În România, literatura este deja poate cea mai conservatoare dintre arte însă dacă, prin anumite circumstanțe, scena de poezie actuală s-ar dizolva sau ar fi împiedicată să se afirme în continuare, limba română riscă să rămână cu totul în seama izolaționiștilor toxici.
Îi spusesem la un moment dat lui Claudiu Komartin acest lucru, și anume că prezentul, dacă nu și viitorul, consumului de poezie aparține „hipsterilor”, cu tot cu acele conotații ușor peiorative de mondenitate, de pojghiță mai mult sau mai puțin consistentă de cultură alternativă. Nu sunt antropolog, folosesc „hipster” într-un sens inevitabil larg (persoane urbane și „creative”). Pe alte meridiane, „hipsterul” are sau avea un profil mai clar delimitat; portretul pe care Marius Babias îl face generațiilor anterioare de hipsteri în „Nașterea culturii pop” cuprindea și simpatiile de stânga sau atracția pentru minoritari și formele marginale de cultură, trăsături pe care hipsterii români le reflectă în mai mică măsură…
După cum se știe, unii dintre autorii generației 2000, cu care a fost asociat și Komartin, au visat la a avea popularitate în rândul „maselor”. Dar societatea este din ce în ce mai slab alfabetizată în România și încă mai atrasă în continuare de formele de naționalism, deși marxiști precum Al. Cistelecan cred că și acest liant social nu mai funcționează decât inerțial și doreau să producă literatură „de consum”…
Nu mulți își mai amintesc că generația 2000 și-a făcut debutul oficial nu numai în cadrul unui cenaclu care ținea de cea mai importantă organizație literară (Uniunea Scriitorilor din România, care s-a dezis din 2015 încoace de „tinerii furioși”), ci și într-un supliment de ziar unde ședințele cenaclului erau prezentate, având un tiraj inimaginabil în condițiile presei de astăzi. În pofida acestei vizibilități superlative, generația 2000 nu a avut și, precum „noul val” din filmul românesc, nu putea avea un impact de masă, reperele și ethos-ul său țineau de un regim contracultural.
Restul culturii nu s-a schimbat simțitor. Conservatorismul, aflat de mult în peisaj, e mult mai apăsat afirmat. Doar că sunt poate ceva mai multe persoane tinere – cum spuneam: urbane, „creative”, deci hipsteri – care intră în contact cu scena de poezie, cel puțin prin intermediul unui concurs de tip LicArt sau prin evenimentele mondene precum serile de poezie organizate în București de ARCEN, și în suficiente cazuri încă practică la rândul lor poezia.
Dar să subliniem că nici această scenă nu este omogenă, unele cercuri, fiind mai vizibile, reprezintă un „mainstream” mai „conservator” în percepția altora, deși sunt tot o nișă, de fapt, în raport cu vasta majoritate a producției literare din afara scenei, din provincie, din cea mai mare parte a diasporei, zone dominate de mentalități încă și mai conservatoare, tributare clasicilor învățați la școală și imitați cu sfințenie…
