 1960 beneficiaza intr-un sens sau altul de libertatea de gândire si de lirismul depolitizat, meditativ, melancolizant al acestui scriitor incomod, suspectat de aroganta si de un manierism greu de suportat in vremuri proletare.
*
Biografia poetului care, in iunie 1956, isi detesta „penibilele esecuri ale inceputurilor mele intru realism; le recunosc cu mâhnire si le reneg“, nu-i lipsita de accidente. Cronologia intocmita de Pavel Tugui le mentioneaza pe toate. Sa notam, pe scurt, biografemele lui: A.E.Baconsky se trage din vechi familii de razesi din tinuturile Lapusna si Orhei din Basarabia. Matricea lor se cheama Lozova, sat asezat, dupa câte deduc, pe râul Bucovat. Localitatea este mentionata in documente inca din 1420 si mai târziu (1559) in hrisoavele lui Alexandru Lapusneanu care face o danie mânastirii Capriana, in apropiere de satul Lozova. atramosii in linie paterna ai poetului, numiti la inceput Zimbreanu, se trageau din localitatea Vascauti de peste Nistru (judetul Orhei). Numele Baconsky vine, dupa cum mentioneaza istoria orala a familiei, de la un nobil polonez refugiat la Lozova. Acesta, neavând urmasi directi, a infiat un copil din familia Zimbreanu. Copilul ramâne ortodox si mosteneste averea tatalui adoptiv odata cu numele scris in grafie româneasca: Baconschi. Urmasii sai sunt ciobani, agricultori, cântareti de strana in biserica, unii invata „buchele“ si, in alta generatie, devin preoti de tara. Dupa mama, A.E. Baconschi coboara, in linie mai clara, din razesi instariti din tinutul Lapusna… Neamurile, amestecate in aceasta parte a românitatii, se incuscresc. Una din bunicile poetului este ucrainianca. Alta bunica, in linie materna, se cheama Zenovia si era fiica lui Ion Lozovan, mazil, descendent, dupa cât se spune, dintr-o familie de boieri de rang secund. Nepotii ii spun „mama din deal“. Increngaturile sunt mari intre aceste familii vechi, si familiile au copii multi. aigur este ca tatal poetului, Eftimie
(n. 1902), fiul lui Ion si Maria Baconschi, urmeaza studii teologice si, in 1923, este hirotonisit preot in comuna Cafa din jud. Hotin. ae casatorise in prealabil cu invatatoarea Liuba Marian, fiica invatatorului diacon Vasile Marian din Lozova. Aici, la Cafa, se naste, la 16 iunie 1925, Anatol, viitorul poet, urmat in 1928 de Leon devenit critic si profesor.
Anatol face studii la Chisinau si, in septembrie 1943, elev in clasa a VII-a, debuteaza cu versuri in „Mugurel“, revista liceului „Alecu Russo“. In martie 1944, familia Baconschi se refugiaza in Oltenia, mai intâi la Craiova, apoi in Folestii de Jos (jud. Vâlcea), unde preotul primeste o parohie. Anatol se inscrie la liceul „Al. Lahovary“ din Râmnicu Vâlcea. In septembrie 1944 este elev in clasa a VIII-a si se distinge, spun biografii sai, la desen si limbi straine. Traduce poezii din franceza si italiana si joaca fotbal. Ajunge chiar portar in echipa elevilor. In iulie 1945 trece examenul de bacalaureat, fiind clasat al 14-lea din cei 98 de candidati. In octombrie acelasi an se inscrie la Facultate de Drept din Cluj. Tatal, Eftimie Baconschi, primeste o noua parohie, in comuna Fedelesoiu (jud. Vâlcea). atudentul Anatol Baconschi publica in „Tribuna noua“ (nr. 18, noiembrie 1945) articolul „aocialul si geneza artei“, cu trimiteri la Maiorescu si Gherea. Tot aici (decembrie 1945) publica o traducere („Cuceritorii“) din José Maria de Heredia. Continua sa traduca in anii urmatori din Puskin si Lermontov (in ziarul „Democratul“ din Carei si „Provincia“ din Turnu-aeverin etc.). Numele poetului figureaza si in „Antologia primaverii“, aparut in martie 1947, la Carei. Versurile de aici („Necunoscutul câine Pierrot“, „Poem pentru o camera“), socotite suprarealiste, sunt criticate in „Revista literara“ (nr. 13, 11 mai 1947) de Nina Cassian. Este mentionat cu aceasta ocazie si numele lui A. E. Baconschi care, zice autoarea ironic, „numai in cinci strofe da pretioase informatii despre necunoscutul lui câine Pierrot“… Poetul suspectat de ciudatenii nu se lasa intimidat si continua sa publice in revista „Prietenii artei“ (nr. 2, 1947), tot din Carei. „aclifoselele si ifosele moderniste“ sunt atacate, la Bucuresti, de M. R. Paraschivescu si Ov. a. Crohmalniceanu in „Revista literara“ (nr. 27-28, 17-24 august 1947). Acesta din urma socoteste suprarealismul „o diversiune ideologica“. Mai târziu va scrie comentarii penetrante despre poetii suprarealisti români si francezi.
