„Stau cu picioarele desfăcute și ochii închiși. Mintea îmi joacă feste și în urechi îmi răsună un ritm sacadat de inimă în formare. Deschid ochii, încercând să descopăr o formă logică în nebuloasa de pe ecran. Doctorița mânuiește sonda, urmărind concentrată detaliile, pete mari, albe, care își schimbă forma prea repede.
– Este un abces, intervine ea. Sunt afectate ovarele și trompele.
Cobor de pe masă și încep să mă îmbrac. Mă aplec după sandale. Mă doare burta rău, transpir și mi-e greu să procesez. Iau o pauză. Stau desculță și o ascult. Doctorița scrie și-mi explică ce trebuie să fac. Mâine dimineață la opt trebuie să mă prezint pentru internare la parterul maternității. Urmează tratament cu trei antibiotice, gentamicină, metronidazol și… nu-l mai rețin pe-al treilea. Mă gândesc la Tomiță. Mâine e vineri și am luat bilete la Rezistența. De-abia aștepta să-i asculte pe Zdob și Zdub. Doctorița Badea îmi spune că ar putea să mă opereze miercurea viitoare. Mie îmi pare ireală toată conversația și nu reușesc decât să dau din cap că am înțeles. De fapt, nu înțeleg mare lucru, dar e târziu și trebuie să mă grăbesc acasă, să-i cumpăr rechizitele. Peste o săptămână începe școala și nu știu când mă voi întoarce din spital. O văd pe doctoriță zâmbind larg și așteptând ceva.
– Nu sunt sigură că mă întorc luni, dar marți sigur, continuă ea.
– Scuze, n-am înțeles.
– Avem nuntă mare la Iași. Fiu-meu!
– Felicitări, să fie într-un ceas bun! Nu ar fi mai bine să mă internați luni?
– Nu, nu, mai bine să fiți în spital să începeți investigațiile. Îmi trebuie CT și ecograf până mă întorc.
O văd nerăbdătoare să termine și mă așez pe scaun să mă încalț. Salut și ies, oprindu-mă la recepție să plătesc.”
Violeta Berea, Steaua Divină
„Olimpia se sprijină cu mâna dreaptă de perete, lângă comutator. Deși e aproape seară, nu aprinde becul, ar fi inutil. Știe la milimetru unde se află fiecare obiect din casă. E înconjurată de uși opace, doar cea de la bucătărie are un geam decupat prin a cărui perdeluță încrețită trece o rază de lumină roșiatică. Huruitul unui tramvai răzbate înăbușit prin șirul de încăperi dinspre bulevard. Într-un colț, pe zugrăveala albă, tremură câteva pete de lumină de culoarea ambrei. Restul holului e scufundat în diferite nuanțe de întuneric, până la bezna totală de sub raftul de pantofi. Piciorul stâng bâjbâie în spațiul familiar de sub oglinda mare și găsește papucii. Sunt șlapii buni, de serviciu, pe care i-a adus acasă când s-a pensionat. Cu același gest cu care îi găsea în întunericul de sub birou după ce se elibera din strânsoarea pantofilor, vârful degetelor dibuie intrarea în sabotul negru, de piele, și înaintează către vârf cu mișcări de omidă. Savurează un moment atingerea moale, catifelată, firele de păr care se strecoară gâdilicios între degete. Prin hățișul lucrurilor care o preocupă se strecoară o vagă senzație că ceva nu e în regulă. Învârte în minte numărul de pachete de vinete rămase în congelator, nemulțumirea că nu poate să își pună geamuri termopan, inventarul colegilor lui Onoriu care au venit la parastas, satisfacția că a găsit un model nou de macrameu la Ocska și grija pentru Tuțu. De abia când simte ceva subțire și flexibil, ca un elastic de borcan, răsucindu-se sub talpă, alarma aceea vagă se transformă în oroare.”
