Cuvinte-cheie: spectacol, interactiv, imersiv, experiență, estetică
Muzeele ca tehnologie a prezenței
Pergamonmuseum: renovare, digitalizare, panoramă
Altarul din Pergam a ajuns la Berlin în bucăți, la sfârșitul secolului al XIX-lea, transportat de o expediție prusacă de pe coastele Asiei Mici. Reconstituit laborios într-o sală special construită pentru el, a devenit – timp de aproape un secol – unul dintre cele mai vizitate obiecte de muzeu din lume: un fragment de civilizație elenistică, smuls din contextul său și reinventat ca spectacol al grandorii antice în mijlocul Europei. Sala care îl adăpostea s-a deschis pentru ultima dată publicului în toamna lui 2014, odată cu începerea primei faze de renovare. În octombrie 2023, întregul muzeu s-a închis complet.
Renovarea Pergamonmuseum este cel mai amplu proiect de infrastructură culturală în curs în Germania și unul dintre cele mai costisitoare din Europa. Prima fază, deja în desfășurare din 2013, a implicat nordul clădirii și cupola centrală – inclusiv sala Altarului, închisă din 2014. A doua fază, ale cărei lucrări propriu-zise au început în martie 2025, după o perioadă pregătitoare demarată în toamna lui 2023, cuprinde aripa sudică, cu Sala Miletului și zona mesopotamiană: Poarta Iștar și Procesiunea Babilonului. Tot aici începe și construcția unui al patrulea corp de clădire, care va conecta întregul complex printr-un traseu continuu. Altarul va reveni în fața publicului în 2027, odată cu redeschiderea aripii de nord. Finalizarea întregului proiect este estimată pentru 2037.
Costurile fazei B au fost estimate la 722 de milioane de euro, la care se adaugă 295 de milioane pentru riscuri și creșteri de prețuri – doar pentru această etapă, nu pentru întregul proiect. Întreaga finanțare vine de la bugetul federal. Este o decizie politică semnificativă: Germania tratează Insula Muzeelor drept o infrastructură culturală națională care necesită o reconstrucție amplă și investiții pe termen lung, depășind logica simplă a conservării unui obiectiv turistic. Între timp, vizavi de insulă, funcționează un substitut: „Pergamonmuseum. Das Panorama”, spațiu expozițional temporar care găzduiește instalația panoramică de 360 de grade realizată de Yadegar Asisi. Aceasta reconstituie orașul antic Pergam în anul 129 d.Hr., sub domnia lui Hadrian – cu patruzeci de scene noi față de versiunea din 2012, mii de detalii arhitecturale și o ambianță sonoră atent construită. Monumentul însuși este absent, însă imaginea și contextul său sunt reconstruite la scară amplificată, într-o experiență care transformă lipsa obiectului într-o nouă formă de prezență.
În paralel, absența fizică a obiectelor a accelerat experimentul digital. Panorama lui Asisi – care rulează neîntrerupt în clădirea de vizavi – este un prim pas. Dar instituția a lansat și tururi 3D online, reconstituiri digitale ale spațiilor închise și proiecte de documentare a obiectelor în formate care permit accesul de la distanță. Logica este explicită: absența originalului duce la construirea unei prezențe alternative, asumate ca interpretare.
Un model diferit de instituție
Timp de două secole, muzeul european s-a construit pe un principiu simplu și eficient: obiectul este adus în interior, plasat sub sticlă sau pe un piedestal, iar vizitatorul vine să îl privească. Distanța nu era un efect secundar, ci parte din protocol. Ea conferea obiectului autoritate și o formă de aură – ceea ce Walter Benjamin numea, în 1935, „aura”: prezența unică a originalului, ireproductibilă în totalitate și parțial pierdută prin orice formă de reproducere.
Germania nu a inventat o alternativă la acest model. Mai mult decât oricare altă țară europeană în acest moment, îl supune unei presiuni sistematice, exercitate pe mai multe planuri: tehnologic, curatorial, etic și arhitectural. În Berlin, München și Hamburg se desfășoară un program de stat coerent, finanțat pe termen lung, cu orizonturi de zece până la douăzeci de ani.
