Există un moment în viață, greu de fixat în ani, ușor de recunoscut în interior, când începe o dorință de a explora poveștile de familie. O nevoie aproape organică, de a aduna, de a reconstrui, de a spune public. Este acel moment în care oamenii încep să-și caute trecutul printr-un adevărat demers identitar, nu pe deplin conștientizat.
Această foame de povești nu apare întâmplător. Ea este legată de felul în care funcționează memoria, dar și de poziția pe care o ocupăm, la un moment dat, în propria noastră biografie.
În teoria memoriei culturale, Aleida Assmann face o distincție esențială între memoria individuală și memoria culturală. Prima este fluidă, instabilă, dependentă de experiența personală și de biografia afectivă. A doua este stabilizată prin texte, imagini, ritualuri, instituții. Între ele există însă o zonă de trecere: acel spațiu în care experiențele individuale caută să devină poveste transmisibilă. Odată cu înaintarea în vârstă, acest spațiu devine din ce în ce mai activ.
Psihologia memoriei vorbește despre ceea ce se numește „reminiscence bump”, tendința oamenilor de a-și aminti cu o intensitate mai mare evenimentele din tinerețe, în special între adolescență și maturitatea timpurie. Aceste amintiri devin nucleul identității narative și sunt mai mult decât niște episoade, sunt repere în jurul cărora ne spunem viața. Dar, pe măsură ce timpul trece, intervine și nevoia de a organiza amintirile.
Foamea de povești este, în acest sens, o formă de ordonare târzie a propriei vieți. Pentru că nu mai este vorba despre a-ți aminti, survine și dorința de a înțelege. de a găsi legături între fragmente, despre a umple goluri, despre a da o formă coerentă unui trecut care, în realitate, a fost fărâmițat. În această etapă, memoria nu mai funcționează ca arhivă, ci ca un atelier narativ.
Aleida Assmann atrage atenția asupra faptului că memoria nu este un simplu depozit, ci un proces de selecție și reinterpretare. Ceea ce păstrăm nu este echivalent cu ceea ce s-a întâmplat, ci cu ceea ce a devenit semnificativ. Iar semnificația se schimbă odată cu vârsta. Un eveniment banal din tinerețe poate deveni, retrospectiv, unul de referință. O traumă poate fi reconfigurată prin poveste. O tăcere, un secret de familie poate deveni, la rândul ei, un obiect al narațiunii.
În acest sens, foamea de povești devine pe fondul nostalgic un gest de reconstrucție identitară.
Pe de altă parte, această nevoie are și o dimensiune relațională. Oamenii nu vor doar să-și spună poveștile, ci să le lase mai departe. Există acea dorință să existe un martor și, implicit, o continuitate. Aici intervine tensiunea despre care vorbesc mulți teoreticieni ai memoriei: diferența dintre experiență și transmitere. Când o poveste este spusă, ea capătă un alt statut. Nu mai aparține doar celui care a trăit-o. Devine parte dintr-o memorie împărtășită, uneori reinterpretată, alteori simplificată, uneori chiar contestată. Deoarece o poveste, pentru a fi transmisibilă, se concentrează mai ales pe emoție.
Foamea de povești este, astfel, și o formă de negociere a sensului. Cine are dreptul să spună povestea? Ce se păstrează și ce se pierde? Ce se spune și ce rămâne în continuare nespus?
În multe familii, această etapă scoate la suprafață nu doar amintiri, ci și tensiuni. Pentru că poveștile nu sunt neutre. Ele conțin perspective, vinovății, justificări, uitări deliberate.
Din perspectiva psihologiei memoriei, acest lucru este firesc. Memoria este reconstructivă, nu reproductivă. Ea nu redă trecutul, ci îl reconstruiește de fiecare dată când este evocată.
De aceea, foamea de povești este în același timp o foame de sens și o foame de validare. A spune o poveste înseamnă, adesea, a cere recunoaștere. Iar a asculta devine un act la fel de important ca a spune. Răbdarea de a asculta vine la maturitate, în acel moment în care se declanșează dorința de a explora genealogic trecutul.
Într-o societate grăbită, orientată spre prezent și viitor, cantonată într-o tehnologie aparent imbatabilă, capabilă să înghită o cantitate nelimitată de povești, dar și să le livreze gata împachetate, această nevoie riscă să se dilueze. Cu cât siguranța unei memorii artificiale se prefigurează tot mai percutant, cu atât riscă memoria fiecăruia dintre noi să-și piardă dorința de a explora.
În logica memoriei culturale, ceea ce nu este spus sau nu este preluat riscă să dispară. Dar, poate ce e mai important, ceea ce nu este spus nu poate fi integrat.
Foamea de povești nu este, așadar, doar despre trecut, cât despre încercările fiecăruia dintre noi de a lăsa în urmă o formă imperfectă, fragmentară din sensul vieții, dar o formă care să poată fi transmisă mai departe, indiferent de canale.
În acest proces, literatura are un rol privilegiat. Ea poate prelua aceste fragmente, le poate transforma, le poate da o coerență care nu este neapărat fidelă faptelor, dar este fidelă experienței. Poate că, în cele din urmă, nu căutăm adevărul exact al trecutului, ci o poveste în care să ne putem recunoaște. Iar foamea de povești, care apare odată cu vârsta, nu este un semn de slăbiciune, ci mai degrabă unul de luciditate. Este momentul în care viața cere să fie spusă.
Vineri, 20 martie, la Biblioteca Metropolitană București, a avut loc cea de-a doua dezbatere din cadrul seriei Memoria povestită, realizată în parteneriat cu Revista Cultura, unde am vorbit despre Povestea unei familii: cui aparține?
Catalin D. Constantin, antropolog, scriitor și cadru universitar, a vorbit despre banalul din cotidian care este atât de important în restaurarea unei istorii mici. Daniel Sur, scriitor, promotor cultural, a relatat cu mult spirit un demers personal biografic accentuând că nu te poți rupe total de povestea familiei, ci cel mult să te decupezi din ea.
Violeta Borzea, editoare, a povestit cum s-a concretizat romanul Când macii leagănă povești (Editura pentru Artă și Literatură, 2025), care a fost punctul de pornire al seriei Memoria povestită, demarată cu întâlnirea cu studenții de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București, pe 19 martie. La rândul meu, am relatat cum a început documentarea romanului, de la câteva fotografii vechi și poveștile de familie spuse de mama și de mătușile mele, și cum am conceput seria de dialoguri care va continua până în luna iunie. Evenimentul a fost moderat de Ramona Mezei, managerul bibliotecii, și s-a bucurat de un public numeros.
Referință bibliografică:
Assmann, A. (2011). Cultural memory and Western civilization: Functions, media, archives. Cambridge University Press.