Din punct de vedere matematic, alegerile sunt un joc în sumă nulă. Adică pierderea unui partid/candidat este câștigul altui sau altor partide/candidați. De regulă, este mai puțin evident. În mai toate țările, dinamica apariției de noi partide politice și noi candidați, suprapusă peste cifre variabile ale absenteismului electoral și peste eventuale ajustări ale procesului electoral fac ca acest joc să fie mai greu de urmărit.
Însă anul electoral 2024, cu patru runde de alegeri, este o excepție remarcabilă. În toate cele patru runde s-au prezentat la vot aproape același număr de alegători, iar rezultatele fiecărui tip de alegeri a fost radical diferit. În 9 iunie s-au desfășurat simultan alegeri locale și europarlamentare. La primele au votat 9,043 milioane de persoane. La europarlamentare au votat 9,445 milioane de persoane. Diferența este dată în principal de votul din diaspora (unde nu se poate vota pentru locale). În 24 noiembrie a fost organizat un tur de prezidențiale. Prezența a fost de 9,465 milioane de persoane. O săptămână mai târziu au fost alegerile parlamentare, cu o prezență de 9,455 milioane de persoane.
Așadar, între cele trei runde naționale a existat o diferență de doar 20 de mii de voturi – nesemnificativă la nivelul întregii mase electorale. Nu știm cu certitudine că aceleași persoane au votat în fiecare dintre aceste runde, dar prezumția pertinentă este că în marea lor majoritate alegătorii sunt aceeași.
PSD – oscilații de aproape 60%
± 1,3 milioane de voturi
Deci: care este dinamica acestor runde? Ținem cont că orice câștig al unei forțe politice este o pierdere a alteia. PSD a avut liste comune cu PNL la europarlamentare și liste proprii la toate celelalte. În alegerile locale, partidul a avut 3,045 milioane de voturi. La europarlamentare, alături de PNL, a obținut 4,3 milioane de voturi. În primul tur al prezidențialelor, candidatul partidului a avut 1,769 milioane de voturi. În parlamentare scorul a crescut la 2,065 milioane de persoane. În concluzie, Marcel Ciolacu a avut cu 1,3 milioane de voturi mai puțin decât primarii partidului; la parlamentare partidul a pierdut, de asemenea, un milion de voturi față de alegerile locale.

PNL – colapsul evitat în ultima secundă
± 1,7 milioane de voturi
PNL era înainte de 2024 al doilea partid al țării. În alegerile locale și-a apărat poziția: 2,548 de milioane de voturi. În iarnă, președintele partidului, Nicolae Ciucă, a primit doar 811 mii de voturi. Parlamentarele au adus o redresare importantă: aproape jumătate de milion de voturi și un scor de 1,322 milioane. Între iunie și noiembrie, PNL a pierdut 1,7 milioane de voturi. Fără redresarea de la parlamentare, după demisia lui Ciucă și preluarea partidului de către Ilie Bolojan, am vorbi despre un adevărat colaps al acestui partid.

Ce tip de partid este AUR?
± 1,1 milioane de voturi
AUR a obținut doar 6% în alegerile locale, mult sub cele 20-25 de procente pe care spera să le obțină. Zero președinți de CJ, iar numărul de primari, 30 la nivelul întregii țări, face ca acest partid să aibă o forță locală cu aproape 7 ori mai mică decât UDMR și sub 2% din forța PSD. Numărul de voturi obținute a fost de 549 de mii. În aceeași zi, la europarlamentare, AUR obținea 1,32 milioane de voturi. Diferența este de aproape 800 de mii, adică de +140%! La runda următoare, candidatul AUR la președinție primea 1,281 milioane de voturi, adică aproximativ voturile de la europarlamentare (scădere e de doar 40 de mii de voturi). La parlamentare, partidul avea să primească 1,694 milioane, beneficiind de sporul de simpatie datorat… unui candidat care îl surclasase net pe cel al partidului.
În rezumat, AUR a înregistrat oscilații de peste 1,1 milioane de voturi în decurs de un an, demonstrând că nu există un bazin electoral al partidului, și că această formațiune, oricât de bizar ar suna, este un „partid de elite” (în clasificarea-standard a partidelor politice).

