Interviu cu Corina Ozon, autoarea romanului „Când macii leagănă povești” și inițiatoarea dezbaterii „Memoria povestită”
Corina Ozon este scriitoare, jurnalistă și specialist în comunicare, cu o formare în filologie și jurnalism, dublată de un doctorat în științele comunicării realizat în cotutelă România–Franța. A lucrat în presă, apoi în comunicare și PR, urmând un parcurs dublu, literar și universitar, în zona studiilor de comunicare.
Debutul său literar a avut loc în 2014, cu romanul Zilele amanților, proiect născut inițial online și transformat rapid într-un succes editorial. De atunci, a publicat romane, proză scurtă și eseuri, conturând o scriitură centrată pe relații, vulnerabilitate și viața urbană contemporană.
În paralel cu activitatea literară și academică, Corina Ozon dezvoltă proiecte culturale și educaționale care investighează felul în care poveștile personale devin forme de înțelegere a memoriei colective. Din această direcție face parte seria de dezbateri „Memoria povestită”, inspirată de romanul cu note autobiografice – de familie – Când macii leagănă povești (2025, Editura pentru Artă și Literatură). Întâlnirile au avut loc la Universitatea din București, Biblioteca Metropolitană București și la librăria Cărturești Modul, configurând un spațiu de dialog în jurul memoriei, traumei și relațiilor dintre generații, unde literatura se intersectează cu experiența directă și reflecția publică.
Am vorbit cu autoarea despre felul în care aceste întâlniri reconfigurează literatura ca spațiu de dialog, despre ecoul cărților în fața publicului și despre legătura subtilă dintre scris, predare și conversația cu cititorii.
Daniel Sur: Seria „Memoria povestită”, pornită de la romanul Când macii leagănă povești și desfășurată la Universitatea din București, Biblioteca Metropolitană București și Cărturești Modul, a transformat lectura într-un spațiu de dialog. Cum ai trăit trecerea de la carte la aceste întâlniri cu publicul?
Corina Ozon: Mulțumesc pentru oportunitatea oferită de a vorbi despre munca mea. De cele mai multe ori, proiectele pe care le începem sunt mai întâi pentru noi înșine. Ceea ce a urmat după publicarea romanului meu, cu tot pachetul de documentare pe care-l include, a deschis un fel de portal. Simțeam că am nevoie de mai mult, să împărtășesc despre ceea ce am trăit în timp ce scriam cartea, despre ce am trăit când au citit cartea mama și ceilalți membri ai familiei. Să înțeleg anumite lucruri din poveștile de familie, să țes la loc golurile din memoria familială pe care am văzut-o de la început parte a memoriei comunitare și colective. Voiam să vorbesc și cu alții care au pornit în recuperarea memoriei sau au avut de gând să facă acest lucru.
Am gândit această serie de întâlniri în jurul memoriei pentru a asculta, pentru a răspunde unor întrebări, dar și din dorința de a mă conecta pentru a spune poveștile mele. Astfel am demarat seria „Memoria povestită”. Și am fost foarte onorată când prestigioasa Revista Cultura a acceptat să fie partener. Îți mulțumesc și ție, Daniel, că ai acceptat să colaborezi la această serie prin participare permanentă!
Daniel Sur: În aceste întâlniri, ai observat momente în care discuția a depășit cadrul inițial și s-a transformat într-o formă de mărturie personală, venită fie din partea publicului, fie a invitaților?
Corina Ozon: Am simțit în cadrul fiecărei întâlniri că oamenii s-au deschis. E nevoie doar de un spațiu dedicat. În privința publicului, este vorba și de felul în care am fost educați să comunicăm, iar la acest capitol nu aș putea spune că excelăm. Însă atunci când se creează un context, dialogurile se animă. Oamenii participă la evenimente și este un lucru foarte bun, pentru că doar astfel își pot cultiva acest curaj de a comunica experiențe personale. Mi-a plăcut că și invitații au venit cu mărturii, amintiri personale, îndemnând astfel la dezvăluiri.
Daniel Sur: Cum ai gândit selecția invitaților și ce tip de conversație ai urmărit să se creeze între autori, specialiști și public?
Corina Ozon: Am vrut să fie din domenii diverse, fiecare să vină cu expertiza sa, pentru că îmi doresc ca aceste evenimente să aibă și un scop educativ- informativ, însă într-un format accesibil. Pe parcursul celor patru întâlniri de până acum – „Arhiva personală ca resursă narativă”; „Arhiva intimă: Cui aparțin poveștile de familie?”; „Memoria traumei și tăcerea”; „Memoria comunităților” – au participat: conf. univ. dr. Cristina Bogdan, Facultatea de Litere, Universitatea București; conf. univ. dr. Cătălin D. Constantin, antropolog; conf. univ. dr. Romina Surugiu, decan Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC); conf. univ. dr. Antonio Momoc și lector univ. dr Alexandra Bardan, FJSC; Alina Purcaru, scriitoare; Daniela Luca, pihanalistă și poetă; Raluca Balogh, jurnalistă; Ramona Mezei, manager Biblioteca Metropolitană; Violeta Borzea, editoare Editura pentru Literatură și Artă; Daniel Sur, formator cultural; Mihaela Budeanu-Mihalachi, profesoară (Botoșani); Carmen Șmit, consilier școlar (Botoșani); Ersilia Iacob, manager Biblioteca Județeană Mihai Eminescu.