Motivele sunt multiple și nu întotdeauna confortabile. Unele sunt pur practice: clădirile vechi se degradează, colecțiile rămân în mare parte inaccesibile, cu milioane de obiecte păstrate în depozite, costurile de întreținere devin prohibitive fără digitalizare. Altele sunt politice: o mare parte din colecțiile etnografice ale Germaniei au ajuns acolo prin jaf colonial, iar presiunea restituirii – internă și internațională – a impus o regândire fundamentală a relației muzeu-obiect-comunitate de origine. Iar altele, mai greu de articulat, sunt culturale: generațiile tinere nu mai vin la muzeu în modul în care veneau bunicii lor. Vin altfel, atunci când mai vin.
Humboldt Forum sau muzeul ca proces
Puțini ani din istoria muzeologiei europene au produs o instituție mai controversată decât cel în care a fost inaugurat Humboldt Forum – deschis publicului berlinez în iulie 2021. Construit în interiorul Palatului Berlin, o reconstituire barocă a palatului imperial prusac, demolat de RDG în 1950 întrucât era un simbol al imperialismului –, la un cost de aproximativ 680 de milioane de euro, Humboldt Forum a primit în interiorul său colecțiile etnografice ale Muzeului de Stat din Berlin: circa 500.000 de obiecte din Africa, Asia, Oceania și America, adunate de-a lungul unui secol și jumătate de expansiune colonială germană.
Deschiderea a generat un val de critici care nu s-a stins. Cum poți reconstrui palatul imperial, simbol al colonialismului el însuși, și în același timp să pretinzi că expui critic urmele colonialismului? Cum poți prezenta obiecte furate, în loc să le returnezi? Instituția a ales, în mod deliberat, să lase aceste tensiuni nerezolvate, făcându-le vizibile. Curatoriatul este gândit în straturi: alături de obiecte sunt instalații multimedia care explică condițiile în care au ajuns la Berlin; perspectivele comunităților de origine sunt integrate explicit în textele de sală; procesele de restituire în curs – inclusiv cel al Bronzurilor din Benin, a căror proprietate a fost cedată Nigeriei în 2022 – sunt prezentate deschis, ca dosare neînchise.
Rezultatul este un muzeu care funcționează mai puțin ca depozitar de certitudini și mai mult ca platformă de interpretare conflictuală. Vizitatorul nu vine să vadă răspunsuri. Vine să asiste la o negociere. Aceasta este o schimbare radicală de paradigmă, chiar dacă ea se desfășoară în sălile unui palat baroc reconstituit cu o acuratețe aproape fantomatică.
Deutsches Museum: știința ca experiență
La München, pe o insulă reală din râul Isar, Deutsches Museum traversează propria sa transformare. Fondată în 1903 și deschisă în forma sa actuală în 1925, instituția este unul dintre cele mai mari muzee de știință și tehnologie din lume, cu o suprafață de expunere de peste 70.000 de metri pătrați și o colecție de aproximativ 28.000 de obiecte. Înainte de pandemia din 2020, primea anual circa 1,5 milioane de vizitatori.
Renovarea în curs, planificată să se finalizeze în 2028 – la centenarul deschiderii –, nu este o simplă refacere structurală. Cele 20 de expoziții permanente, redeschise în iulie 2022, după cinci ani de renovări, propun o schimbare semnificativă de perspectivă asupra modului de prezentare a patrimoniului tehnic și științific. Obiectele sunt integrate într-un parcurs interactiv care combină simulări de fenomene fizice, instalații sonore și reconstrucții digitale ale laboratoarelor, atelierelor și contextelor de cercetare din care au rezultat marile inovații ale epocii industriale.
Un scaner 3D mobil, echipat cu lasere și camere de înaltă rezoluție, a cartografiat expozițiile și le-a transformat în tururi virtuale accesibile online, combinate cu ghiduri audio și explicații automate. Este un gest dublu: pe de o parte, o extindere a accesului la scară globală; pe de altă parte, asumarea unei realități în care experiența muzeală se desfășoară simultan în spațiul fizic și în cel digital.
