Dacă ar exista o educație timpurie pe niște lucruri absolut elementare, lucrurile s-ar schimba. Copiilor le e teamă să spună ceva, le e rușine, ceea ce e îngrozitor.
Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu
O presiune care ar putea grăbi schimbarea de mentalitate din jurul cazurilor de abuz ar putea veni chiar din partea jurnaliștilor. Cum ți se pare că abordează presa acest subiect?
Aș fi mai degrabă dezamăgită și pesimistă în privința asta, pentru că presa prezintă încă multe cazuri de violență împotriva femeii, cazuri de violență cu minori, hărțuire stradală, revenge porn, ca știri de tabloid. Ideea e să te șocheze și să dai click. Sunt căutate subiecte sexi, care devin distracție pentru public. Modul ăsta de a reda știrile sociale face publicul să rămână concentrat pe victimă și atât. Avem știri care ne explică de ce victima a fost abuzată. Femeia a înșelat bărbatul și de asta a bătut-o. Nu e ok să pornim o știre cu asta pentru că nimic din ce face femeia, de exemplu, nu justifică bătaia. Rolul acestor știri nu sunt de a informa, ci de a transmite ideea că omul ăla, abuzatorul, a avut un motiv pentru care a făcut ce a făcut. Ceea ce nu e ok. Titlurile sunt iarăși o problemă. Am văzut cazul unei fete de 13 ani pe care prima care a vândut-o a fost mama ei, apoi ea a fost victima unui viol în grup. Presa locală a scris în titlu că săracii bărbați trebuie să plătească daune prostituatei. Când deschideai știrea aflai că e o fată de 13 ani. Partea bună e că în ultimul an au început să apară concomitent mai multe materiale pe chestiuni de violență, cred că și cazul de la Caracal a avut un impact mare, Ana Maria Ciobanu de la DoR a vorbit cu adolescentele despre cum au perceput ele toată povestea asta, cei de la Sub25 discută foarte mult despre violența în rândul adolescentelor, Libertatea scrie despre pedofilie și pedepsele mici pe care agresorii le primesc, jurnalista Ioana Burtea a publicat recent povestea abuzului pe care l-a suferit ea însăși în copilărie. Există o atenție mai mare în această direcție.
Cum ajung autoritățile românești să considere că un preadolescent poate avea contact sexual consimțit cu un adult?
Mi se pare inacceptabil ca un judecător să poată decide dacă o fată de 11 ani a consimțit să aibă contact sexual cu un adult. Nu știu cum se poate ajunge la ideea că un copil de 11 ani poate consimți așa ceva. Legea spune că minorul până la 14 ani nu poate răspunde penal pentru că nu are discernământ. E o contradicție. Nu are discernământ pentru a răspunde penal, dar are consimțământ ca victimă. Din păcate, exemple de instanțe, care decid când un copil a consimțit sau nu, sunt multe, nu vorbim de cazuri izolate, e o practică judiciară. Nu e suficient să avem legislația necesară. Mai e și mentalitatea pe care o întâlnim chiar la profesioniști, de la care ne-am aștepta să înțeleagă lucrurile mai bine. Argumentele care sunt folosite pentru a justifica consimțământul sunt de genul: „nu a strigat”, „nu a spus părinților”, „a continuat să se vadă cu agresorul”, „ea iniția actul sexual”, „nu purta lenjerie”, „ea stătea deasupra”, ea având 11 ani. Pentru mine e ceva ce nu pot înțelege. De aceea am încercat să vorbesc cu judecători, dar bineînțeles că au refuzat toți. Ce trebuie să înțeleagă judecătorii este că o constrângere nu e doar fizică, nu trebuie să existe urme ca să fie constrângere. Ea poate să fie psihologică, emoțională, sub formă de șantaj. În plus, nu știm să adaptăm abordarea atunci când victima este un copil sau un adolescent. Nu supui un copil audierii, reaudierii, reinterogării, pentru că nu faci decât să îl expui la aceeași traumă din nou și din nou. La nivelul Poliției Capitalei există un birou special care se ocupă doar cu infracțiunile sexuale cu minori, deși e funcțional din mai 2019, iar acolo audierile sunt înregistrate, tocmai ca să nu mai reaudieze minorul. Abordările nu sunt adaptate la copil, sunt sentințe care invocă declarații contradictorii ale copilului, păi asta se întâmplă tocmai pentru că el este reaudiat și face față expunerii la traumă mereu altfel. Nu poți să ții un copil pe holuri 8 ore și apoi să-l mai audiezi alte câteva ore.