Cu cât este mai largă este aria de cercetare, cu atât mai departe putem trasa granițele memoriei. Cu așa o diversitate culturală și științifică putem desena o hartă a memoriei la care să colaboreze și publicul. Astfel s-a întâmplat recent la Botoșani, unde am legat lansarea romanului, ale cărui povești au început în nordul Moldovei. Întâlnirea „Memoria comunităților” de la Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” a fost cumva aparte pentru că cei din public făceau parte din generația post memorială, auziseră, ca și mine, despre poveștile relatate în roman de la bunicii și părinții lor. A fost o acțiune post memorială cu mare încărcătură inter-generațională. Altfel, memoria nu poate funcționa, decât prin transmiterea poveștilor de la o generație la alta.
Mă bucur că după aceste întâlniri, mulți oameni îmi spun că se simt motivați să caute mai multe informații despre propriile familii. Eu cred că este un demers necesar în clarificarea propriei identități. Aș putea afirma că la Botoșani, memoria comunității a fost activată.
Daniel Sur: Romanul Când macii leagănă povești poartă o puternică încărcătură emoțională. Ce te-a determinat să readuci la suprafață aceste istorii?
Corina Ozon: Poveștile mamei mele, cu care am crescut, și, cu siguranță, trec prin acel moment al vieții în care îmi doresc să aflu mai multe despre cine sunt eu. Ca fost jurnalist și ca actuală scriitoare pot recunoaște potențialul unei povești. Astfel s-a întâmplat când mama mi-a povestit despre leagănul în care au dormit toți copiii familiei din partea mamei, generații la rând, inclusiv eu și fratele meu. Aveam această poveste, câteva fotografii vechi și livretul militar al bunicului meu, fost prizonier într-un lagăr sovietic în Regiunea Urali. Plus curiozitatea de jurnalist care m-a ghidat în documentarea deloc simplă. Din lipsa multor resurse, am apelat la contextul istoric pentru a putea integra piesele de puzzle ale istoriei unei comunități și, implicit a familiei mele, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la instaurarea regimului comunist, care a dus la dispariția unei lumi.
Daniel Sur: Cât de delicat este echilibrul dintre ficțiune și adevărul emoțional care stă în spatele lor?
Corina Ozon: Am încercat să fiu echidistantă și să păstrez un echilibru real, însă sigur că este și ficțiune, acolo unde am găsit golul dintre relatările din presa vremii și istorie. Pentru că este un roman, nu o carte istorică sau monografică. Acest lucru nu exclude veridicitatea evenimentelor istorice la care se face referire. Fiecare informație furnizată am verificat-o prin grila istorică, coroborând cu evenimentele consemnate în perioada relatată. Poveștile de familie au stat la baza cărții, iar poveștile de familie sunt îmbogățite cu fiecare generație și raportate la epocile în care trăiesc transmițătorii și mai puțin la trecut.
Daniel Sur: Există o poveste din carte care continuă să te urmărească?
Corina Ozon: Da, viața care se desfășura în comunitatea Odăi, care astăzi nu mai există. Era așezarea construită de boierii Goilav, printre primii care au modernizat agricultura și care au făcut din Rânghilești un grânar al Europei la început de secol XX. Am fost pe locul în care se afla Odăi, mama mea a locuit cu frații și bunicii mei într-o casă construită pe un teren învecinat cu Odăi. Mama s-a născut în 1948, dar știa de la părinții ei ce frumos arăta acea zonă de case în care locuiau salariații de pe moșia boierilor. Casele se aflau aproape de un iaz, profilate pe dealuri verzi. Verdele locurilor are ceva aparte și acum. În carte am un capitol despre Odăi, care a rămas și în memoria localnicilor de acum. Când am vizitat locul în care se afla așezarea – acum, o pajiște verde cu copaci, iazul care se vede –, m-a cuprins o emoție. Studiind fotografiile pe care le aveam. Am remarcat într-una dintre ele, în care se aflau străbunicii mei, casa din fundal cu un gărduleț alb. Mereu ne-am întrebat, eu și mama, unde ar fi putut fi făcută. Grație singurei clădiri din Odăi care a rămas în picioare, înconjurată de un gărduleț alb, am avut și răspunsul. A fost cu adevărat tulburătoare această revelație.