Dar Deutsches Museum ridică și o întrebare la care răspunsul rămâne deschis: ce se pierde atunci când știința este prezentată prin mecanismele spectacolului? Muzeele de știință tradiționale se bazau pe acumularea graduală a cunoașterii, propunând vizitatorului un traseu construit pas cu pas. Noile expoziții imersive privilegiază experiența directă, surpriza, participarea și contactul afectiv cu obiectul sau fenomenul prezentat. Accentul se mută de la transmiterea informației către activarea atenției și a curiozității. Este o altă formă de pedagogie, adaptată unei culturi vizuale și interactive, care produce propriile avantaje și propriile limite.
SPK-Digital: milioane de obiecte, accesibile oricui
Dincolo de marile proiecte vizibile, transformarea structurală a sistemului cultural german se petrece la un nivel mai puțin spectaculos: digitalizarea sistematică a colecțiilor din muzeele federale berlineze, coordonată de Stiftung Preussischer Kulturbesitz – Fundația Patrimoniului Cultural Prusac, instituție care administrează Staatliche Museen zu Berlin, Biblioteca de Stat, Arhiva Secretă Prusacă, Institutul Ibero-American și alte câteva instituții.
Prin portalul SPK-Digital, utilizatorii pot accesa în prezent circa 14 milioane de intrări din colecțiile tuturor instituțiilor Fundației – de la autografe și manuscrise la obiecte muzeale 2D și 3D, documente de arhivă și partituri muzicale. Accesul este gratuit, inclusiv pentru cercetare. Standardele de digitalizare urmează protocoalele Deutsche Forschungsgemeinschaft și sunt compatibile cu platformele europene Europeana și Deutsche Digitale Bibliothek.
Un proiect separat, museum4punkt0, lansat în 2017 și finalizat în iunie 2023, a dezvoltat aplicații prototip pentru experiențe digitale în muzee, implicând instituții din toată Germania – de la Humboldt Forum la Deutsches Museum, de la Senckenberg la muzee regionale din Schleswig-Holstein și Swabia. Finanțat de Comisarul Federal pentru Cultură și Media, proiectul a produs o bibliotecă de soluții reutilizabile: tururi VR, ghiduri personalizate, instalații interactive, interogare AI a colecțiilor.
Regulile de utilizare a inteligenței artificiale sunt formulate cu grijă de către toate aceste instituții: AI-ul nu înlocuiește curatorul, îl asistă – ca instrument de navigare prin cantități uriașe de memorie culturală, de identificare a relațiilor între obiecte și de generare de contexte. Actul interpretativ rămâne în continuare uman. Dar cantitatea de material pe care un curator o poate accesa și corela s-a multiplicat exponențial.
Obiect sau experiență? Paradox real.
Toate aceste transformări converg spre o contradicție pe care sistemul cultural german nu a rezolvat-o și, probabil, nu intenționează s-o rezolve prea curând. Ea poate fi formulată simplu: cât din cultură rămâne obiect și cât devine experiență?
Obiectul – piatra sculptată, bronzul turnat, pictura pe lemn – are o proprietate pe care nicio reconstituire digitală nu o poate replica: unicitatea fizică, urmele timpului. Când te afli în fața Altarului din Pergam, nu ești în fața unei imagini a lui – ești în fața lui. Diferența este de natură ontologică.
Experiența imersivă oferă altceva: context, narativitate, emoție controlată, accesibilitate universală. Poți reconstrui digital un templu care nu mai există. Poți arăta unui copil din Iași cum arăta interiorul unui laborator din epoca lui Darwin. Poți pune pe același ecran un fragment din Benin și un document colonial din 1897 care explică cum a ajuns acolo. Acestea sunt posibilități reale, valoroase, inaccesibile muzeului tradițional.
Dar există și riscuri pe care instituțiile germane le conștientizează, chiar dacă le formulează prudent. Primul este al estetizării: când totul devine spectacol, când muzeul funcționează ca o tehnologie a prezenței totale, obiectul riscă să se dizolve în experiență. Nu mai privești altarul, ești înconjurat de el. Diferența pare minoră, însă nu este.
