Teatru ca pe vremea lui Shakespeare: Naționalul craiovean pleacă în caravană prin orașe și sate

Interviu cu Vlad Drăgulescu

Teme în dezbatere: Cine educă publicul de teatru?

Caravană către 61 de localități din țară

Derulați un număr impresionant de programe la Teatrul Național din Craiova. Iar noi proiecte apar aproape permanent. Așa că întrebarea cu care deschid această discuție este simplă: ce mai faceți, Vlad, tu și echipa ta?

În momentul de față, pregătesc, împreună cu echipa, caravana care urmează să plece săptămâna viitoare. Ea se lansează pe 23 aprilie, ajunge în 60 de localități, apoi revine în Craiova. Este posibil să mai plece la Chișinău și la Festivalul George Enescu, dar într-o altă formă, iar aceste două plecări nu sunt confirmate 100%, e doar un mic insight.

Cum arată această inițiativă a Caravanei Shakespeare?

Punem un cort mare, așa de 98 m², în care încap până la 100 de persoane pe scaune, care sunt, practice, protejate de ploaie, de soare și care vor putea să vadă în orice condiții ceea ce le oferim noi. Le oferim un atelier de teatru bazat pe Shakespeare, după care le oferim un spectacol de sonete, în care punctul principal sunt costumele. Ele sunt create de UNATC și arată exact ca în perioada elisabetană.

Practic, e un soi de expoziție vie, în care se poate vedea măiestria studenților în ceea ce privește construcția de costum și, în același timp, interpretarea unei părți din sonetele lui Shakespeare. A scris foarte multe, nu puteam să le facem pe toate, dar am încercat într-un spectacol pe care l-avem pregătit să trecem prin toate piesele lui Shakespeare. Al treilea element este, deci, un colaj în care aflăm despre Hamlet, despre Macbeth, Othello, Romeo și Julieta și despre multe alte personaje, într-o manieră comică.

Și cum reacționează publicul la firul ierbii, la primul contact cu voi?

Speranța noastră după acest tur este ca oamenii să se ducă apoi acasă și dea pe Google o căutare despre Shakespeare, despre Festivalul Shakespeare, despre Craiova și Teatrul Național, ca să generăm un soi de trafic cultural.

Mie îmi place foarte tare chestia asta cu caravana. Așa am început actoria, am început pe stradă, pe la sate, prin tot felul de locuri unde nu știa nimeni de teatru. Și mă bucur să mă întorc în zona de unde am pornit și să aducem împreună ceva mai mult decât ce făceam noi atunci.

Principiul este că am vrut să mergem în reședințele de județ și în câte un sat din cele aflate la maxim o oră distanță de ele. De ce reședințe de județ? Pentru că vrem să promovăm Festivalul, Teatrul Național și Craiova cu ocazia asta. Iar sate, pentru că acolo este cu adevărat nevoie de intervenție culturală. Practic, e al doilea proiect pilot pe care îl facem noi. Primul a fost anul trecut, când am mers în 30 de localități. Doar cu 3 oameni și o singură mașină. Acum suntem cu 10 oameni și 3 mașini. Anul trecut proiectul s-a derulat doar la oraș, iar cele trei persoane care făceau asta erau și actori, și șoferi, și mașiniști care montau, demontau toată nebunia. Anul acesta avem o altă parte din echipă care e în contact cu primăriile, pentru locațiile unde mergeam, cu absolut totul.

Am adăugat mult mai mult confort pentru cei care pleacă, păstrându-le, totuși, ideea de atmosferă medievală, pentru că asta încercăm să le oferim și actorilor – experiența de a vedea cum era teatrul în vremea lui Shakespeare, când plecai cu căruța și te duceai de colo până colo.

Oare ce ar zice alți colegi de breaslă despre faptul că un actor conduce, montează și e omul bun la toate într-un proiect?

