| Un review de Iulia Dragomir |
Există scrieri care produc un puternic impact asupra sinelui pentu că te poartă într-un univers în care te simți acasă, un acasă al inimii care își recunoaște locul în care își adună energiile. Un astfel de roman este Nas de bulgar de Doina Ruști, apărut la editura Humanitas, care din primele pagini te primește în lumea lui deplin, deschizându-ți porțile, pentru a te așeza confortabil să guști din bucuria amintirii, din înțelepciunea anilor, mai ales când ești deja familiarizat cu personajele, pentru că ai citit și „Ferenike”. Știi cine e Muc, cine e Gică, cine e Mițulica, cine e Cornel, ce evenimente au marcat existența protagonistei și cum s-au oglindit acestea în conștiința ei, știi ce vise și ce povești i-au marcat copilăria. Nas de bulgar vine în mod firesc cu o imagine de ansamblu, dar și cu una detaliată asupra anilor de școală, mai ales asupra clasei a 10-a și a primului an de facultate, ani semnificativi, care au constituit baza formării sale, anii revelațiilor și ai cunoașerii de sine, prin dragoste. Pe de o parte, aflăm povestea de viață a protagonistei, cu toate căutările, revelațiile, experiențele sale, pe de altă parte, descoperim amănunte din istoria personală, dintr-o lume apusă și totuși vie, cu migrații, fugi, lupte și atracții magnetice, cu Bandula, Veliku, păsări albe, oameni cu glugi negre, vlahi și lupte crâncene care vin să-i completeze harta identitară.
Titlul romanului este relevant pentru problematica textului, ,,nasul de bulgar” fiind un simbol pentru rezistența ființei în fața vremurilor prin moștenirile care i-au conferit atribute precum intuiția, flerul, înțelegerea situațiilor de viață, știința de a se feri de primejdii, alegerile în acord cu valorile personale.
Nasul de bulgar este moștenit de la Cornel, tatăl său, care la rândul său, l-a moștenit de la Gică, bunicul, și tot așa, până la strămoșii în care se recunoaște pe sine prin instinctele vii. Textul dezvăluie amănunte legate de acest simț și i–au ghidat drumul:
„Evitam în vremea aia să mă dau cu parfum. Nu voiam să-mi alterez mirosul, care începuse să fie un căpitan al existenței mele mărunte. Și nu erau doar aromele: nasul meu de bulgar îmi dădea și direcția. Mă uitam în ochii cuiva și-i vedeam imediat șifonierul de acasă, suferința rămasă în gene. Dar mai era ceva, o suflare fară însușiri speciale, un aer fără vârstă și fără nuanțe, care îmi spunea repede dacă omul din fața mea era nociv sau bun de pus la rană. Instinctul, zic mulți. Zeul interior. În fine, acel ceva pe care îl cunoaște oricine, spirit plăpând care, în cazul meu, își are locuința în nas. Nu degeaba se spune: a mers după nas, are nas bun, nu știe el multe, dar nasul face toți banii.”
Titlul surprinde natura naratoarei-personaj, capacitatea ei de a se bucura de viață cu toate vitregiile sau minunile, darul de a transforma totul în binecuvântare, ceea ce îi conferă forța de a căuta și de a găsi sensul, de a-și asculta glasul sângelui, așa cum îi spune zeul ei: !Într-adevăr, m-am uitat la nasul tău și-am văzut două lucruri: sex și viață.„
Romanul prezintă prima întâlnire cu altul, primul exercițiu de alteritate, primul refugiu în Iași, la 15 ani, atunci când studia limbile clasice, când era departe de familia din Comoșteni, când era nevoită să se mute dintr-un cartier în altul, pentru a evita pericolele, pentru a citi, a pune temeliile ființei curioase, dornice de cunoaștere, făpturii creative, care a devenit.
Personajele sunt fixate prin detalii, spațiul, de asemenea, iar textul este scris în stil realist, descrierile fiind relevante pentru geografia interioara, dar și pentru contextual exterior (,,un pulover bej devenit cu timpul fundalul aventurilor imaginare”).