Statul român a fost condamnat la CEDO deoarece a eșuat în a proteja copiii în cazurile de abuz fizic și mental. Ce se întâmplă cu planul pe care și l-a asumat începând din 2016 statul roman?
Cică am avea o rețea de procurori, câte unul la nivel de Parchet, care analizează cazurile de infracțiuni de minori și le preiau dacă instituțiile din subordine nu le pot gestiona, dar noi, trimițând solicitări la toate parchetele de pe lângă Curțile de Apel, am descoperit că e o rețea care nu funcționează. E o rețea care există doar pe hârtie sau nici atât.
De unde crezi că pornește și unde crezi că se sfârșește problema abuzurilor sexuale asupra copiilor?
Pf, pornește din mai multe locuri. De exemplu, avem instituții care au ca rol protejarea minorilor sau prevenirea unor situații de abuz, cum ar fi DGASPC-urile, care ar trebui reformate de ani de zile. Să ne uităm la cazul de la Mehedinți, cel cu fata de 17 ani, pe care au lăsat-o să plece din centru. Asistenții sociali, acolo unde sunt cazuri vulnerabile, sunt blocați să completeze hârtii, în loc să facă teren. Eu documentez acum un caz cu o fată de 11 ani care a fost violată de unchiul ei, iar acolo există un manager de caz și niște sesizări făcute de cineva nu cu privire la abuz, dar legate de faptul că fata și sora ei nu sunt crescute corespunzător. A fost o anchetă acolo, dar sumară. Dacă ar exista un contact continuu cu copilul nu ai cum să nu îți dai seama că ceva se întâmplă acolo. Lucrez acum la un dosar despre traficul de persoane, am fete scoase de traficanți direct din centrele de plasament. La școală, la fel. Documentez un alt caz cu o fată care a fost traficată de colegul de liceu, în școala aia nimeni nu s-a prins de nimic, deși fata a plecat de la niște note foarte mari și a ajuns la note mici, inclusiv la purtare, a rămas repetentă, ceea ce nu a fost un semnal pentru nimeni că ceva e în neregulă acolo. În familii, dacă te uiți pe cazurile de abuz, o să vezi că de cele mai multe ori abuzatorul este cineva apropiat familiei; concubin, tată biologic, tată vitreg, unchi, vecin ș.a.m.d., rareori este cineva necunoscut. Ne lipsește un mod prin care să învățăm copiii că nu e ok ca un adult să îl atingă în zone intime sau să îi invadeze spațiul intim. Când am scris despre abuzul sexual în universități, îmi povestea o studentă că o colegă i-a spus în lift cum că un profesor i-a trimis poze pe Instagram în nu știu ce ipostaze. Ea i-a spus colegei că nu e în regulă, dar colega în cauză nu își dădea seama că e ceva în neregulă. Dacă ar exista o educație timpurie pe niște lucruri absolut elementare, lucrurile s-ar schimba. Copiilor le e teamă să spună ceva, le e rușine, ceea ce e îngrozitor. Ca victimă, să îți fie rușine. Societatea așa percepe lucrurile, victimă egal rușine sau chiar vină. Există teama că nu vor fi crezuți. Ar trebui să începem să ne credem copiii și adolescenții mai mult. Reproșul „de ce n-ai zis?” este atât de nepotrivit în cazurile astea.
De curând, Dela0 a publicat cazul unui gălățean, Radu Murea, care a avut multiple relații sexuale cu voluntarele minore ale ONG-ului pe care îl conduce. Cum poate un oraș întreg, de la primar la prefect, să cunoască relațiile unui președinte de ONG cu minore de 16-17 ani și toată lumea să se comporte ca și cum ar fi normal?
Nimeni din presa locală nu a preluat. Colegi din presa locală au comentat că articolul este o violare a vieții private, pentru că minorele aveau 16 și că nu era caz penal. Noi am explicat că nu facem încadrări juridice și, chiar dacă nu este o faptă penală, nu înseamnă că nu este o chestiune de moralitate și de etică. Cui să spună un adolescent ceva, dacă adulții au reacția asta? E dezamăgitor. Am discutat cu adolescenți despre povestea asta și unii dintre ei își dădeau seama că nu e în regulă, dar cei mai mulți nu. Președintele de ONG mi-a spus că și-a asumat, că sunt o grămadă de bărbați căsătoriți care au relații cu minore și nu își asumă. El credea că dacă își asumă e ok. Dar nici măcar nu vorbeam de un singur caz, deși ar fi fost oricum problematic, acolo e vorba de mai multe cazuri, e un pattern după care omul ăsta acționează. El a mizat mult pe ideea că are susținere, că are relații, că are o imagine foarte bună. Lucrurile astea nu neapărat că îți dau putere, dar îți conturează imaginea asta de persoană invincibilă, care contribuie la tăcerea inclusiv a unor adulți și a ajutat ca lucrurile să fie trecute sub preș. Instituțiile și oamenii din jurul acestui om care puteau face ceva doar s-au disociat de el și atât. Au considerat totul ca fiind un scandal sexual.