E foarte important să treci prin asta. Noi am trecut prin scenariul acesta cu 20 de ani în urmă și ne-a rămas în suflet. Mi-aduc aminte de la sate, la vremea respectivă, că puteai să vezi, în primul rând, un copil de 6 ani și un copil de 80 de ani, amândoi pentru prima oară la teatru, împreună, amândoi având aceleași reacții, aceeași bucurie. Ne-am promis că o să ne tot întoarcem acolo și mă bucur că după niște ani reușim să ne ținem de cuvânt față de noi înșine, în primul rând. Sigur că e nevoie de un alt tip de antrenament și de un anumit tip de construcție interioară a omului care merge să facă treaba asta. Adică, în principiu, noi avem nu zece actori, ci zece oameni care vor să împărtășească din ce știu ei și din ce pot ei.

Și, făcând de toate, sunt considerați mai puțin actori?

(râde) Să zicem că sunt mai mult oameni. Nu-i privi ca pe niște actori pur și simplu, ci ca pe niște oameni care interacționează cu publicul, coboară de pe scenă. Atmosfera asta vrem să o construim peste tot, inclusiv la Festival Shakespeare, care, începând de ediția trecută are sloganul Comunitățile Construiesc Festivalul. Practic, noi suntem actori, dar ne prezentăm într-o comunitate ca oameni care vor să construiască ceva împreună cu ea. Trăim împreună, suntem creatorii unei experiențe unice. Nici noi, nici publicul de acolo nu ne vom mai întâlni cu starea pe care o avem în momentul respectiv, cu spectacolul așa cum este el în momentul acela.  

În zilele noastre, criteriul participativ este unul foarte important în consumul cultural. Ți se pare că teatrul ar trebui să fie mai mult despre interacțiune?

Nu cred. Cred că teatrul trebuie să fie orice aduce oamenii împreună. El poate să intre într-un dialog tăcut, în care publicul nu vorbește direct cu actorul, dar vorbește apoi prin ceea ce simt spectatorii și prin ce duc ei mai departe. Până la urmă teatrul ai putea să spui că este un șir de compromisuri, în sensul în care dramaturgul a gândit ceva și a scris, regizorul a gândit altceva și le-a dat actorilor. Actorii au gândit și ei ceva, apoi au transmis publicului. Publicul gândește și el la rândul lui ceva și îl dă mai departe când povestește. Practic un spectacol de teatru se termină când a fost povestită ultima poveste despre ceea ce s-a văzut de scenă.

Dialogul acesta, indiferent cum se face el, e important să existe. Nu văd un fel anume de a face teatru. Ceea ce astăzi poate fi perfect, mâine s-ar putea să fie o prostie, chiar și invers – ceea ce astăzi pare o prostie, mâine să ne dăm seama că este excepțional.

Am tot citit în ultima vreme, pe grupurile online, tot felul de reacții, fie din partea artiștilor, fie din partea altor spectatori, despre comportamente inadecvate în sala de teatru. Mă întreb în ce măsură ar trebui totuși să ne bucure prezența la spectacole a acestor persoane, neexersate în a le viziona?  

Eu sunt genul de actor sau om de teatru care nu e foarte deranjat de ce se întâmplă în sală. Cum am spus, am început teatrul pe stradă. Imaginează-ți ce e pe stradă.

Îmi aduc aminte că făceam acum 20 de ani un eveniment care se numea Zilele Întâmplării. Ieșeam pe stradă îmbrăcați în mimi, iar lumea câteodată avea niște reacții deplasate. Unii ne trimiteau la muncă, alții ne făceau sataniști, alții ne înjurau. Am rezistat și ne-am decis să mergem mai departe pentru că oamenii care apreciau ceea ce făceam noi erau mult mai mulți decât oamenii care aveau o reacție mai ciudată. Asta se întâmpla la început, când eram studenți și când lumea nu prea înțelegea. Patru-cinci ani mai târziu, la ultima ediție, oamenii mergeau după noi cu sutele, să vadă ce facem. Dacă noi ne-am fi oprit la prima ediție, n-am fi reușit să strângem acele sute de oameni care mergeau după noi. Practic, asta ne-a și ajutat să construim publicul pentru compania Teatrulescu, companie pe care noi am fondat-o în 2008.

