Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…”

Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…”

Spectacolul este o coproducție a Teatrului Național București și a Centrului Cultural „George Coșbuc” din Bistrița. A avut premiera în București la 27.01.2024, după ce a fost montat și prezentat inițial în 2023 în Bistrița. Ideea a pornit de la o propunere a regizorului Radu Afrim, care a gândit un întreg demers cu care să stimuleze înființarea unui teatru în Bistrița. Teatrul Național din București a sprijinit activ acest demers, devenind coproducător al unui spectacol care s-a bucurat de un succes remarcabil atât în stagiunea sa curentă, cât și reprezentațiile itinerante și festivaluri.

„La câțiva oameni distanță de tine” se bucură de un număr considerabil de cronici mai mult decât favorabile, iar biletele se vând cu luni de zile înainte de data reprezentației.

Interviu cu Dan Coman

„Bistrița e unul dintre puținele orașe de dimensiunea lui care nu are teatru. Dar va avea.”

interviu cu dan coman

Cine sunt personajele din piesă? De unde vin ele?

Trebuie să spun din start că e un proiect pe care l-am gândit împreună cu Radu Afrim și am trecut prin mai multe etape, evident, prin mai multe idei și, la un moment dat, el a fost cel care a venit și a zis: uite, cel puțin în zona noastră, în zona Bistriței, există foarte, foarte multe astfel de cazuri de familii care au avut o istorie extrem de interesantă și din această cauză, a faptului că oamenii au trebuit să plece la muncă în străinătate. Știm toată povestea asta – care e deja națională, nu e doar a zonei – și aveam deja niște povestiri scrise pe zona asta, iar eu am zis: ok, hai să vedem dacă se potrivesc sau nu. Și culmea e că s-au potrivit foarte bine. Personajele sunt niște personaje care, ok, în spectacol sunt din Bistrița, sau din zona respectivă, dar cred că ele ar putea fi de oriunde din România. Apoi, mai este  vorba și despre o poveste care pe mine mă interesează foarte mult. Povestea personajelor feminine, a mamelor, a istoriilor pe care le provoacă, le creează și le duc până la capăt. Și mă bucur foarte, foarte mult că actrițele Mirela Oprișor și Natalia Călin au fost senzaționale și cumva s-au potrivit mănușă în rolurile celor două mame din cele două povești pe care le-am creat cu Afrim.

Ați scris pentru rolul Nataliei Călin în mod special scenariul pentru ca personajul să pară că e chiar din zona Bistrița? Sau ea a decis să interpreteze astfel?

Nu, scenariul exista. Textul era scris înainte ca Radu să decidă cine vor fi actorii cu care el va lucra. Pentru că a fost o întreagă problemă, fiind producția Bistriței, Radu trebuia să găsească niște actorii care să fie dispuși să lucreze în perioade de vacanță, era contracronometru, o întreagă poveste. Primele noastre întâlniri au fost online. Mă rog, fiecare era în altă parte și așa reușeam să citim textul și să-l discutăm. Eu nu știam că Natalia e din zona aia, că ea s-a născut la Gherla. De la prima lectură a fost exact cum a fost și pe scenă, în spectacole. A intrat incredibil de bine în rol. Personajul era de-acolo, mănușă. Eu rar am mai văzut așa ceva. Experiența a fost fabuloasă. Un text poate fi foarte bun în sine ca text, dar, ca spectacol de teatru trebuie ca actorul ăla să nu joace. Actorul ăla să fie personajul respectiv. În prima poveste, cred că Natalia Călina făcut ca textul să fie poate chiar mai spectaculos decât e în sine.

interviu cu dan coman

S-a spus despre spectacol că pune sub lupă una dintre cele mai dureroase realități ale României. V-ați aflat, în vreun fel, în preajma unor asemenea povești ale emigrării? Văzute, mai ales, din perspectiva femeilor? Pentru că spectacolul lasă impresia că propune un astfel de unghi, cel al personajului feminin.

