Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Hanna Derer: „După jumătate de secol de comunism, oamenii au alte priorități decât clădirile vechi”

Hanna Derer: „După jumătate de secol de comunism, oamenii au alte priorități decât clădirile vechi”

„Sunt de părere că patrimoniul cultural construit poate să fie gestionat la nivel central fără probleme de Ministerul Mediului, pentru că, de fapt, noi ne petrecem mai mult timp în mediul construit decât în mediul natural. În plus, nu mai vorbim de mult timp de niște clădiri foarte speciale, ci despre zone construite protejate, despre ansambluri, despre porțiuni întregi de așezări umane care au valori culturale.”

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

 

Una dintre marile probleme este modificarea aspectului clădirilor prin construiri abuzive, demolări, inscripționări, izolări neadecvate etc. Sunt cetățenii educați cu privire la atitudinea de care e nevoie în relație cu clădirile de patrimoniu?

Fiind limitată de profesia de profesor, mă simt întotdeauna dezarmată de această întrebare. Ca dascăl am privilegiul de a lucra cu persoane care doresc să se educe în domeniu și, prin urmare, îmi este greu să îmi imaginez cum este să colaborezi cu oameni care nu sunt interesați. În câteva decenii de când lucrez ca arhitect proiectant practicant, am avut un singur beneficiar care a dat dovadă de un interes intens față de ce urma să se întâmple cu proprietatea lui, iar el nu mai locuia în România de foarte mult timp. A trecut practic o generație de la evenimentele din 1989 și, din păcate, printre prioritățile celor care au rămas să trăiască în România se numără, în primul rând, supraviețuirea. La începutul anilor 1990 nu puteam să înțeleg indiferența și, uneori, chiar reavoința oamenilor față de clădirile istorice. Pentru mine era absolut firesc ca ele să te intereseze și să le apreciezi. Constatam cu surprindere că, de fapt, mă număr printre membrii unei minorități. Am stat atunci foarte serios să mă întreb de unde acea indiferență sau reavoință și explicația pe care am găsit-o atunci a fost că, după jumătate de secol de comunism, oamenii au alte priorități decât clădirile vechi.

Totuși, există anumite insule de gândire care depășesc sfera preocupării pentru supraviețuire. De ce poate lumea să se gândească la exploatarea planetei, la prezervarea ei, dar nu se poate gândi la cum pot fi salvate clădirile importante pentru comunitatea lor?

Există astfel de insule despre care vorbiți. Sunt ONG-uri care nu au neapărat drept scop unic patrimoniul cultural construit, dar îl numără printre scopurile lor. Chiar astăzi am primit un mail… a fost organizată de Ministerul Culturii o dezbatere despre strategia cu privire la patrimoniul cultural la care au fost invitate spre consultare ONG-urile. S-au prezentat 14, dintre care patru active direct în acest domeniu. Aceste insulițe sunt puține, au apărut acum 10-15 ani și ne-a făcut pe noi, specialiștii, să nu ne mai simțim așa de singuri pe lume. Dar ele încă nu au reușit să se coaguleze, nu formează nici măcar un arhipelag. Scopul unui parteneriat este să se unească niște forțe. În plus, unele dintre aceste ONG-uri sunt, de fapt, ale specialiștilor în domeniu și nu ale societății civile cu care ar trebui să putem colabora.

Pentru o clădire timpul costă?

Da, o clădire nefolosită, din nefericire, se degradează cu o viteză absolut uimitoare. Ai zice că nu pățește nimic pentru că nu este uzată. Nu e așa. Din cauza faptului că nu e folosită, ea nu e văzută zilnic, iar micile probleme care apar nu sunt remarcate, din mici ele devin mari și te costă mult mai mult să le rezolvi. E nevoie de întreținere curentă.

Studenții dumneavoastră cu ce valori legate de prezervarea patrimoniului imobil pornesc la drum în profesionalizarea lor?

Absolvenții noștri pornesc în carieră cu ceea ce au ales să audă, să vadă și să înțeleagă. Realitatea este că arhitectura este o profesie care presupune mai degrabă distrugerea sau, în cel mai bun caz, ignorarea a ceea ce există deja – patrimoniul cultural construit aflându-se chiar mai frecvent pe altarul jertfelor aduse în numele creativității contemporane din cauza faptului că ocupă poziții speciale precum centrele orașelor. Din păcate, suntem puțini cei care înțelegem că a lucra cu o clădire deja existentă solicită creativitatea mai mult decât edificiile nou-nouțe. Numai circa 10% dintre absolventele și absolvenții noștri încheie studiile cu ceva mai multă experiență, acumulată prin activitățile didactice opționale dedicate domeniului.