Eu nu consider că e datoria mea, de actor pe scenă, să-l fac pe om să stea țintuit în scaun. Poate că omul nu are dispoziția să vadă teatru, poate că a venit doar din curiozitate, poate vrea să își impresioneze iubita sau iubitul; sunt foarte multe motive pentru care mergi la un spectacol. Și atunci e important că și-a cumpărat bilet. Dacă i-a plăcut, va veni și va aprecia ceea ce se întâmplă pe scenă, iar dacă nu i-a plăcut, nu va mai veni niciodată. Așa e perfect pentru toată lumea. Noi ne educăm împreună cu publicul nostru, dar nu la nivel de comportament, ci în sensul în care ne ajutăm reciproc să înțelegem prezentul, chiar și dacă acesta nu ne convine. În plus, sunt convins că sunt momente în care nici noi, artiștii, nu știm să ne comportăm față de public.

Dacă tot am ajuns la schimbarea de comportamente, aveți un program care durează patru ani și se numește Educăm Împreună. Sunteți în al treilea an de implementare. Ce urmăriți să obțineți prin această intervenție culturală?

Noi o să plecăm în curând din „casa” noastră pentru că se va renova. Așa că urmărim să transformăm Educăm Împreună într-o formulă de deplasare.

Caravanele noastre sunt testele pentru ceea ce urmează să facem începând de la anul când, probabil, vom ajunge în peste 600 de localități. Vom juca și pentru publicul din Craiova, vom juca și pentru oamenii de la Paris, Tokyo, dar și pentru oamenii de la Miercurea Nirajului, Plenița sau orice altă comună din România. Suntem într-o negociere cu alte teatre, să vedem dacă putem ca acest proiect de teatru în sate să devină un proiect european. Dar deocamdată noi ne focusăm pe ce știm, pe ce putem noi, pe cât putem noi să întindem mâinile. Ne dorim ca după ce se termină de renovat clădirea, să avem și o trupă „renovată”. Chiar dacă vom fi aceiași oameni, vom avea alt spirit, altă energie și altă experiență.

Și mâinile acestea, de unde știu cât să se întindă?

E povestea cu lanțul uman. Eu întind mâna, iar la capătul mâinii mele este o altă mână care e întinsă către o alta.

Instituțiile de teatru ți se pare că își dau mâna pentru o industrie din ce în ce mai performantă?

Eu cred că deja suntem un pic mai sus de o linie de plutire. Văd din ce în ce mai mulți manageri, în special tineri, care au o energie foarte, foarte bună. Sunt oamenii care își doresc să schimbe locurile și să genereze niște echipe foarte, foarte frumoase. Mă gândesc la teatre din București, din Constanța, Sfântul Gheorghe. Eu sunt foarte optimist și simt că suntem cu toții, de fapt, o echipă. Toată România e o echipă, toate instituțiile astea care încep să se miște și vor să facă ceva pentru teatrul românesc.

Trebuie să existe o anumită concurență, concurența e benefică, de-aia trebuie să fie făcută cu cap, nu prostește. Adică nu pe răutăți, ci pe „hai să construim împreună teatrul românesc de astăzi”. În ciuda melancolicilor care zic invers, este mult mai bun teatrul decât era odată, pentru că e adevărul de astăzi.

Trăim într-o lume în care trebuie să fim în alertă în permanență. Pentru asta nu poți să fii doar tu, ci îți trebuie parteneri, trebuie să fim cât mai mulți în ecuația asta, ca să înțelegem cum se mișcă lumea asta, care e într-o viteză fantastică, să înțelegem cum putem să oprim un pic clipa aia și să vorbim despre ea. E foarte greu de oprit.

