În 1957 societatea americană a trecut printr-un șoc. Rușii puseseră pe orbită primul satelit operațional, Sputnik, iar programul similar american era abia în stadiu incipient. Nu era vorba despre mândria națională, afectată de acest eșec, ci de o amenințare concretă. Deceniul era marcat de pericolul nuclear, iar șocul satelitului sovietic s-a propagat în toate straturile societății americane. Aparent, construcția unui satelit era o problemă inginerească, iar industria americană, cea mai dezvoltată din lume la acel moment, avea cei mai buni ingineri. Eșecul lor în fața sovieticilor era oarecum inexplicabil. În cele din urmă, această lipsă de competitivitate a atras atenția asupra lipsei de dinamică a educației din SUA, orientată atunci aproape exclusiv spre domeniile lucrative. A urmat o amplă restructurare a sistemului de învățământ, avându-se ca scopuri recalibrarea acestuia pentru a-l face competitiv în cercetarea științifică și, pe de altă parte, creșterea nivelului general de educație, atât tehnică, cât și artistică sau umanistă. A fost creat sistemul de burse universitare, au fost restrânse și apoi eliminate discriminările de gen și rasă, au fost preluate la nivel federal atribuții ale statelor, impunându-se astfel un nivel omogen de dezvoltare și modernizare a educației. În doar un deceniu, programul spațial american l-a ajuns și l-a depășit pe cel rusesc, iar în deceniile următoare Statele Unite s-au aflat în avangarda cercetării științifice, a inovației tehnologice și artistice, a dezvoltării sociale.
Este unul dintre exemplele de răspuns corect la orice criză de competivitate: creșterea cunoașterii și a investițiilor.
În anii 1960, China era a patra economie a lumii, dar PIB-ul său reprezenta doar 12% din cel al Statelor Unite. Economia chineză era depășită de cea a Marii Britanii și a Franței, state de zeci de ori mai mici decât colosul din Extremul Orient. În 1977 China decăzuse pe a 9-a poziție a clasamentului mondial, fiind depășită de Japonia, Germania, Italia, Canada și Brazilia. La acea dată, în linii mari, statul cu capitala la Beijing era de două sute de ani într-o permanentă stagnare economică. Nivelul de trai continua să se deterioreze pe măsură ce numărul populației creștea exponențial, iar forța economică rămânea aceeași. Lipsa de competitivitate a economiei a dus în China comunistă la violente războaie între generații, cum a fost așa-numita Revoluție culturală, dar până la sfârșitul anilor 1970 comuniștii chinezi aveau să conștientizeze că răspunsul nu este ideologic, ci cognitiv. Venirea la putere a lui Deng Xiaoping avea să aducă scoaterea treptată a Chinei din izolarea internațională în care singură se poziționase și, în decurs de un deceniu, să starteze un ciclu de dezvoltare economică ce a transformat-o azi în lider mondial. Momentul decisiv a fost 1980, când educația a devenit prioritatea absolută a programului politic chinez. Au fost vizate simultan toate nivelurile și ramurile de studiu. De la zero, în doar patru ani, China a avut primii 50.000 de absolvenți MBA. Ca o paranteză, mulți dintre ei sunt astăzi miliardari. În paralel cu restrângerea analfabetismului, către 1% din populație, și cu dezvoltarea, pe baze moderne a învățământului elementar și de nivel mediu, accentul a fost pus pe studiile universitare, unde au fost create filiere educaționale pentru toate disciplinele cu impact asupra vieții contemporane, de la cibernetică la științe sociale. Simultan, a avut loc prima deschidere majoră a societății chineze – bursele internaționale de studii. În plin comunism, înainte ca statul comunist să se retragă din economie, chinezilor le-a fost facilitată plecarea la studii în străinătate, prin acorduri cu 103 state din întreaga lume. Aproape 700.000 de chinezi au beneficiat de atunci de aceste oportunități academice și, deși mai puțin de 200.000 s-au întors să lucreze în China, ei au participat la saltul inimaginabil al economiei chineze. În decurs de 40 de ani, numărul celor cu studii superioare a crescut de la 60 de milioane la 250 de milioane. Totodată, a fost introdus conceptul de educație permanentă pentru a remedia situația celor trecuți de vârsta școlară și care avuseseră parte de o educație învechită și ideologizată. Efectul a fost că în 2010 China a devenit a doua economie a lumii și, simultan, cel mai mare exportator. În doar câteva decenii a trecut de la 59 de miliarde la 15 mii de miliarde de dolari PIB. Sigur, cifrele pot crea impresia unui salt glorios, lucru doar în parte adevărat. Dezvoltarea Chinei rămâne inegală, zonele centrale și cele vestice rămân mult mai slab dezvoltate decât coasta estică. PIB-ul per capita în China este puțin sub cel al României. Valoarea adăugată realizată în China este mult sub cea din statele occidentale. Dar, chiar și în acest context, putem estima unde s-ar fi aflat astăzi China fără marea reformă – funcțională – a învățământului, începută în anii 1980: dacă păstra ritmul de creștere de pe timpul lui Mao Zedung, era astăzi pe una din pozițiile 50-70, lângă țări ca Tanzania și Belarus.