În ultimii ani, exceptându-i pe cei ai pandemiei, au fost la modă evenimente precum expoziții, concerte etc. în spații istorice. Amplifică ele respectul tinerelor generații pentru patrimoniul cultural sau degradează mai degrabă spațiile în care se desfășoară?

Cu ceva timp înainte de 1989, în lumea civilizată, umanitatea a realizat că turismul și mai ales ceea ce numim astăzi turism cultural poate să reprezinte un pericol pentru monumentele istorice. Gândiți-vă la câte mii de persoane se duc să viziteze Acropola din Atena, de exemplu. Știu că e piatră, dar până și piatra se erodează. Unele monumente sunt foarte sensibile și în anumite locuri nu se mai intră decât în situații foarte speciale, în număr limitat ș.a.m.d. pentru că tot ce este prea mult strică. De aceea, desfășurarea evenimentelor de orice fel într-un sau în preajma unui imobil cu valoare culturală depinde, din punct de vedere al riscului, de organizator. Se pot lua foarte ușor măsuri de eliminare a pericolelor pentru că, în fond, este vorba despre bun-simț. Este indicat să nu atingi picturile murale, să nu te apuci să lovești cu piciorul stucaturi, deci sunt lucruri pe care nu ar trebui să le faci în mod normal nici într-o casă obișnuită. Sunt probleme cu pictura murală și, în general, cu finisajele care sunt realizate pentru interior, ele sunt ceva mai sensibile. Dacă aduni prea multe persoane într-o încăpere, de exemplu, poate să crească umiditatea relativă a aerului prea mult. Evenimentele pe care le cunosc au avut loc în aer liber, cum e Electric Castle, care se desfășoară mai puțin în interiorul clădirilor de la Bonțida, cât în „ograda” lor. În interioare sunt expoziții, nu sunt concerte, care sunt și cele mai căutate. Oricum, sunt de preferat spațiile mari, cum sunt fostele hale industriale, ele sunt foarte înalte, deci volumul de aer este mare și chiar ar trebui să aduni un număr extraordinar de persoane ca să creezi probleme.

Statutul juridic al multor clădiri istorice face să avem peste tot patrimoniu imobil în paragină? Ce ați schimba dacă ați fi într-o poziție decizională?

Nu îmi doresc o astfel de poziție, ci bani la discreție (râde). Lucrând în domeniu, constat că, cel puțin pentru patrimoniul cultural construit, nu prea se găsesc bani. Primul indiciu, pe care îl vedem cu toții de decenii, este faptul că s-a tot redus numărul de personal calificat care lucrează fie în cadrul autorităților centrale, fie în cele locale, care sunt absolut necesare. Avem o Direcție a monumentelor în Minister care are niște atribuții, direcții județene de cultură și Direcția de Cultură a Municipiului București, am rămas cu o singură instituție națională, Institutul Național al Patrimoniului, pe vremuri au fost cel puțin două, cu atribuții foarte clare – unii făceau cercetare, alții făceau proiectare. Aceste entități există, dar nu au suficienți specialiști. Ne lipsesc nu doar în general persoane calificate, cât arhitecți care să lucreze pentru autorități în acest domeniu. Alt indiciu constă în sumele pe care statul le investește direct în patrimoniul cultural construit. Există Planul Național de Restaurare, căruia i se alocă anual un buget. Nu pot spune că mi s-a părut vreodată că acest buget este foarte generos. Statul nu cumpără monumente istorice, deși are prin lege drept de preempțiune, pentru că nu are un buget ca să facă așa ceva. Chiar dacă ar cumpăra, apoi i-ar mai trebui și un buget ca să le restaureze. Din anii 1990 am considerat că monumentele istorice nu ar trebui să fie administrate de Ministerul Culturii, căci acesta este, în ceea ce privește bugetul, un minister slab. Aș fi trecut monumentele la Ministerul Mediului, care, încă din anii 1990, era evident că va fi forțat de împrejurări să devină un minister puternic și va avea, probabil, un alt buget decât Ministerul Culturii. Sunt de părere că patrimoniul cultural construit poate să fie gestionat la nivel central fără probleme de Ministerul Mediului, pentru că, de fapt, noi ne petrecem mai mult timp în mediul construit decât în mediul natural. În plus, nu mai vorbim de mult timp de niște clădiri foarte speciale, ci despre zone construite protejate, despre ansambluri, despre porțiuni întregi de așezări umane care au valori culturale.
Dacă aș avea bani, aș putea să măresc bugetul Planului Național de Restaurare, aș putea să cumpăr monumente istorice și apoi să le restaurez, aș putea să susțin proprietarii care ar dori să facă ceea ce trebuie cu proprietățile lor. Mi-aș dori bani la discreție, recunosc.