USR. Sau cum poți să pierzi atunci când ești în opoziție
± 1,2 milioane de voturi
USR era în scădere în primăvară, după ce nu a fost capabil să valorifice rolul de principal partid de opoziție, pe care l-a avut de jucat timp de aproape patru ani. De la înființarea sa, lipsa de capacității de a negocia cu alte partide realizarea unor obiective politice s-a transformat într-un obstacol major pentru creșterea partidului. Ipoteza că USR poate implementa politici reale doar dacă ar fi capabil să guverneze de unul singur, deci să obțină mai mult de 50% din voturi, este un impediment real pentru creșterea partidului.
Electoratul său real și potențial este constituit dintr-un middle class educat și relativ pragmatic, prea puțin interesat să voteze un partid condamnat la opoziție perpetuă. Astfel, dacă electoratul AUR ignoră în mod clar elemente de funcționalitate postelectorală și este neinteresat de votul util și rezultanta pragmatică a alegerilor, bazinul potențial al USR este radical diferit. Susținătorii săi potențiali sunt interesați nu doar să transmită mesaje politice, ci să determine realizarea unor obiective și implementarea unor măsuri. Niciuna dintre acestea nu poate fi făcută din opoziție.
Poate și pentru a contracara ideea de izolare, dar și pentru a ascunde că, în opoziție, partidul a scăzut în loc să crească, în ambele runde din vară USR a participat la alegeri într-o alianță cu micul partid liberal al lui Ludovic Orban și cu partidul fostului președinte Băsescu. Împreună cu acestea, la alegerile locale USR a reușit un rezultat doar cu puțin mai bun decât AUR – 550 de mii de voturi, dar zero președinți de Consilii Județene și doar 28 de primari. Consolarea era că acești primari erau în câteva orașe mari – Timișoara în primul rând –, spre deosebire de AUR care obținuse asemenea poziții doar în localități de care nu a auzit nimeni.
La alegerile europarlamentare, aceeași alianță a obținut cu 50% voturi în plus – un total de 761 de mii de voturi. Chiar și în alianță, partidul obținea cu 7 mandate de europarlamentar mai puțin, ceea ce reprezenta o pierdere de 70%. Demisia vechii conduceri era logică. Formal, alianța a eșuat și ea, odată cu noua conducere.
Susținută totuși de vechiul aliat Orban, noua președintă USR, Elena Lasconi, a obținut în 24 noiembrie 1,77 milioane de voturi, ceea ce reprezenta peste un milion de voturi în plus față de europarlamentare. Acest vot a poziționat-o pe locul 2 și ar fi intrat în runda finală dacă alegerile nu erau anulate. O săptămână mai târziu, USR a obținut 1,13 milioane de voturi pentru Parlament, ceea ce e foarte mult, comparabil cu alegerile locale, dar și foarte puțin, dacă ținem cont că partidul a pierdut un sfert din fotoliile de parlamentar din legislativul precedent. În cele patru runde de alegeri, partidul a avut un ecart de 1,22 de milioane de voturi între cel mai bun și cel mai slab rezultat.
În mare parte, diferența dintre rundele de alegeri este dată, pe lângă un grup care tot migrează între PNL și USR, de fragmentarea din cadrul acestei formațiuni. Astfel, aproape 7% din voturile la alegerile parlamentare s-au dus spre mici partide rupte din USR, care nu au intrat în parlament, voturile fiind pierdute (și redistribuite către toate partidele parlamentare). În calculele de pe hârtie, un USR sau o alianță care să includă REPER, Forța Dreptei și SENS ar fi poziționat această forță politică, cu aproape 1,7 milioane de voturi, pe locul 2 între partidele din România, în fața AUR.

Matematica simplă a UDMR
± 0,2 milioane de voturi
Cu un procent sigur de 5-6% din voturi, indiferent de tipul de alegeri, perioada și contextul electoral, UDMR este cea mai constantă formațiune politică din România. În alegerile locale a adunat 378 de mii de voturi, doar 4,32% la nivel național, ceea ce reprezenta un rezultat foarte slab. Totuși, la europarlamentare, cu 577 de mii de voturi, reușea să păstreze cele două fotolii de europarlamentar pe care partidul le gestionează de ani buni. La prezidențiale, președintele partidului, Kelemen Hunor, era votat de 416 mii de alegători, iar parlamentarele aveau să aducă cel mai bun rezultat al anului – 590 de mii de voturi și doi parlamentari în plus față de vechiul legislativ.