Spiritul analitic, fiorul emoțional, simțurile, mai ales, cel olfactiv, devin asemeni unui far, unor chei pentru descoperirea lumii sale:
„La acea primă întâlnire a apărut parfumul care n-avea să mă mai părăsească vreodată, dulceag, inițial, răsărit din firișoarele hainelor, apoi seducător și parșiv…mi-am dat seama că nu era parfumul iubirii, că nu avea legătură cu Albanezul, ci era venit din mine, era mirosul fricii de care urmau să se lege toate iubirile mele- frica de a nu mă pierde pe mine.”
Descrierile sunt memorabile, nasc reflecții privind relațiile interumane, fericirea, secretul aproprierii dintre oameni, al bucuriei de a împărtăși:
„În ochi, îi ardeau rafinate uleiuri, părul, închis la culoare, arată ca o perucă romană. Nas drept, buze ieșite din ape. Deși, sub sprâncene licărea viața și se mișcau luminile verii, bărbatul acesta frumos mi se părea incomplet. Îi vedeam bucuriile, de la cele înalte, legate de întâlnirea cu Scipio și până la plăcerile ascunse sub micul tricou…, erau acolo aspirațiile zilei și ale nopții, însă o piesă lipsea. Între noi, creștea nevăzut zidul unui hotar. Chiar dacă aleea, cu tot cu castani, ar fi continuat să existe și astăzi, zidul care se ridicase ar fi tot acolo între noi. Frumusețea Modelului nu mă atingea, nu mă scotea la fereastră. Chiar dacă am fi petrecut împreună 100 de ani, nu ne-am fi întâlnit niciodată. Știam că acest bărbat, care se ridica la canoanele frumuseții din mintea mea, nu era pentru mine. Lipsea stropul de fericire care te leagă de un bărbat, pentru un timp oarecare.”
Perspectiva asupra evenimentelor este subiectivă; Doina Ruști apelează la tehnica flashbackului, la inserții, alternează planurile narative, temporale, stârnindu-ne curiozitatea, oferindu-ne amănunte despre identitate, despre traseul existențial. Sunt evidențiate tipuri umane, oamenii care i-au marcat existența, se evocă vremurile definitorii pentru evoluția sa.
„Dincolo de Model și de Albanez, urmează monstrul care-ți ia libertatea. Iar pentru mine, a venit în acel an al fotografiei și al întâlnirii de pe alee, anul în care s-au născut fricile și nesiguranța, anul cedării, ca intensitate fără egal, poate la fel de important ca alt an, când eram în clasa a 10-a și am întâlnit-o pe Ferenike, ani legați într-un fel, dar acesta era cu mult mai intens, mai desăvârșit, mai sinuos. Anul în care am pierdut teritorii, părăsindu-mi drumul… Albanezul nu era decât ușa, prima din șirul lung al ușilor mele.”
Doina Ruști apelează la întreaga recuzită artistică prin care se plăsmuiește o lume de neuitat. Cunoaște resortul psihologic al stabilirii unor relații valoroase, folosind stilul confesiv, cel care deschide căile apropierii de ceilalți. Autenticitatea este una dintre trăsăturile esențiale ale romanului subiectiv:
„Îmi plăcea rolul de regizor, nu voiam să joc, ci sa controlez evoluția unei povești, preferință rămasă și astăzi pe primul loc.”
Romanul surprinde meandrele sufletești, mută cititorul în universul creat și generează emoții, ipostaziind etape existențiale în care fiecare s-a plasat la un moment dat. Nu doar evenimentele stârnesc curiozitatea, atenția, ci mai ales, stilul în care sunt înfățișate acestea :
„În timp ce Albanezul își făcea loc spre mine, toată viața mea de până atunci se transforma în cenușă luată de vânt. Venea, siluetă fără detalii, un fir de fum, un abur în care se amestecau fierbințelile fierului pregătit să taie în carne și ale cuptorului plin de pâine. Albanezul aducea cu el parfumul străvechi, pe care nasul meu moștenit, trecut de la unul la altul, printr-un șir lung de nasoși, îl detectase de la distanță. Când a ajuns lângă mine era ca și cum ne cunoscusem de sute de ani.”