Delia Hugel, Seara, după ora 9
„Avea o gaură-n cap. Se obișnuise cu ea. Până și ceilalți se obișnuiseră. În fiecare zi mergea în piața din mijlocului orașului. Se rezema de clădirea primăriei și aștepta. Lângă picioarele sale așeza o cutie de tablă. Polițiștii îl lăsau în pace. Devenise un fel de atracție turistică a orașului. Oamenii dădeau năvală să-l vadă. I se dusese vestea în toată lumea. În câteva ore strângea o sumă de bani considerabilă. Nimeni nu pricepea cum putea trăi cu gaura aia în cap. Îl chema Albert și așa se născuse. Doctorii spuseseră că are creierul distrus, că e idiot. Albert nu era idiot. Avea o gaură în cap, atâta tot. Chiar din frunte, până în moalele capului – un tunel. Vedeai cerul prin el. Când nu stătea în piață, lui Albert îi plăcea să picteze. Picta niște peisaje ciudate. E schizofrenic, s-au grăbit iarăși doctorii să afirme. Nu se supăra. Înțelesese de mult că oamenii au veșnic o pungă cu venin sub limbă. Nu se gândea la fericire și asta îl făcea fericit. Doar un lucru își dorea cu ardoare: o femeie. Toate fugeau îngrozite de cum îi vedeau tunelul din țeastă. De la o vreme, în tablourile sale, mai întâi abia conturată, apoi tot mai pregnant, își făcea apariția o femeie. Ca o obsesie, trupul gol, tot mai încărcat de culoare, tot mai în relief, creștea, creștea de la pânză la pânză, abia mai încăpea în tablou, contorsionat ca un fetus într-o placentă prea strâmtă. Femeia aceasta avea ceva special. Din frunte îi creștea un fel de corn bont. Nu după mult timp Albert a mărturisit că nu mai poate picta. Spusese totul despre femeia care îl obseda. De-acum privea în gol ore în șir, iar doctorii jubilau: vedeți, vedeți, noi v-am spus, e un lunatic. Lui Albert nici că-i păsa, nu se gândea la fericire și era fericit. Visa că femeia-inorog se așeza în brațele lui, privindu-l drăgăstos, și că apoi îi penetra țeasta cu cornul ei bont, până ce fețele li se turteau una de alta.”
Ciprian Măceșaru, O moarte cum tu nu ai putea avea
„Întotdeauna am iubit-o pe Irene. Și toată clasa a iubit-o. Băieții o admirau, fetele din cercul nostru doreau s-o țină numai pentru ele, în tabere ieșea mereu Miss. Nu era talentată la nimic, nu lua notele cele mai mari, eu le luam, nu avea ureche muzicală, eu citeam partituri și mă strofocam să cânt la pian, ajunsesem la performanța de a ști Fur Elise pe dinafară. Partea a doua care devenea tumultuoasă ca o furtună scurtă de vară o știam binișor.
Să nu ai haine era un chin, mai ales pentru o fată. Până în a cincea eram prea grasă, nu mă plăceam deloc, iar mama avea un dezinteres total în a mă ajuta să fiu fată. Îmi tundea părul băiețește, tot timpul părea tăiat cu ciobul, îmi făcuse o bentiță de școală cu două pompoane mari, grele, care ajungeau la sfârșitul orelor una alunecată după ureche iar alta sus, în vârful capului. Dar nu apar așa în fotografia din prima zi de școală, cu colegul meu Duțu, cu care am stat în aceeași bancă în școala primară și gimnaziu.
M-am reîntâlnit cu el pe la douăzeci și ceva, în autobuzul care pleca din fața blocurilor din cartier. Nu mai locuiam acolo, venisem întâmplător, de fapt nu întâmplător, venisem să-mi adun bucățile de suflet rămase prin dreptul cofetăriei de unde luam jofră cu un leu, acum era o bancă, prin dreptul CEC-ului deasupra căruia locuiam. Acolo intrase tata cu mulți ani în urmă cu un buchet de flori și venise acasă, la mama, cu mâna goală. Unde ai fost? Nicăieri! Ai intrat cu un buchet de flori la CEC, te-am văzut de pe balcon, ai ieșit cu mâna goală! Ți s-a părut, nu eram eu! Parcul cu leagăne de fier în care ne dam noi, copiii, după școală, de care mi-am lăsat lipită într-o iarnă pielea de pe buză, străzile alergate și răsalergate de picioare în sandale cu barete, de roțile cu chingi de piele atașate la teniși, școala cu gaura din gard, acum astupată, pe unde ne strecuram ca să nu întârziem, să nu se sune, s-a sunat? Să mă așez cu ghiozdanul azvârlit în fundul băncii la locul meu în rândul de la geam, lângă colegul meu Duțu. Ne-am nimerit unul lângă altul pe scaune, în autobuz, exact ca în bancă, eu la fereastră, el în dreapta. Era mai înalt ca mine, la fel de slab, fața îi era modificată, până și ochelarii îi păreau strâmbi, parcă cineva îl pusese la presat între două pagini de dicționar și-l apăsase greșit pe o falcă. Eu sunt la medicină. Tare, a spus. Eu am o firmă cu fratele meu, facem plicuri. Ce? am întrebat. Plicuri! Urma să plece în America. Serios? În America? Poți să faci și plicuri, dar dacă le faci în America, e complet altceva. Altceva.”