SOS
± 0,6 milioane de voturi
La fel ca AUR, pe clasificarea tehnică a partidelor, SOS este, cu toată ironia implicită, un partid de „elite”. Ancorele sale în teritoriu sunt aproape inexistente. Partidul se reduce de fapt la persoana liderului său, Diana Șoșoacă. La alegerile locale din 9 iunie partidul a obținut doar 120 de mii de voturi pentru candidații la consiliile locale, respectiv o cotă de 1,39 procente. Chiar dacă la CJ-uri ponderea a fost ceva mai mare, partidul nu a reușit să obțină nici măcar un primar. Totuși, în aceeași zi, la europarlamentare, SOS trecea la limită de pragul de 5% și obținea două scaune în PE. Scorul său, 446 de mii de voturi, era obținut în mare parte în diaspora.
La prezidențiale partidul nu a avut candidat, după ce liderul partidului, Șoșoacă, a fost respinsă de Curtea Constituțională pentru declarații incompatibile unui climat democratic și constituțional. Este, în aceste condiții, greu de înțeles de ce nu a fost respinsă și candidatura sa la Parlamentul României, obligațiile de respectare a Constituției fiind aceleași pentru orice cetățean și pentru orice ales.
Extremismul găsește în această perioadă ecou într-o populație căreia îi este greu să se apere singură, ceea ce poate face imperativ necesară implicarea autorităților și instituțiilor în aplicarea legislației care interzice propaganda nazistă și comunistă. Totuși, este nevoie de o practică unitară și previzibilă, inclusiv în actele Curții Constituționale. Asemenea discursuri și acțiuni, descalificante pentru activitatea politică, au fost constant afișate de SOS, dar și de un candidat din același spectru, surpriza turului 1 al prezidențialelor, Călin Georgescu. Penalitatea aplicată de Curtea Constituțională a descalificat un singur candidat și într-o singură rundă de alegeri.
La alegerile parlamentare din 1 decembrie, SOS a reușit din nou să treacă de pragul de 5%, obținând 718 mii de voturi. Parte dintre acestea sunt efect al valului de entuziasm al simpatizanților extremei drepte, după ce un candidat din acest spectru obținuse primul loc în turul 1 al prezidențialelor.

POT
± 1,5 milioane de voturi
Un partid nou-apărut, propulsat de susținerea lui Călin Georgescu, Partidul Oamenilor Tineri nu a avut candidați în alegerile din vară. La alegerile prezidențiale, candidatul Călin Georgescu a obținut 2,12 milioane de voturi. La parlamentare, partidul său a avut un scor incomparabil mai mic, doar 591 de mii de voturi, reușind totuși să intre în parlament.

Dinamica partidelor neparlamentare
± 1 milion de voturi
14 mici partide au avut candidați la alegerile locale. Majoritatea lor au avut doar câteva sute de candidați la nivel național, dar au fost și formațiuni care au reușit să configureze liste cu aproape 10 mii de nume. Numărul de voturi primite de acestea, cumulat, a fost destul de diferit între tipurile de listă de vot (consilieri locali, primari, consilieri județeni, președinți de CJ). Rezultatele sunt greu de urmărit și pentru că în multe localități au existat alianțe locale radical diferite de cele la nivel național. Într-unele dintre acestea au participat partide mari și partide mici, inclusiv în combinații de neimaginat pentru cine urmărește doar politica de la București. În total, asemenea alianțe au obținut aproape un milion de voturi pe listele pentru primari și consilii locale și doar 235 de mii de voturi pe listele județene.
Fără a socoti alianțele locale, contextuale și a căror componență este greu de urmărit, partidele mici au strâns 320 de mii de voturi pentru consiliile locale și puțin peste suta de mii la alegerile pentru CJ-uri.
La alegerile europarlamentare din aceeași zi, partidele de sub praguri au adunat 812 mii de voturi (fără a calcula și independenții). Asemenea rezultate, totuși, nu au făcut niciun remarcat și nu au adus niciun mandat acestei zone politice.
La alegerile prezidențiale, 9 din cei 14 candidați au fost pe buletinele de vot sub sigla unui partid. Candidații partidelor mici au avut 4 candidați, care au adunat doar 120 de mii de voturi, mult sub cota independenților care nu au afișat nicio siglă de partid.
Alegerile parlamentare aveau să aducă însă apariția a două noi partide în parlament – SOS și POT, ambele, teoretic, în zona de susținere a lui Călin Georgescu (candidat asumat de POT, dar tipul de reprezentare este obscur și pare să se fi redus la a-l reprezenta în comisiile electorale). Pe scurt, excluzând partidele care au intrat în noul parlament, alte 1,1 milioane de voturi au intrat în redistribuire, după ce 44 de partide și uniuni și 52 de candidați independenți au eșuat în a obține 5%. De remarcat că unele dintre formațiuni au avut liste complete, cu sute de candidați pentru Cameră și Senat, în (mai) toate circumscripțiile electorale.