Și ce ați învățat despre publicul vostru până acum?

Păi am învățat că atâta vreme cât ești sincer și cât îl implici în povestea ta, nu în sensul neapărat de teatru participativ, ci atunci când îi pui pe scenă lucrurile care îl dor, atunci el vine la teatru și te răsfață.

Din fericire am reușit să aducem mulți tineri la teatru în ultimii ani datorită unor regizori ca Radu Afrim sau Bobi Pricop, ca Declan Donnelan, care, prin felul în care a reușit să lucreze cu actorii noștri și a reușit să scoată din ei niște chestiuni extraordinare, i-a făcut pe foarte mulți tineri să vadă poveștile lui Oedip sau Hamlet. S-a creat un fel de masă critică care se animă singură și ne umple sălile la teatru. E o mare bucurie să vezi că, de cele mai multe ori, jucăm unele dintre spectacolele noastre cu sala plină, vândută cu două luni înainte.

Tineri în sală, tineri și pe scenă. Am văzut că la ultima ediție a Festivalului Shakespeare ați avut o cifră impresionantă de studenți, peste 440, care s-au implicat în organizarea evenimentelor. Cum se simte suflul ăsta al tinerilor actori, în devenire?

Trebuie să îi mulțumim UNATC-ului pentru că anul trecut au fost partenerii noștri în organizare, deci pentru prima oară în istoria festivalului, față de Fundația Shakespeare și Teatrul Național, s-a mai adăugat un organizator și producător. Acest lucru a însemnat foarte multe spectacole în spații neconvenționale. Studenții au jucat spectacole în piețe, în pasaje, în biserici, în parcuri, peste tot. Practic, am avut orașul ca un loc de joacă. Ne dorim ca festivalul nostru să fie un loc de joacă pentru artiști și pentru public. Oamenii vin pentru că sunt curioși, pentru că așa au crescut, împreună cu Festivalul Shakespeare. Și eu am crescut cu festivalul, aveam 14 ani când s-a fondat în 1994, am văzut trupe și spectacole senzaționale.

Asta este ceea ce face Festivalul Shakespeare de la Craiova. Trezește curiozitatea și îi face pe oameni să cumpere bilet la Romeo și Julieta din Coreea, la Romeo și Julieta din Argentina, la Romeo și Julieta din Nigeria. Oamenii transformă acest festival într-un imens spațiu de cercetare, de înțelegere, de curiozitate și creativitate, pentru că nu știu în câte locuri poți să te duci și să vezi spectatori care își cumpără trei bilete la același titlu. Și sunt curioși, nu mai e vorba despre Shakespeare, este vorba despre artiști, este vorba despre felul în care Shakespeare îi face pe artiștii respectivi să vorbească.

Vă gândiți să și publicați la un moment dat rezultatele unor cercetări mai ample care să îl aibă în mijloc pe Shakespeare?

În partea de cercetare, la Shakespeare Hub, am pornit acum proiectul Shakespeare și Românii, prin care vrem să descoperim cât de mult a influențat Shakespeare autorii români, câte citări etc. Știm foarte bine că sunt poeți, precum Eminescu, care i-au dedicat poeme, știm că Voiculescu a scris Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, iar Marin Sorescu a scris Vărul Shakespeare, dar, prin această cercetare încercăm să înțelegem exact ce a însemnat Shakespeare în cultura românească, cum ne-a influențat el dincolo de dramaturgie, dincolo de poezie, în pictură, în muzică etc.

Am început să colaborăm cu Shakespeare Birthplace Trust, cu Institutul Shakespeare al Universității din Birmingham, acum începem să lucrăm și cu Universitatea din Craiova care va coordona proiectul și, bineînțeles, căutăm parteneri oriunde în țară, în toate universitățile. Apoi ne-am dori să extindem cercetarea în mai multe țări, iar în 15-20 ani să aflăm, poate, de ce este cel mai citat autor din istorie.