Explorează teme precum dragostea, identitatea, balcanismul, într-o manieră care amprentează memoria cititorului. Povestea curge ca un șuvoi din care ies la iveală trăirile care o nasc. Dragostea (eros pur) este motorul descoperirii sinelui, a identității, locului în lume, în spațiul balcanic, obiectiv și mai ales, în cel subiectiv
„Dar abia când predai steagul, când începi să înțelegi calitatea de sclav, îți dai seama că tot ce-ai făcut desenează o hartă care duce la ceilalți tu, spre sângele risipit în milioane de vieți. O iubire e o întâlnire cu armata asta de oameni, cu tine, de fapt, în situații adunate, în ordine, ei îți dau răspunsul la întrebarea care te torturează, afli cine ești și care ți-e locul…”
Numele proprii sunt alese, desemnază un terioriu symbolic. Doina Ruști stabilește repere, note definitorii, sintetizează aspecte, stări, sentimente în cuvinte relevante, chintesență a trăirilor, cum ar fi Modelul, Albanezul, Marțol, Muc, Orașul Pieilor Albe. Strecoară concluzii, idei care ghidează cititorul în spațiul lăuntric, dar și în cel în care trăiește:
„Tot ce asimilezi de-a lungul vieții are legătură cu tine. Iar ca lumea să te înțeleagă trebuie neapărat să-ți cunoască și legăturile, țesătura. Contextul.”
Romanul e și o întoarcere la rădăcini, atât în istoria familiei, cât și în cele ale neamului din care face parte, presărând din loc în loc, istorioare din trecut, cu relevanță pentru abilitățile pe care le-a căpătat. Meditează asupra a ceea ce apropie oamenii, asupra a ceea ce îi înstrăinează, asupra a ceea ce le este de folos, sau marcant pentru anumite etape, vârste, cum ar lectura, dragostea, familia, anturajul, mediul. Episodul catalogării cărților citite în acea etapă existențială dezvăluie nu doar preocupările naratoarei, dar oferă și sugestii de lectură cititorilor care își caută propriile răspunsuri.
„Viața cărților a fost mereu grea și secretă. Cărțile bune sunt pentru mințile care știu să le prețuiască.”
Tototdată, romanul Nas de bulgar problematizează aspecte care sunt esențiale în comuniunea cu ceilalți, cum ar fi autenticitatea, curajul de a te vulnerabiliza prin descoperirea sinelul, exact așa cum este.
Limbajul este accesibil, prozatoarea apelează și la termeni familiari, colocviali, alternând registrul stilistic, în funcție de ipostaza în care se plasează, a celei care privește în urmă cu maturitate și înțelegere a lucrurilor, sau a adolescentei care se maturizează prin experiențele parcurse. Doina Ruști creează o punte între scriitor și cititor. Frica e „o umbră de iepure se așezase domnește pe fruntea mea”. Iar altă data: „Într-una din camere se mișca un șarpe gigantic. Aș fi vrut să deschid ușa, dar nu-mi permiteam. Nici măcar să vorbesc nu-mi venea. Șarpele umpluse camera, iar prin ușa subțire, îi auzeam mișcarea, clinchetul solzilor și sâsâitul căutător”.
Tehnica detaliului semnificativ subliniază trăsăturile cheie ale personajelor: ”ochii ca niște stampile mi se păreau șerpării, flancând nasul, mai mare ca orice nas văzut de mine până atunci, lung, masiv, cu moderație coroiat, ca un plisc, ca un animal sătul și lihnit”.
Nu lipsesc umorul, autoironia, legate și ele de contextul social istoric, de perioada comunistă:
„Ocazional, mai aveam pe acolo și-un rimel socialist, gen cutiuță cu oglindă și periuță minusculă, care-ți transforma genele într-o tufa înnămolită. Daca îmi lua cineva geanta, și-ar fi făcut o părere despre mine, i-ar fi adormit întrebările.”