Antoaneta Zaharia, Aceste iubiri care ne macină
„Așchia nu sare departe de trunchi, așa zic vecinii acum când caută o justificare pentru faptul că și soția lui Laurențiu bea, ca mă-sa, aproape în fiecare zi. „E leită mă-sa”, dar nimeni din bloc n-o cunoaște îndeajuns de bine. Aia bătrână, care de fapt nici n-a apucat să îmbătrânească, era faimoasă pentru că ocupa o poziție foarte înaltă în bucătăria unuia dintre cele mai mari și importante hoteluri din țară. Parcă șefă în bucătăria de la Intercontinental. Cu toate astea, nimănui din familie nu îi plăcea cum gătea, legumele erau crude indiferent de rețetă, iar salata de boeuf, pe care o pregătea cu religiozitate la fiecare Revelion, sfârșea pe geam, inițial o glumă ca mai apoi să devină o tradiție anuală. Când alte familii dădeau cu artificii pe geam, tatăl lui Laurențiu catapulta direct din tavă, lingură cu lingură, bucăți din salata de boeuf cu pui pe care soția lui reușea să o facă la fel de scârboasă în fiecare an. Inițial s-a simțit jignită, rănită în orgoliul de bucătar-șef, dar apoi se îmbăta prea rău și nici nu mai conta.
Laurențiu nu avea o voce în spatele blocului, era doar unul dintre cei mulți, care se zbenguia din loc în loc, parcă ascunzând în ochii mari, cu care nu clipea niciodată, o poveste ascunsă, ținută în casă. De altfel, singurul lui prieten adevărat a fost cățelul Machepuță, pe care îl plimba peste tot până în ziua când l-a omorât o mașină și Laurențiu n-a știut cum să lupte mai bine cu pierderea decât prin a nu mai discuta cu nimeni zile întregi.
Apartamentul lui era chiar sub scările de la parter, așa că precum copiii crescuți în debara, se comporta ca un fiu al pădurii, o progenitură îngrijită de lupi, un animal sălbăticit de adulții care în fiecare seară se așezau la masa din bucătărie și beau sportiv, pahar după pahar, așteptând în liniște să-și amintească un motiv de scandal care să îi antreneze într-o discuție interminabilă.
N-a înțeles niciodată de ce se mai oboseau ai lui să închidă ușa la bucătărie când se pornea scandalul, nu e ca și cum nu se auzea totul. Vecinii îl priveau cu milă pe Laurențiu, parcă întristați de toată situația prin care trecea, auzind și ei scandalurile prin pereți, bătăile și observând că puștiul rămăsese mic de înălțime, în ciuda vârstei. Parcă părinții lui beau din șansa lui de a se înălța. Cum altfel să explici faptul că a crescut ca-n povești imediat ce părinții lui au murit?”
George Bonea, Niște animale
„Am privit în lungul străzii. O frizerie, un magazin de încălțăminte și, în colț, o Alimentara. Mașina și Groza nu se zăreau. Am luat-o înspre Alimentara. Poate aveam șansa să găsesc aici câte ceva ce într-un oraș mic nu aduceau. Am intrat în Alimentara însă nu părea să am noroc. Ar fi trebuit să-mi dau seama după lipsa cozii din stradă. Rafturile lungi, aproape pustii, aveau ici-colo câte un borcan sau o conservă la care nici nu merita să te uiți. Dacă erau acolo, nu trebuiau nimănui.