Ce crezi că ați avut de învățat în termeni de management teatral de la comunitatea internațională? 

De-a lungul timpului am avut dialoguri cu unele dintre cele mai mari companii de teatru din lume. Am învățat cum se face o negociere, cum se pun bazele unei colaborări, care sunt criteriile, rigorile, discursul, cum faci să convingi pe cineva să vină la Craiova. Desigur, nu mai avem problemele pe care le avea festivalul în anii 1990. Construit în 30 de ani de domnul Boroghină și de toți ceilalți, în momentul de față, capitalul de încredere al festivalului este undeva la ceruri.

Al doilea lucru pe care l-am învățat este cum să faci touring, pentru că de acolo vezi exact cum își pun invitații internaționali problemele, câți oameni vin, care sunt tehnicienii. Sunt lucruri pe care le-am învățat și acum le cerem la rândul nostru atunci când mergem în turneu. De exemplu, acum lucrăm la un turneu în Asia de Est, China, Japonia, Coreea de Sud și Mongolia.

Pe partea tehnică, îmi vine acum în minte compania Ex Machina a lui Robert Lepage. Au un soi de farmacie internă foarte bună, au o schemă foarte clară de cum începe montarea, care sunt pașii, există niște culoare pe care merg, adică pe culoarul galben merg anumiți tehnicieni, pe culoarul verde merg alți tehnicieni. Probabil că e nevoie de o astfel de farmacie ca să poți să creezi magia pe care Lepage o face atunci când este în fața publicului și pare că e doar el, cu o cortină neagră în spate. Tot timpul el iese cu vreo 15 oameni la aplauze. Mi se pare admirabil, pentru că ei sunt celălalt personaj.

E mai greu să fii tehnician de scenă decât să fii actor. Pentru că, măcar, actorul se vede tot timpul în față, la aplauze, își curăță sufletul într-un fel, dar tehnicianul, dacă nu iubește teatrul, nu știu dacă ar putea să reziste la un program atât de greu.

Dacă tot am vorbit despre multele lucruri care funcționează, spune-ne și ce mai e de făcut și încă nu a existat ocazia să fie?

La noi în teatru sunt foarte multe lucruri care nu s-au făcut.

De când am venit aici, a fost o idee să facem un sleepover cu adulți, să îi chemăm ca spectatori și să le spunem povești, apoi să doarmă în teatru. N-am reușit încă să facem un spectacol de Crăciun, așa cum ne dorim de ceva vreme. N-am reușit încă să facem niște colaborări internaționale pe care le dorim. Sunt mai multe lucruri pe care nu le-am făcut decât cele pe care le-am făcut. Sunt plusuri și minusuri. E bine să ai plusurile, să le vezi. Minusurile să le conștientizezi, dar să nu le pui la suflet. Să ți le notezi undeva și să le rezolvi în timp.

Cum ți-ai sfătui colegii de breaslă să își îmbunătățească relația cu publicul lor?

Să ne aplecăm către comunitățile noastre, să găsim sprijin în ele și să le creștem cât mai mult! A, da, și să ieșim din clădirile noastre. Sigur că avem clădiri minunate, unde poți să faci niște spectacole senzaționale, dar e nevoie să mergem și acasă la oameni. Iar noi chiar o să mergem de-a dreptul acasă la ei prin niște proiecte pe care le avem.

Noi mergem cu toată echipa și împărțim flyere pe stradă pentru că este principalul mod în care vedem reacția publicului la informația că există un spectacol de teatru sau că există un festival. Primul contact pe care îl are un om cu teatrul este flyer-ul, informația. Teatrul ar fi bine să se scuture de prețiozitate. Să nu ne luăm prea în serios. Asta niciodată!