Statele Unite și China nu sunt exemple singulare. În toată istoria economică a lumii, marile creșteri economice, care au precedat dezvoltarea socială, au fost, la rândul lor, precedate de o modernizare radicală a educației. Aceasta nu poate ține loc de resurse, dar, dacă este orientată către creșterea competitivității, duce la valorificarea mai bună a resurselor existente și la atragerea altora noi. Educația înseamnă ea însăși acțiune directă asupra unei resurse esențiale, cea umană, care are poziția centrală în orice economie și care constituie chiar vectorul prin care dezvoltarea economică se traduce în dezvoltare socială. Pe lângă randament și competitivitate, care constituie proiecții ale ei pe axa economică, educația se proiectează și pe axa dezvoltării umane prin scăderea inegalităților, incluziune, mobilitate, networking, spirit critic, cultivarea inteligenței emoționale și a valorilor sociale.
Totuși, adesea, educația se află în punctul orb. Investițiile în capacități de producție, în infrastructura de transport, în piața imobiliară și chiar în comerț au un efect direct și imediat. Ca și cultura sau producția artistică, educația pare să nu aibă. Programabilitatea acestora nu garantează obținerea valorii V în timpul T. Economiștii din primele generații evitau, din acest motiv, să le clasifice printre produse. Iar în economiile mici, viziunea lor rămâne destul de populară.
În România, puse față în față, istoria economică și cea a educației par a avea foarte puține puncte comune. Nici chiar reforma legendară a lui Spiru Haret nu dă un efect clar în indicatorii economici. Trebuie spus și că seriile de date pentru istoria economică a României sunt destul de greu de reconstituit, iar încercările de etalonare a lor – propuse de OECD, de ONU sau de universități din străinătate – au dus la rezultate diferite și pe alocuri contradictorii. Pe de altă parte, încă din secolul 19, economia României a avut un grad foarte redus de reziliență în fața crizelor globale, iar ciclul acestora s-a suprapus cu cel al reformelor educației, provocând evoluții sinuoase ale ratei de creștere economică. Ca paranteză, această vulnerabilitate la crize trebuie ea însăși analizată și remediată la pachet cu deficitul cronic al balanței externe.
Totuși, în ce privește educația, fondatorii statului modern au avut avantajul deschizătorului de drum, iar acțiunile de inițiere și democratizare ale învățământului au avut un efect mult mai clar măsurabil. Eforia școalelor, înființată prin Regulamentul organic, a avut între atribuții formarea formatorilor. Bursele pentru studii în străinătate au fost acordate inițial câtorva zeci de tineri și continuate până în primii ani din secolul 20, când numărul burselor de stat și private pentru studenți ajungea la 1500, acestora adăugându-li-se până la 600 de burse pentru învățământul mediu – licee de băieți și școli de fete, după cum notează fostul ministru al comerțului, Nicolae Xenopol, în „La richesse de la Roumanie”, 1916. Sunt date mai puțin cunoscute pentru că ele contravin imaginii de popor care s-a născut pe sine însuși, pe care a promovat-o ideologia național-comunistă și care încă marchează imaginea identitară a românilor. Această conectare permanentă, prin bursele de studiu internaționale, a educației din România cu cea din Europa apuseană avea forța unei reforme permanente, păstrând programele, tehnicile și conținuturile educaționale în pas cu cele din Franța, Italia, Germania, Austria și Belgia, asigurând up-datarea sistemului de învățământ și conservarea competitivității. Ele au avut un impact esențial asupra educației, economiei, politicii, artelor, dezvoltării sociale. Bursierii internaționali au reprezentat primele generații de profesori și de practicieni din domeniul juridic, al literelor, din cel militar și cel medical și au fost cei care au smuls Principatele din evul mediu. Ulterior, înființarea masivă a instituțiilor de învățământ de toate gradele, de la școli rurale la universități, a transformat inimaginabil, în decurs de câteva decenii, societatea românească (predominant pe cea urbană) și a reprezentat primul efort public pentru dezvoltare locală și regională. Însă nu trebuie neglijat nici că multe dintre școli vizau performanțe deosebit de reduse, iar descrierea școlilor rurale – o sală, o tablă, un steag –, valabilă până după