Îmi era rușine. Nu știam ce să spun și cum s-o liniștesc. Am coborât în vamă. Cei câțiva pasageri din autobuz au început să pună întrebări. Era aproape două noaptea. Lumină era doar în vamă. În rest, întuneric beznă. O țineam în brațe pe Anastasia, dar nu reușea să se liniștească.
Și mie îmi era dor de copii. Mă gândeam și la ce discuții aveau să fie, cum mă va înfiera lumea – Destrăbălatul, Nesimțitul sau mai știu eu ce invective. Dar pe cine interesa sufletul meu? Pe nimeni!
—Gata, plecăm! l-am auzit pe șoferul cu figură de cazac bolnav.
—Nu, nu mai pot continua. Trebuie să ne întoarcem. Cu orice risc!, mi-a zis Anastasia strângându-mă în brațe.
—Atunci… de ce am mai plecat? am întreb eu stupefiat.
Era drept că mai mult de jumătate din inima mea voia și ea să se întoarcă, dar îmi era teamă de ridicol. Ce voi spune? Am ce să spun?
Am dat bagajele jos și ne-am așezat pe o bancă. În cinci minute s-a lăsat o tăcere deplină. Nimeni în toată vama. Autobuzul și-a continuat drumul ca și când nu se întâmplase nimic. „Cazacul” ne întrebase:
—Sunteți siguri?
Apoi a plecat fără să se uite înapoi. Nu înainte de a ne avertiza că până dimineața, la ora 5, nu mai trecea niciun autobuz. Asta dacă aveam noroc și erau suficienți călători pentru a face cursa.
Am rămas singuri. Stăteam în continuare pe bancă. O haită de câini ne dădea roată. I-am numărat. Erau paisprezece și erau conduși de unul florean, care avea mai mult curaj și se apropia destul de mult de noi. Îmi era teamă de câini, de câini și de șerpi, o teamă care efectiv mă paraliza. Anastasia a scos niște sandvișuri din bagaje și a vrut să le dea câinilor.
—Nu, te rog! Nu mai scăpăm de ei…
Am convins-o cu greu. Oricum, nu avea mâncare să hrănească paisprezece câini.
—Brrrr, e cam frig!… am zis eu tremurând de-a binelea.
—Da, la ora asta e răcoare, mi-a răspuns Anastasia în timp ce cotrobăia prin bagaje, expunând conținutul ca marfa la piață. Mi-am desfăcut și eu bagajul și am scos încă un pulover pe care l-am luat pe sub geacă.
Cum de nu ne gândiserăm la copii până să plecăm? Și totuși, ne gândiserăm, dar superficial. Bine că nu a apărut dorul acesta cumplit când eram deja la Chișinău sau, mai rău, după o săptămână, două… Am fi turbat amândoi.
Am început s-o mângâi pe Anastasia cu gesturi firești, limpezi. Mi-a dat mâna deoparte, nervoasă. Eu, în naivitatea mea, credeam că puteam s-o liniștesc și continuam s-o mângâi. Din ce în ce mai nervoasă, am auzit-o spunând:
—Lasă-mă!
Așa, deodată, se schimbase totul în atitudinea ei, iar eu chiar nu înțelegeam de ce. Ce făceam până la urmă? O mângâiam. Nu mă gândisem niciodată că o mângâiere putea provoca o astfel de reacție.
Am prins-o în brațe, dar se zbătea ca un animal sălbatic să scape din îmbrățișarea mea. Din ghereta vamală, un ins cu o caschetă imensă, un vameș, ne privea curios. Era la distanță și nu credeam că deslușea ce făceam noi. Îmi era rușine să nu care cumva să creadă altceva. Oricum, mă simțeam respins de Anastasia și nu era prima dată. Eu îi ofeream dragoste, iar ea ospiciu. Altfel, cum a ajuns ea deodată la dorul de copii? Ce? Până acum nu știuse că are copii? După atâta timp de când începuserăm relația, ea încă privea ca o aventură toate întâlnirile noastre. Altă explicație n-aveam.
Câinii se plimbau în șir indian în jurul nostru. Cred că simțiseră că îmi era frică. Eram acolo ca într-un pustiu. Bine, totuși, că dormiserăm în autobuz, pe drumul până aici. Ce ne-am fi făcut acum? Cine ar mai fi păzit câinii? Oftam și păstram distanța. Deodată m-am trezit cu Anastasia în brațe. Nu înțelegeam trecerile acestea bruște de la furie la liniște, de la pace la război. Aș fi vrut să-i reproșez sau cel puțin să-i arăt nedumerirea mea. Am renunțat. Ce rost avea să provoc un alt „incendiu”?
La ora 5 fix a apărut autobuzul. Ce punctualitate! Ne-am urcat să facem cale întoarsă. Se lumina de ziuă. Era procesul invers. Când plecaserăm din Silistra, se înnopta, iar la plecarea din vamă se lumina. Am urmărit cu atenție satele din drum, relieful. Am vorbit puțin și parcă oficial. Ofta fiecare la locul lui.
Când am ajuns în Silistra, trecuse de mult de amiază. Anastasia și-a găsit mașina exact în locul în care o lăsase. Era intactă. Am vrut să-i propun să mergem la un hotel până ne găseam o gazdă, să rămânem împreună, dar și-a urcat bagajul în mașină și a plecat fără să se uite în urmă. Mă durea inima. Ce se întâmpla cu ea? Nu era ușor de înțeles. În ultimele ore stătuse pe telefon privind la fotografiile copiilor. Parcă uitase de mine, dar să nu-mi zică nici la revedere?… Nu eram atât de orgolios, încât să mă supăr. Nu însemna mare lucru pentru mine. Voiam doar să înțeleg. Două cuvinte putea să rostească totuși.
Eu anticipasem și îi vorbisem despre atitudinea aceasta, despre dorul acesta care te răpune, despre copii. Atunci nici nu a vrut să mă asculte și acum iat-o cum fuge la copii. Ea era aceeași, numai că a conștientizat că va rămâne fără ei. Eram curios să aflu cum avea să fie primită, dacă va fi primită. Cred că nici eu nu stăteam prea bine la aspectul acesta. M-a pufnit râsul cu gândul la dușmanii mei, ce de vorbe înțelepte vor emite și cât de deștepți vor fi. Trebuia să fiu atent să nu afle, să nu le dau șansa de a-și etala încă o dată valorile lor morale.
Am trecut de două ori prin fața casei mele. Cum să-i spun Yolandei? Era întrebarea care mă măcina efectiv. Să-i spun? Să nu-i spun? Când am intrat pe ușă, Yolanda m-a întâmpinat bucuroasă. De regulă, nu mă întreba pe unde umblam.
—Ai venit la fix. Tocmai am dat jos de pe foc sarmalele. Mănânci, nu?
—Sigur, chiar mi-e foame.
Am intrat în dormitor. Biletul meu era neatins. Trebuia să fiu în continuare prevăzător. Așteptam să zică ea ceva să-mi dau seama dacă citise cumva biletul, dar îl luase cumva în glumă.
Yolanda se purta prietenos, suspect de prietenos, încât am zis în sinea mea: „Să-ți fie rușine, Bogdane!”
Însă, chiar dacă lucrurile erau în pace acasă, mie îmi era dor de Anastasia.
Fragment din romanul „A căzut cerul pe tata”, în curs de apariție.