Eu lucram la o carte de povestiri în care, cumva, tema principală era tema asta a maternității, să zicem, sau voiam ca în fiecare povestire să am un personaj, o femeie, o mamă care are  o cu totul altă poveste decât toate celelalte. Iar povești despre emigrare bineînțeles că am auzit, dar am auzit așa, știți, cum se aude. Nu știu… la modul că povestea maică mea de niște vecini sau de niște verișori care știau sau aveau niște prieteni cărora li s-a întâmplat asta. Știți cum e literatura. E superbă tocmai pentru că pornești la niște cazuri reale pe care nu trebuie neapărat să le experimentezi ca să poți scrie despre ele.

Spectacolul e o producție a Teatrului Național București și, să spunem așa, a viitorului teatru din Bistrița. A fost benefică pentru spectacol o astfel de rețetă? Care a făcut ca el să fie jucat și la București?

Pentru spectacol nu-mi dau seama, dar pentru Bistrița a fost o chestiune extraordinară. Bistrița e unul dintre puținele orașe de dimensiunea lui care nu are teatru. Dar va avea.

Radu Afrim, ca regizor, a insistat în discuții cu autoritățile locale și a zis: ok, noi facem acest spectacol la Bistrița, producție a Bistriței, dar trebuie ca acest oraș să aibă teatru. Și deja demersurile s-au făcut și în câțiva ani sper să fie teatru, adică nu o casă de cultură în care să se joace anumite spectacole, pentru că asta există deja, ci un teatru în care să aibă tot ce e nevoie să aibă și cu o viață proprie. Pentru că eu sau foarte mulți prieteni ai mei mergem la Cluj sau la Târgu Mureș pentru un spectacol de teatru. Și în momentul în care spectacolul ăsta s-a jucat la Bistrița, în primele lui reprezentații, știți cum a fost? A fost bătaie pe bilete în Bistrița. Toată lumea își dorea să îl poată vedea. Mă rog, era Afrim, un regizorul atât de cunoscut, era normal. Mai sunt și actorii care sunt actorii extraordinari. Pe scurt, cred că spectacolul a făcut foarte mult bine orașului, Bistriței.

Cum se montează un spectacol de teatru într-un oraș fără teatru?

Au fost trei săptămâni absolut fabuloase la Bistrița. Și a fost o experiență senzațională pentru mine. După ce ne-am întâlnit inițial pe Zoom, a venit momentul în care s-a hotărât perioada în care toată lumea se întâlnește la Bistrița. Și au venit actorii și Radu Afrim la Bistrița. Și iar a fost o chestie senzațională, pentru că la Bistrița e o casă de cultură, unde ei nu aveau recuzită, nu aveau cabine și așa mai departe. Și trebuia ca echipa să facă de toate, pentru că noi strângeam decorul, noi îl puneam, noi îl căram. Marius Manole căra un dulap, era o chestie senzațională. Și au fost trei săptămâni de o intensitate extraordinară. Eu îi admiram și înainte pe actorii, dar, după o experiență de genul ăsta… E o muncă teribilă, de fapt, în spate, ca să pară natural totul și să faci un spectacol bun.

Ce vă place cel mai mult în spectacol?

O să vă răspund la asta cu o mică povestioară, o mică întâmplare. La un moment dat, eram la Alba Iulia, unde era un festival de teatru și unde eu aveam o lansare a cărții din care sunt povestirile de la care a pornit spectacolul ăsta. Și am mers acolo și, dacă tot au jucat spectacolul, am zis  să-l mai văd o dată. Eram cu niște prieteni, sala era plină și așa mai departe. Și, la finalul spectacolului, prietenii mei erau foarte amuzați și îmi ziceau: e textul scris de tine, ai lucrat împreună cu Afrim și cu actorii la realizarea spectacolului, dar tu te prăpădeai de râs și erai emoționat, e de neînțeles cum mai poți să fii emoționat sau să te prăpădești de râs la secvențe pe care le-ai scris tu și pe care le știi foarte bine. Exact așa fusese în ceea ce mă privește: la anumite momente ale Nataliei Călin, care au fost extrem-extrem de spectaculoase, pline de umor, iar la final, Mirela Oprișor, nu știu cum a fost la alte reprezentați, dar la aia la care am fost eu, plângea. Cred că asta îmi place la spectacol, că e viu. E viu și mă face și pe mine în continuare să râd la anumite scene sau să mă emoționez la altele.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.