al doilea război mondial, descrie incapacitatea României de a oferi un învățământ modern și de calitate pentru cea mai mare parte a populației. Ritmul de creștere a capacității de școlarizare și a calității oferite a fost inferior dezvoltării demografice și poate fi privit ca fiind cauza, nu efectul, evoluției sinuoase a economiei, care ajunge să decadă în 1947 până la nivelul din 1920. O istorie a educației în tot acest timp arată că, după Marea Unire, România a abandonat preocuparea de a-și actualiza și dinamiza sistemul școlar. Reformele lui Haret și Poni, din perioada 1880-1900, au continuat să calibreze învățământul interbelic, cu minime eforturi de adaptare a acestuia la noul peisaj demografic și tehnologic de după 1919. În acest context, fără a neglija caracterul criminal al regimului comunist, evident și în învățământ, prin epurarea cadrelor didactice și a studenților, reformele comuniste din 1958 și 1972 au avut, per ansamblu, un impact pozitiv asupra învățământului și asupra dezvoltării sociale. S-a lărgit foarte mult accesul la educație și s-au eliminat discriminările de gen, iar școala a devenit un factor de incluziune socială. De asemenea, predominant în disciplinele tehnice, s-a produs o actualizare a programelor de studii. Totuși, pentru că atât învățământul, cât și economia erau subordonate ideologiei, competitivitatea nu s-a aflat decât accidental printre obiective. Situația s-a agravat când, de la sfârșitul anilor 1970, în România ritmul creșterii capacităților de producție a fost surclasat de cel al formării forței de muncă. Cu toate acestea, educația a continuat în același sistem: puternic ideologizat, cu un număr redus de absolvenți de studii superioare și cu dezvoltarea marcat tehnologică. Șomajul a fost mascat prin încadrarea forțată în întreprinderile existente, sacrificând orice noțiune de randament economic și orice corelație între cerere și ofertă. În esență, ultimele decenii ale comunismului nu doar că nu au adus o ajustare de competitivitate a educației în raport cu realitățile economice, ci au denaturat economia pentru a ascunde proastele decizii din managementul resurselor umane.
Pentru un stat, gestionarea proastă a resursei umane se traduce direct prin pauperitate. Anii de după 1990 au scos la lumină disfuncțiile și disparitățile. Din păcate, însă, acestea au fost analizate tot în cheie ideologică, ceea ce a dus la numeroase schimbări și mici reforme contradictorii – de la „import de know-how” la resuscitarea reparatorie a unor formule interbelice și la foarte mult conservatorism. Mai mult, din moment ce educația fusese deconectată de competitivitate, ea a încetat să mai fie privită ca fiind o infrastructură socială aptă să genereze competitivitate. În expunerea de motive din diferite acte normative se menționează un asemenea obiectiv, dar, de facto, învățământul, ca și sănătatea, a fost lăsat să se prăbușească, pierzând în decurs de două decenii o treime din participarea sa la PIB în timp ce tot restul economiei terțiare – comerț, administrație, real estate a înregistrat creșteri de 50-150%.
Începând cu 2002, după aderarea la NATO și semnarea preaderării la Uniunea Europeană, economia României a avut un salt de la plafonul de 38-42 de miliarde de dolari, în care a evoluat din anii 1980 până în 2001, la 214 miliarde în 2008 și la plafonul de 250 de miliarde după 2018. Acest salt, de peste 600%, a fost determinat de accesul pe piața Uniunii Europene, de investițiile străine și fondurile structurale atrase. Educația, care a trecut prin mai multe schimbări în această perioadă, reușite sau nereușite, trebuie să fi avut un rol în acest avans economic, dar impactul său nu este cu ușurință de trasat. Totuși, nu putem privi faptul că economia a avut creșteri de randament și productivitate ca nefiind legat de know-how-ul, baza cognitivă sau axiologia necesare unei asemenea transformări.
În esență, cel mai bun lucru care s-a întâmplat în învățământul românesc după 1990 a fost creșterea masivă a școlarității terțiare. Numărul studenților crescuse de la 30-40.000 în perioada interbelică la 160-190.000 în anii 1980. După 1990 au fost ani în care a ajuns la 600-800.000. Scăderea din ultimii ani, la 300.000 în prezent, chiar dacă explicabilă prin contracția demografică, este preocupantă și va avea cu certitudine un impact economic și social.