M-am oprit la tejghea. În spatele vânzătoarei care răsfoia o revistă, am văzut lăzile goale, în care cel mai probabil de dimineață aduseseră pâine. Pe fundul uneia se zăreau două batoane cu mac.
– Sărut-mâna. Îmi dați și mie un baton.
Vânzătoarea s-a ridicat, fără să mă privească și fără să lase revista din mână. A luat un baton și l-a pus pe tejghea.
– E proaspăt?
Doar atunci și-a ridicat ochii înspre mine. Avea o privire goală ca rafturile cărora le dădusem ocol. Am pus mâna pe baton. Era tare și ars la capete.
– Un leu și zece bani, îmi spune în cele din urmă.
Am plătit, am luat restul și am luat-o înspre ieșire, în timp ce vânzătoarea se apleca peste tejghea continuând să răsfoiască revista.
Groza a apărut doar când am terminat batonul și eram gata să-mi aprind o țigară. Am urcat și ARO-ul a luat-o din loc tremurând din toate încheieturile.
– V-am făcut să așteptați mult?
I-am făcut semn că totul e în regulă în timp ce-mi aprindeam țigara.
– Ajungem acasă până pe la trei.
Mi-am privit ceasul, o Pobeda cu brățară din piele neagră. Nu timpul era preocuparea mea. Mă frământa chestiunea cu individul pe care îl capturaseră având asupra lui o stație radio. Aveam senzația că povestea lui, cel puțin până acum, era învelită într-o ceață ce asurzea. Sigur, chestiunile legate de infracționalitate erau treaba Miliției, în unele cazuri și ale Securității. Apelau la specialiști ca radiotehniști sau electrotehnicieni doar când aveau nevoie de asistență. Și asta doar dacă li se împotmoleau interogatoriile.”
Viorel Prodan, De partea întunecată a fluviului
„Bunica fusese o femeie frumoasă, foarte frumoasă, așa se spunea prin sat. Frumoasă dar naivă.
Mie mi se părea că seamănă cu străbunica pe care o văzusem dezgropată după șapte ani. Cu năframa adusă până spre sprâncene, cu ochii apoși și înfundați în orbite, cu pielea creponată și vineție. Nu înțelegeam ce o mai ținea în viață. Sau cine.
Bunica mea râdea cu mâna la gură ca să nu se vadă că era știrbă. Iar eu aveam șapte ani.
La șapte ani o fată simte lucruri pe care nu le înțelege. Dar nu se îndrăgostește ușor.
Bărbatul mirosea a vin când a deschis ușa la odaie. S-a împleticit din cauza covorului țărănesc și a căzut pe lângă pat. A înjurat „împărtășania mă-tii”, și s-a ridicat greu potrivind cu grijă colțul covorului. Am auzit cum s-a rostogolit un măr pe podeaua abia lustruită. I-am simțit respirația care mirosea a vin. Și mâna.
Mâna fierbinte pe sub oghealul cusut de bunica. „Stai cu tata”, mi-a zis.
Mărul s-a potolit pe podeaua din lemn iar coaja roșie s-a înmuiat.
Bunica mea a plâns mult la înmormântare lui. Ne-a spus că erau ultimele lacrimi care mai rămăseseră de curs. Sau de ars. Lacrimile bunicii erau ca niște capete de chibrituri care îi ardeau pentru ultima dată pielea ei de hârtie subțire.
Din ziua aceea nu și-a mai acoperit gura cu palma. Nici nu a mai râs.
N-am povestit nimănui noaptea aceea. Nu de rușine ci mai mult de teamă.
De fapt, nu s-a întâmplat nimic. Bunica a venit, și-a luat băiatul din pătuțul fetiței și l-a culcat în altă odaie. Mirosul de vin a rămas imprimat pe așternut ca o pată de cerneală.
La șapte ani, o fată simte lucruri pe care nu le înțelege, dar nu se îndrăgostește ușor.”
Suzănica Tănase, A unsprezecea zi din august
Articol din ediția CULTURA 644
2024 | Cultura nr. 644
ARTA | POLITICA | SOCIETATEA
la începutul epocii AI