Independenții
± 3 milioane de voturi
Intrați la capitolul „etc.” în raportarea rezultatelor alegerilor locale, independenții au fost însumați cu alianțele contextuale de la nivel local. Suma acestor categorii (aparent diferite) a fost de 991 mii de voturi la consiliile locale, 885 de mii de voturi la alegerile pentru primari, 380 de mii la consiliile județene și 236 de mii la președinți de consilii județene.
Mult mai clare sunt rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European, unde cei patru candidați independenți au însumat 617 mii de voturi. Niciun independent nu a obținut mandatul, dar doi foști eurodeputați, Nicolae Ștefănuță și Vlad Gheorghe, au avut rezultate remarcabile.
La alegerile prezidențiale, candidații independenți au totalizat aproape o treime din voturi: 3.048.496 din 9.248.186. La parlamentare, rezultatele independenților au fost de circa 100 de voturi.

Concluzii
Fluxuri uriașe, de milioane de electori se plimbă liber între diverși candidați și formațiuni politice, chiar și când alegerile sunt în aceeași zi sau în perioade foarte scurte de timp.

O explicație pertinentă a unui asemenea fenomen necesită analize de finețe, care să includă și indicatori sociali, economici, psiho-sociali și culturali sau cultural-educativi. Totuși, la o primă analiză, câteva fenomene sunt vizibile cu ochiul liber. Dintre cele care țin efectiv de procesul electoral și de expresia politică, se observă o ruptură clară între aleșii locali și „emanația poporului”, care este reprezentată de președinte, respectiv Parlament. (Percepția asupra europarlamentarilor pare să fie radical diferită și să aibă propria paradigmă). În condițiile în care partidele au avut candidați foarte slabi la președinție, prima explicație ar fi că aceștia au tras în jos partidele.
Totuși, milioanele de voturi pierdute între locale și parlamentare demonstrează că unele curele de transmisie nu funcționează. Primarii susțin degeaba un candidat central, pentru că nu mai pot transporta către acesta simpatie sau intenție de vot. Mult mai relevant a devenit ecoul pe rețele sociale (și eventual în unele programe tv). De asemenea, parlamentarii nu au nicio relevanță la nivel local. Funcționarea fictivă a cabinetelor parlamentare, lipsite de decenii de o activitate reală, a produs scurt-circuite de nereparat. Parlamentarii sunt undeva la tv sau pe facebook sau pe tik-tok, virtuali și neconectați la nimic – niște figuri pe o sticlă. Deciziile lor par a nu avea nimic a face cu viața reală.
Votul însuși și-a pierdut concretețea în percepția publică. Concurat de like-ul din social media, de la care s-a contaminat, votul a devenit o noțiune abstractă, o manifestare de simpatie sau antipatie fără alte urmări reale. De partea cealaltă, marketingul politic și-a atins limitele de eficiență și a degenerat până la nivelul vechii demagogii pure. Mai ales în afara sistemelor politice binare (ex. SUA sau Marea Britanie), în țările în care, practic, a dispărut eventualitatea ca un partid să poată guverna de unul singur, promisiunile maximaliste din campanie sunt apriori nerealiste și, în timp, au depreciat discursul politic până sub limitele credibilității.
În fine, comunicarea politică bazată pe fapte și informații lipsește cu desăvârșire. Cele mai importante programe și măsuri guvernamentale, chiar și măririle de taxe, sunt anunțate pe surse. Evaluarea și autoevaluarea unor decizii politice se face rar și doar în note triumfaliste. Campaniile electorale sunt reduse la sloganuri și șlagăre de campanie. Corupția structurală, care, posibil, s-a diminuat și care a dispărut din centrul atenției publice, rămâne totuși o preocupare majoră, mai ales atunci când politicienii refuză să adreseze alte probleme reale. În aceste condiții, cohorte de 3 până la 5 milioane de alegători, cu o pondere de 30 la 50% din votul popular, sunt constant în căutarea unei oferte atractive.