De ce nu primesc proprietarii suficient ajutor de la stat pentru a-și permite demersurile de restaurare? Și de ce nu sunt ei amendați când abandonează clădiri aparținând patrimoniului cultural?

Din felul în care este formulată și aplicată legislația în vigoare rezultă faptul că dreptul de proprietate este cel mai puternic. Înțeleg asta până la un punct. După 50 de ani de comunism, în care oamenilor mai degrabă li s-a luat tot ce aveau, li s-a negat dreptul de a avea ceva în proprietate, acum fiecare ține cu dinții de orice are. Mă tem că modul în care e formulată și aplicată legislația din România contemporană reflectă această reacție. Chiar nu e normal să iei omului dreptul de a avea ceva numai al lui și dreptul de a putea să facă ce vrea cu ceva ce este numai al lui. Fiecare ființă umană cred că are inevitabil dorința de individualizare. Ține și de orientarea propriei sale identități în raport cu identitatea altora. Ce nu înțeleg este de ce ne aflăm exact în același punct după ce a trecut deja o generație în democrație. Avem tineri, adulți tineri, care au apucat prea puțin din comunism și care nu par să aibă o altă atitudine în raport cu relația dintre interesul privat și interesul public. Cei care țin blocate niște clădiri în buricul târgului nu țin blocate clădirile, țin blocate terenurile. Aici intervine și gândirea pe termen scurt. O să spuneți că nu e gândire pe termen scurt de vreme ce proprietarii actuali au răbdare să aștepte să se „autodemoleze” casa cu parter și un etaj ca să poată construi un zgârie-nori acolo. E gândire pe termen scurt în termen de profit. Ar trebui ca statul să adopte niște legi menite să interzică acest gen de speculă imobiliară. Apoi statul ar trebui să mai facă ceva, ceva ce face destul de rar, să aplice legea.

Pune breasla dumneavoastră suficientă presiune pe autorități? Dacă da, în ce fel?

Întrebarea merită pusă direct breslei. Probabil sunt subiectivă, dar nu, nu consider că breasla arhitecților se achită de responsabilitățile ce îi revin față de creațiile propriilor predecesori. Trebuie desigur subliniat faptul că prin „breaslă” înțeleg suma tuturor arhitecților și nu numai conducerile celor două organizații profesionale pe care le avem, Ordinul Arhitecților din România și Uniunea Arhitecților din România.

Nu există un aspect arhitectural unitar al cartierelor și nicio strategie de prezervare a peisajului urban construit. Nici măcar în zonele construite protejate regulamentele autorităților nu sunt respectate. Sunt progrese în aceste direcții în ultimii ani și care sunt recomandările dumneavoastră?

Prefer termenul „coerent”; „unitar” mă duce cu gândul la monotonie. Dincolo de acest aspect nu, mă tem că pe fondul unei atitudini istorice de încălcare a oricăror reguli, inclusiv a celor de un bun simț elementar, ultimii doi ani de pandemie nu au făcut decât să adâncească lipsa de respect față de lege, față de autorități, față de comunitate, față de orice nu coincide cu interesul personal și față de oricine nu este propria persoană. Or, patrimoniul cultural în general și mai ales cel construit este o chestiune de interes public. Procentual vorbind, imobilele care sunt protejate la nivel național sau local, cum sunt zonele construite protejate, reprezintă foarte puțin din ce înseamnă zestrea construită a unei așezări. Dar reprezintă ceva foarte important – o bună parte din zona centrală și o bună parte din repere. Sunt multe clădiri care ne ajută să ne orientăm în spațiu. Și în timp.

Forța de muncă este precară în domeniu?

Ne lipsesc arhitecții în zona autorităților pentru că un arhitect visează să proiecteze, nu să fie funcționar public. Dacă ieșim din zona autorităților, ne lipsește forța de muncă în execuție, care e plecată. Citesc tot felul de articole despre constructorii români care construiesc peste tot de toate, intervin inclusiv în clădiri vechi, mai puțin în România. Ne-ar trebui un învățământ profesional, dar și acesta întârzie să renască și să devină o opțiune viabilă pentru cei interesați, cărora să le și ofere niște recompense.

Hanna Derer este profesor universitar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” – București, departamentul Istoria & Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului, și profesor invitat la Școala Doctorală de Arhitectură. Este autoarea lucrării „Un alt fel de istorie: valențe culturale ale patrimoniului construit”.

Un comentariu la „Hanna Derer: „După jumătate de secol de comunism, oamenii au alte priorități decât clădirile vechi””

  1. Pingback: Oameni / Case / Orașe - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.