Pe fond, cifrele creează o imagine disonantă: creșterea competitivității este simultană cu creșterea abandonului școlar, a ratei de analfabetism, a analfabetismului funcțional. În același timp, sărăcia și excluziunea socială se mențin la cote înalte, România fiind statul european cu cea mai mare pondere a populației afectate. Reducerea acestei categorii de la o treime a populației la un sfert păstrează totuși un risc social major, cu efect direct asupra educației. De asemenea, unii parametri mai greu de cuantificat, măsurabili prin cercetări sociale și sondare, indică o creștere a obscurantismului, a izolării, a disoluției autorității, a neîncrederii și, în general, a lipsei de comprehensiune pentru lumea în care trăim. Cercetările INSCOP Research, cum sunt cele din barometrul „Neîncrederea publică: Vest vs. Est, ascensiunea curentului naționalist în era dezinformării și fenomenului știrilor false”, pe care Cultura îl prezintă în secțiunea Studii și cercetări, sunt un bun exemplu. Un grad ridicat de pesimism afectează până la două treimi din populație. De asemenea, toate temele sociale sunt intens polarizate, nemairămânând, practic, căi de mijloc. Nu în ultimul rând, cercetările sociale care vizează consumul cultural indică o plafonare a acestuia la cote extrem de joase, atât ca volum, cât și ca grad de complexitate și vitalitate a produselor artistice.
Concluzia ce rezultă din toate aceste cifre este că educația este marcată de inegalități și disparități profunde, care s-au accentuat în ultimii ani, în loc să scadă. Aceste disparități sunt geolocalizabile – rural-urban, regional – și stratificabile – incidența abandonului școlar este mult mai mare în mediile aflate la risc; gradul de accesare a infrastructurii culturale este strict dependent, cu extrem de puține excepții, de filiere profesionale. Însă, fără a forța prea mult, disparitățile sunt măsurabile și la nivel individual – lipsa unor cunoștințe tehnice sau științifice esențiale la persoanele cu studii umaniste sau, deopotrivă, o capacitate de comunicare redusă și un backgound cultural rudimentar pentru mulți absolvenți de studii tehnice sau profesionale. Se adaugă o utilizare defectuoasă a gândirii abstracte; capacități de analiză și sinteză diminuate.
Schematizând, de o sută de ani România a abandonat modelarea activă a învățământului, în raport cu competitivitatea internațională la care trebuie să facă față și cu obiective de dezvoltare socială asumate. Acțiunile asupra sistemului educativ au fost reactive, întârziate, ideologizate și lipsite de o claritate a viziunii. Dincolo de cadrul normativ, acțiunile de reformă nu au depășit inerția sistemului, direcția învățământului, chiar și atunci când a înregistrat succese, putând fi descrisă mai degrabă ca o derivă. Dezvoltarea acestuia este marcată de disparități și disfuncții pe care, pentru moment, în loc să le estompeze, le accentuează. Performanțele reduse ale educației pentru tineri și lipsa oricărei strategii de educație remedială pentru adulți afectează dezvoltarea tuturor celorlalte sectoare sociale. În primul rând, deși a crescut cu 300% față de 1989, productivitatea angajaților din România rămâne cea mai mică din Uniunea Europeană, cu efect direct asupra valorii adăugate și asupra retribuției. În al doilea rând, consumul redus de produse culturale, calibrat de calitatea actuală a educației, face imposibilă existența unei piețe culturale propriu-zise și necesită consumul de resurse bugetare pentru a susține, mai mult sau mai puțin formal, oligopsonul artei contemporane. În al treilea rând, calitatea administrativă este direct afectată pe de o parte de calitatea resursei umane pe care administrația o poate atrage, pe de altă parte de lipsa cunoașterii de către public a unor mecanisme de bază, ceea ce solicită eforturi suplimentare pentru comunicarea actelor administrative și blochează modernizarea prin introducerea de noi tehnologii, cum sunt cele digitale – plăți online, conturi autoadministrate, baze de date consistente etc. Nu în ultimul rând, calitatea vieții politice și a deciziei este direct afectată de nivelul redus al cunoașterii și comprehensiunii sociale. Incapacitatea publicului de a trece de un nivel foarte redus de explicare a obiectivelor, măsurilor, tehnicilor și metodelor de acțiune eficientă favorizează un nivel rudimentar al dezbaterii publice și facilitează deturnarea în interes personal sau de grup a acțiunii politice.
Deși, par mici, costurile unei educații lipsite de performanță sunt în realitate foarte mari și afectează atât bugetele tuturor instituțiilor – prin lipsa de performanță și prin mecanisme compensatorii –, cât și gradul de dezvoltare și vitalitate socială și comunitară. La polul opus, acțiunile de actualizare a educației, chiar și atunci când nu sunt coerente sau când au o penetrabilitate redusă, generează valoare socială și dezvoltare. Răspunsul ideal, dacă se constată disfuncții ale competitivității, este cel al reconstrucției radicale a educației, în raport cu seturi clare de obiective măsurabile și oferind sistemului capacitatea de auto-up-date permanent. Cum spun americanii: „Evoluția cere schimbări. Perfecțiunea cere schimbări dese.”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.