Ca urmare, cohortele de milioane de rebeli fără cauză, care oscilează între diverse mișcări politice, demonstrează și o superficialitate a aderenței la un discurs sau altul. Predicatele tari pe care suntem obișnuiți să le folosim atunci când analizăm asemenea fenomene, de fapt, nu își mai au locul.
Cu excepția unor nuclee virulente, în realitate mișcările politice sunt dezagregate și contextuale. „Publicul suveranist” sau chiar „electoratul liberal”, „socialiștii”, „useriștii” etc. nu descriu realități consistente și bine conturate, ci sunt etichete flotante, contextuale, simple label-uri la modă. În alegeri desfășurate în aceeași zi sau la doar câteva zile distanță, aderența la același partid (sau la același discurs politic) înregistrează cote de varianță de până la un milion de voturi, ceea reprezintă până la 10% din voturile exprimate. Sunt cote enorme, care, în mod normal, în condiții de stabilitate și soliditate a sistemului politic, ar trebui să descrie evoluții politice pe termene foarte lungi, de mai multe runde electorale.
Epoca înrolărilor ideologice, pragmatic-legitimiste, a trecut. Acum, dimpotrivă, valorile sociale sunt în afara câmpului politic și ele însele sunt neadezive la rezumări în spectre politice. Societatea este descrisă de un cloud neordonat de idei, modele și meme, contradictorii între ele chiar și la nivelul aceluiași individ. Dintre acestea, unele sunt extrase și valorificate contextual de unele mișcări sau forțe politice, fără totuși ca ele să poată structura acțiuni politice consistente și de lungă durată.
Vezi și analiza lui Răzvan Nicolescu pe Informat.ro:
Nu de câteva luni, ci de aproape 15 ani, societatea românească este bombardată cu o serie de mesaje: suntem o colonie a Occidentului, liderii noștri sunt toți corupți si vânduți, vom fi invadați de homosexuali, vom deveni groapa de gunoi a Europei, ni s-au luat resursele, biserica noastră națională va fi distrusă de alte culte, multinaționalele ne jumulesc, vom fi teatru de război, ne tragem doar din daci, nu și din romani, nu avem nicio legătură cu civilizația occidentală, Orban ne va lua Ardealul, Moldova e a moldovenilor și ne-o vor lua, patriot e incompatibil cu a fi european, iar noi, toți, suntem proștii proștilor. Sunt convins ca recunoașteți aceste mesaje repetate atât de mult și profesionist, pe principiul că o minciuna spusă de sute de ori devine un adevăr, iar însușită de mase este o certitudine. Problemele reale din societate au fost evitate în dezbaterea publică generată de ruși pentru a reduce șansele ca ele sa fie rezolvate. De exemplu, niciodată nu am auzit o discuție despre rolul României în UE și NATO, despre perspectiva românească asupra viitorului Europei, din care facem parte de ani buni. Nu se vorbește de starea demografică, de cum îi ajutăm pe românii din străinătate să se întoarcă acasă sau despre multe alte lucruri cu adevărat importante. (…). Strategia rușilor este tot o cacealma: să ni se insufle probleme pe care nici nu prea le avem, deci nu le putem rezolva.
Pe de altă parte, superficialitatea cu care părți mari ale populației, active electoral, tratează prezența la urne este mult mai periculoasă în România decât în alte state din cauza riscului instituțional. România are instituții slabe, intens personalizate și care nu au fost nicicând eliberate de controlul politic. Ele nu pot face față unei „preluări ostile”. Lipsa de fond a acestor instituții este imputabilă clasei politice, nu electoratului, dar capcana în care ne aflăm este că democrația românească poate fi apărată doar electoral. Odată această barieră spartă, nu există alte ziduri solide de apărare împotriva abuzului politic și a deturnării intereselor naționale reale.