Proiectul Safielumina.ro investighează instituțiile de cult religios din România. Uimitor sau nu, și acolo au existat abuzuri sexuale asupra minorilor care au fost trecute, prin complicitate, sub preș. Episcopul Bârlădeanu sau călugărul Jitaru din Huși sunt doar niște exemple. Ce pățesc aceste fețe bisericești care profită de pozițiile de putere și care se transformă din protectorii copiilor și ai orânduirii creștine în abuzatori?
Acolo a fost diferit, pentru că actorii erau preoții, iar noi trăim într-o țară ortodoxă. A fost șocant să văd câți oameni au încercat să ne dea o explicație. Îmi vine acum în minte un călugăr foarte respectat, un călugăr citit, inteligent, un pustnic în adevăratul sens al cuvântului, care ne spunea că el admite că Bârlădeanu a distrus vieți, dar cine suntem noi să îl judecăm? Că pe el îl judecă doar Dumnezeu, că noi doar smintim poporul, care se va revolta împotriva Bisericii, deși ne refeream doar la un singur caz. Toată lumea se gândește la reacțiile societății creștine, dar la copii se gândește cineva? Acolo este un exemplu clar de ce se poate întâmpla unde nu există un control al puterii. În orânduirea noastră ortodoxă, episcopul are puterea absolută. El e Dumnezeu. El decide dacă rămâi în sistem sau nu, el îți decide soarta. Biserica nu are mecanisme de control, iar la nivel de stat, combinația dintre stat și Biserică face ca de multe ori statul să închidă ochii la nereguli. Nu știm dacă a fost ceva planificat sau dacă a fost vorba de nepregătire, dar imaginile abuzului au stat multă vreme într-un sertar la DNA, iar dosarul de abuz a fost închis la Curtea de Apel. Atunci când au primit imaginile, dosarul s-a redeschis și probabil va fi trimis curând în judecată. La fel și Jitaru. Spre deosebire de alte cazuri, acolo tăcerea este îngrozitoare. Cei care au fost abuzați tăceau în continuare, cei care știau la fel, ne-a luat foarte mult până să publicăm ceva, pentru că ne-a luat un an să vorbim cu oamenii. Fără să exagerez, cred că am vorbit cu 100 de seminariști din mai multe generații. Și nu o dată, ci de mai multe ori până ca ei să spună ceva. Chiar a fost foarte greu. Unii dintre băieți au ajuns să aibă de gestionat întrebări despre orientarea lor sexuală, să își pună problema dacă sunt homosexuali sau heterosexuali. În condițiile în care Biserica îi învață că homosexualitatea e un păcat. Formele de abuz erau diferite, Jitaru era agresiv, mergea pe șantaj. Bârlădeanu miza pe apropiere, pe înțelegere, le cumpăra lucruri. Pentru un copil sărac să te îndrăgească însuși episcopul e ceva. Tăcerea însemna pentru unii complicitate. Am întâlnit mulți seminariști care vorbeau despre colegii lor în termeni de beneficii, că au vrut să obțină note mai mari și de asta acceptau. Aveau deja glume care circulau printre ei cu privire la actele sexuale. Inclusiv preoții spuneau că dacă au tăcut înseamnă că le-a plăcut. Au fost și seminariști care s-au înțeles bine cu episcopul și nu au fost abuzați, lor le-a fost greu să accepte că așa ceva s-a întâmplat.
Diana Oncioiu este jurnalist de investigație la publicația Dela0 și membru al echipei proiectului Să Fie Lumină. A fost desemnată câștigătoarea „Premiului Ion Rațiu pentru Jurnalism” în 2020 pentru investigațiile sale cu privire la abuzurile sexuale asupra minorilor și la modul în care instanțele au soluționat aceste cazuri. Prin intermediul proiectului safielumina.ro, Diana Oncioiu, împreună cu ceilalți colaboratori, au demascat abuzurile sexuale ale mai multor fețe bisericești asupra minorilor seminariști, cazuri trimise în judecată după sesizarea organelor abilitate.