Al doilea risc este al falsificării benigne: reconstituirile digitale implică alegeri – ce incluzi, ce omiți, cu ce culori recreezi un templu din care au supraviețuit doar fragmente de piatră. Aceste alegeri sunt curatoriale și, deci, ideologice. Panorama lui Asisi reconstituie Pergamul anului 129 d.Hr. ca pe un oraș luminos, viu, plin de culori. Este o interpretare – frumoasă, documentată, dar o interpretare.
Al treilea risc – și poate cel mai subtil – este al accesibilizării ca substituție. Dacă pot vedea Altarul din Pergam în VR de acasă, mai am motiv să mă deplasez la Berlin? Și dacă nu mai ajung, mai finanțează statul german restaurarea fizică a unui obiect pe care nimeni nu îl mai privește în persoană? Această logică, dusă la capăt, conduce spre un muzeu care devine cu adevărat digital – și dispare ca spațiu fizic al experienței colective
Germania nu rezolvă această fractură. O administrează. Și, în această administrare, testează un model pe care restul lumii îl privește cu atenție.
Memoria ca infrastructură
Există o decizie politică de fond în spatele tuturor acestor proiecte, care merită numită ca atare: Germania a ales să trateze memoria culturală ca pe o infrastructură publică – în același sens în care tratează rețeaua de autostrăzi sau sistemul de sănătate. Ca sistem activ, memoria culturală implică investiție continuă, modernizare și capacitate de adaptare, depășind statutul de lux sau de patrimoniu conservat în condiții de austeritate.
Bugetele sunt pe măsură. Renovarea Pergamonmuseum depășește un miliard de euro. Transformarea Deutsches Museum este un proiect de deceniu. Construirea Humboldt Forum a costat 680 de milioane. Digitalizarea colecțiilor federale este un program permanent, finanțat pe termen lung. Acestea nu sunt decizii ale unor guverne excepțional de generoase – sunt expresia unui consens politic de durată, conform căruia cultura este parte din infrastructura de bază a unei societăți democratice.
Contextul european al acestei decizii este relevant. La Paris, marile muzee funcționează cu resurse incomparabil mai mari, dar Louvre rămâne, în esență, un muzeu al obiectului, mai puțin interesat de reformă curatorială decât de traficul turistic de masă. La Londra, British Museum se confruntă cu acuzații de furt colonial și cu cereri de restituire pe care le respinge sistematic. La Roma, infrastructura culturală suferă de subfinanțare cronică. Germania nu este perfectă – dar, în acest deceniu, este locul din Europa unde se pun, cu cea mai mare seriozitate, întrebările despre ce ar trebui să fie un muzeu în secolul XXI.
Epilog: ce pierdem și ce câștigăm
La capătul acestei transformări – dacă un astfel de capăt există –, muzeul german va fi un loc diferit de ceea ce a fost. Va fi mai accesibil, mai interactiv, mai conștient de propria sa poveste colonială, mai conectat la comunitățile ale căror obiecte le deține. Va deveni mai greu de definit și, totodată, mai ușor de instrumentalizat cultural, dacă vigilența instituțiilor curatoriale slăbește.
Altarul din Pergam va reveni, la un moment dat, în sala lui, dacă programul de construcție nu depășește bugetele și termenele stabilite. Între timp, milioane de oameni vor fi văzut Pergamul în panorama lui Asisi, sau în reconstituiri 3D, sau în proiecții VR. Vor fi ieșit din experiență cu ceva în plus – context, emoție, cunoaștere. Și vor fi pierdut ceva – acea experiență particulară a ființei în fața unui obiect care a supraviețuit douăzeci și două de secole.
Întrebarea nu este care variantă e mai bună. Întrebarea este dacă putem ține împreună ambele variante, fără să lăsăm una să o dizolve pe cealaltă.
Germania încearcă. În acest moment, puține alte state fac același lucru.
Linkuri utile:
https://www.smb.museum/en/research/online-catalogues-databases
https://www.deutsche-digitale-bibliothek.de/?lang=en
https://www.dnb.de/EN/Kulturell/VirtuelleAusstellungen/vas_node.html