atudentul A. E. Baconschi audiaza cursurile de filosofie a culturii tinute de Blaga, de istoria literaturii române de D. Popovici si pe cele de filosofie predate de D. D. Rosca. In noiembrie 1947 incepe colaborarea la ziarul „Lupta Ardealului“ (nr. 372) cu un articol despre „Omul in literatura sovietica“, semnat A. E. Baconszky. In nr. din 7 februarie 1948, semneaza un eseu despre Maiakovski si Puskin cu numele A. E. Baconsky. Ca poet, isi adapteaza stilul la cerintele vremii si incepe sa publice versuri ocazionale, de un suspect conformism. In decembrie 1950 ii apare primul volum de „Poezii“. Mihu Dragomir, M. R. Paraschivescu, Dan Desliu si altii il acuza de intimism, apoi de formalism si evazionism. Criticii si poetii proletcultisti nu simpatizeaza, e limpede, pe acest tânar cultivat si arogant care nu vrea sa fie, cum ar fi zis batrânul alavici, „baiat de cor“… El, ca si Aurel Rau, Victor Felea – spune un reporter de la „Flacara“ (nr. 13 martie 1951) – ar manifesta prea mare preocupare pentru propria persoana („punând pe primul plan sentimente si preocupari lipsite de semnificatie, izolate de viata si lupta poporului“). A. E. Baconsky are, totusi, si simpatizanti printre oamenii puterii si, in 1952, este numit redactor sef al revistei „Almanahul literar“, iar in 1954, când apare „ateaua“, poetul primeste conducerea revistei. Versurile lui continua sa fie criticate pentru „sentimente individualiste“ si, „bizare viziuni onirice“ (in „Viata Româneasca“, nr. 6 1954), desi, citite azi, versurile nu par deloc a fi nici individualiste, nici onirice. aunt, mai degraba, simpliste si anecdotice, fara substanta lirica. In iunie 1956, la primul Congres al scriitorilor din R.P.R., autorul le reneaga, „cu mâhnire si jena“, cum am semnalat mai inainte. A. E. Baconsky incepuse sa schimbe deja stilul sau liric si sa promoveze in revista alte modele literare. acrie, in anii ce urmeaza, despre Bacovia, Mateiu Caragiale, Carl aandburg (februarie 1957), traduce din Anna Ahmatova…
Nu toti scriitorii clujeni agreeaza stilul autoritar al lui Baconsky si nici poezia lui. Ov. a. Crohmalniceanu ii reproseaza, de la Bucuresti, ca lirismul lui se pierde „intr-un fel de noapte a istoriei“ si ca in versuri se aude prea des „zgomot de talangi ancestrale“ („Luceafarul“, nr. 4, septembrie 1958). Cornel Regman considera (in „Tribuna“, 22 noiembrie 1958) ca poezia lui A. E. Baconsky, in totalitate, nu „inregistreaza o intrare in lumea de idei si visuri si sentimente a socialismului“… Un alt critic, redactor la „ateaua“, George Munteanu, trimite o scrisoare Regionalei de Partid in care denunta erorile si comportamentul, dupa el reprobabil, al redactorului sef… Regionala de Partid ia in serios aceste acuzatii si cere scoaterea poetului de la directia revistei… Ceea ce se si intâmpla. In ianuarie 1959, A. E. Baconsky este inlocuit la conducerea „atelei“ cu Aurel Rau si, promitându-i-se o alta publicatie („acolul 20“) se muta la Bucuresti. In locul lui este preferat insa Marcel Breslasu. A. E. Baconsky este nevoit sa traiasca din traduceri, din publicistica si din cartile pe care le publica din ce in ce mai greu. Adversarii lui, multi si staruitori, il acuza de câte ori au prilejul de „diferitele variante de evazionism“ (Mihu Dragomir). Calatoreste mult, tine un jurnal public, traduce din poeti moderni, scrie romanul „Biserica neagra“ (ramas in manuscris) si reuseste sa publice volumul de versuri „Cadavrul in vid“ (1969). Este prieten, in acest rastimp, cu Marin Preda, dar prietenia se strica atunci când Preda – director al Editurii „Cartea Româneasca“ – refuza sa-i publice (in 1971) parabola anticomunista „Biserica neagra“… s-au facut si se fac inca multe speculatii pe seama acestui refuz, aducându-se invinuiri lui Preda ca nu a avut curajul sa publice romanul prietenului sau. Un fapt este sigur: niciodata cenzura comunista n-ar fi acceptat tiparirea acestei satire negre in care este vizat un regim totalitar condus de o „Liga a cersetorilor“. Am discutat de mai multe ori, imi amintesc, acest subiect cu Marin Preda si stiu cât de mâhnit era de situatia in care intrase fara voia lui… Nicolae Ceausescu provocase, in 1971, „mica revolutie culturala“ si in anii urmatori surubul ideologic se va strânge progresiv. Romanul a fost tiparit, mai târziu, in traducerea lui Max Demeter Peyfus in limba germana (1976), iar in limba româna – dupa prabusirea comunismului. Din nefericire, valoarea estetica a romanului este mai mult decât discutabila.
Poetul, in schimb, largeste aria de cuprindere a lirismului sau si isi defineste un stil propriu intr-o literatura care incearca sa iasa din cliseele „unicei metode de creatie“. Poetii si criticii tineri il pretuiesc si unii dintre ei il frecventeaza pe acest scriitor incomod, altii (membri ai grupului de la aibiu si ucenicii lor) il detesta cu sinceritate si-l contesta sistematic pâna azi. G. Grigurcu, urmasul lor, il considera, neabatut, pe poetul A. E. Baconsky „neconvingator si, in orice caz, sub linia infaptuirilor adiacente poeziei“… Nu-i o surpriza pentru ca acelasi critic contesta, in egala masura, pe Arghezi, G. Calinescu, Marin Preda, Marin aorescu, Nichita atanescu… A. E. Baconsky este, se vede limpede, intr-o companie buna. A murit in timpul cutremurului din 4 martie 1977, in casa prietenilor sai, Veronica Porumbacu si Mihail Petroveanu, dimpreuna cu sotia sa, Clara. Alt scriitor, Mihai Gafita, a disparut in aceleasi circumstante. Destine tragice.