Multe pasaje sunt lirice. Doina Ruști creionează personaje memorabile, rupte din mit, din fantezia sa debordantă, ca portretul lui Marțol:
„Un fel de Pan fără sex, combinat cu Marte, cu nimfele florilor. Poate înrudit cu Marsyas. În forma lui naturală, înalt și incredibil de slab, cu păr lung, alb și față de un roșu profund. Un fuior de lumină. Un demon care ia șapte înfățișări. Îl vezi azi ca student, pe gărduleț, la Universitate, iar mâine e vulpe, care trece fară grabă pe stradă, și te miri, ce să caute o vulpe pe acolo? Dar o gură îți zice: ți s-a părut, stai liniștită, era un câine. Și pe urmă, îl întâlnești ca femeie fatală, înfășurată în mătăsuri, ori ca cerșetoare batrană, în fine, cineva oarecare, un om din tramvai, un profesor de la catedră, care îți spune să citești Philippide. Poate să fie oricine. Îl vedeam deja plutind printre copaci, furișându-se pe după clădiri, cu un șir de pisici după el, pentru că e ocrotitorul pisicilor și-al lunii martie. Arma lui este cântecul. Auzi naiul și nu după mult începe vocea, care te taie în două. Dacă-l auzi, ești ca și dus, ți se strecoară în suflet.”
În tot romanul, Doina Ruști se arată, se împrietenește cu cititorul prin confesiune, marcă a încrederii acordate interlocutorului, amintind de romanul anterior:
„În cazul meu, toate discuțiile se învârteau în jurul tatălui, ceea ce pentru mine însemna ziua de iulie, cu zarzărele și capul cârpit, masa de morgă și celelalte legate de moartea lui Cornel și istoria mea fără tată. Orice întrebare despre el, chiar și una formală, mă transforma într-o casă de cremene, fără uși, fără nicio intrare. Iar dacă insista, deveneam fiară, gata de sfâșiat. La Comoșteni, putea să mă întrebe oricine, era personaj, era bun comun… dar în Orașul Pieilor Albe, era doar al meu, sursa nasului meu de bulgar și a puterilor mele secrete.”
Emoțiile sunt măsura tuturor lucrurilor, cititorul poate vibra, se poate recunoaște în trăirile evocate: „Un firicel de arsenic încerca să-mi intre în sânge. Știam ce înseamnă. Mi se întâmplase de multe ori.”
Maniera este poetică, stilul poartă marca Doinei Ruști. Luciditatea și capacitatea de a cuprinde în câteva cuvinte un adevărat univers fac ca unele personaje sau locuri să fie ilustrate prin sintagme care închid în ele o lume, o poveste, o trăire.
Lectura acestui roman minunat este ca o călătorie, cartea cucerește încă din primele pagini prin modul în care construiește un univers, pe care îl simți rapid ca fiind al nostru. Este un univers care ne fură, ne ține prizonieri și ne eliberează în același timp, arătându-ne fațete ale existenței, într-o manieră unică. Dezvăluie frumusețea nepieritoare a sufletului, ne dă întâlnire în vremuri de neuitat, în adolescența, tinerețea personajului narrator, care trăiește intens fiecare pas, fiecare experiență, căutându-și reperele, minunile. Ne fascinează nu doar prin stilul discursului, creator și vibrant, cât și prin povestea de dragoste, cuprinzătoare de identități și magie. Romanul conturează și imaginea unei epoci, a unor timpuri trecute, memorabile, care își păstreză parfumul, lasă urme într-o ființă însetată de libertate.
Doina Ruști, „Nas de bulgar„, Editura Humanitas, 2026
https://www.libhumanitas.ro/nas-de-bulgar-doina-rusti-hu003759-1.html
Iulia Dragomir este poetă, prozatoare și jurnalistă. A publicat mai multe volume de poezie între care de referință este Tu care știi că te iubesc (2015) și proză scurtă, în periodice.