Daniel Sur: Romanul acordă un loc important vocilor feminine. Cum ai lucrat cu această perspectivă și cu ideea de autenticitate interioară?
Corina Ozon: Se știe că în vremuri grele, femeile au dus mai departe viața. Acțiunea romanului traversează cele două războaie mondiale, o perioadă tulbure, în care femeile au făcut ce au știut ca să aibă grijă de copii și de case, să facă față ocupațiilor, bolilor, fără să știe dacă bărbații mai trăiau. Sunt aspecte cunoscute, eu am încercat doar să dau voce unui colț aproape uitat de lume, în care au trăit străbunicele mele.
Daniel Sur: Atât în carte, cât și în dezbateri, revine tema traumei transmise între generații. Simți că există astăzi o mai mare deschidere pentru a o formula public?
Corina Ozon: Generațiile mai tinere vorbesc despre traume cu mai mult dezinvoltură și este explicabil. Generațiile de dinainte au supraviețuit prin tăcere. Faptul că participarea la evenimentele pe tema traumei este foarte mare, faptul că aceste evenimente sunt destul de vizibile, este un lucru foarte bun. Oamenii au nevoie să asculte mult înainte de a vorbi despre ei înșiși. Nu este ușor să te dezvălui, iar noi am crescut într-o cultură a tăcerii, cum spuneam.
Am remarcat în discuțiile cu localnicii că există dorința de a povesti memoria, dar acompaniată de o mică rezervă. Am identificat-o ca o tară a vechiului regim, când frica indusă era folosită ca instrument de control. Atât de adâncă este trauma tăcerii. Dar există un progres, este cel mai important lucru.
Daniel Sur: Ai participat la Târgul de Carte de la Paris. Cum ai resimțit întâlnirea cu publicul de acolo?
Corina Ozon: A fost o experiență foarte frumoasă. Am văzut la standurile unor edituri cozi care au durat câteva ore pentru a lua autograf de la autori. Standul Institutului Cultural Român din Paris a avut o poziționare foarte bună și o ofertă editorială diversă. Pe lângă volumele în limba franceză, au fost și cărți în limba română ale autorilor traduși. Au venit prieteni din Paris, români și moldoveni, dar și francezi. Cărțile mele s-au vândut toate. M-am bucurat să mă întâlnesc cu scriitori și cu traducători – soții Florica și Jean Louis Courriol – dar și cu cei care nu sunt atât de vizibili, însă fără de care nu ar fi posibilă exportarea literaturii române: Excelența Sa Doamna Ambasadoare Ioana Bivolaru, Ambasada României în Franța; Dana Ionescu – Centru Cărții, ICR; Pompiliu Constantinescu și Anca Diaconu – ICR Paris. M-am întâlnit și cu cei care organizează comunități culturale: Lea – Galerie Moldave; Ion Ciobanu – Cosmose Club; Diana Pîslari – Toți Împreună.
Daniel Sur: Ca profesor, lucrezi cu generații tinere. Cum se raportează ele la memorie și la ideea de poveste?
Corina Ozon: Tinerilor le plac poveștile. Prima întâlnire din „Memoria Povestită” am avut-o cu studenții de la Facultatea de Jurnalism și Relații Publice, Universitatea București. Am vorbit despre cum fotografiile și documentele pot deveni resursă narativă în jurnalism. Pentru că orice cercetare începe cu documentarea. Mi-au relatat și ei câteva detalii despre bunicii și mătușile lor. Este foarte important să-i ghidăm spre investigația familială, tocmai pentru că tehnologia induce iluzia că putem afla tot și încurajează comoditatea. Iar poveștile personale riscă să se piardă.
Daniel Sur: În acest parcurs între scris, dialog și predare, la ce proiecte literare lucrezi în prezent?
Corina Ozon: Deocamdată nu lucrez la altă carte. Intenționez însă să scriu ceva care are legătură tot cu memoria. Am evenimente planificate cu „Memoria povestită” și cu romanul pe întreg anul și îți mulțumesc încă o dată că ai acceptat să participi la toate întâlnirile seriei. Ca noutate, „Memoria povestită” se va extinde și în alte zone. Am fost deja în județul Botoșani, urmează în luna mai „Memoria locurilor” în Ciacova, județul Timiș, în cadrul unui program organizat de Universitatea de Vest Timișoara – Poétiques de l’espace chez les auteurs plurilingues de langues romanes, coordonat de lector. univ. dr. Ileana Neli Eiben. Voi susține un atelier cu studenți francofoni.
- „Generațiile de dinainte au supraviețuit prin tăcere” - 3 mai 2026
- Au existat și femei în Școala de la Frankfurt - 30 aprilie 2026
- RAD ART FAIR 2026 – un amestec controlat de energii, generații și forme de vizibilitate la CARO - 25 aprilie 2026