Cristian Iftode „Noua dezordine a fericirii” Conferință susțintă în cadrul seriei „Scena Gândirii” Opera Națională București, mai 2024
Cristian Iftode este profesor la Facultatea de Filosofie a Universității București. Este specializat în filosofie greacă antică, etică, estetică, precum şi filosofie contemporană, cu un interes special pentru Michel Foucault. Cursurile şi seminariile sale la nivel de licenţă şi de master acoperă numeroase problematici, printre care, mai recent, etică şi negociere interculturală, perspective filosofice asupra modernismului, antimodernismului, postmodernismului, precum şi privind relaţia dintre ştiinţele umaniste, filosofie şi viaţa practică. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din țară și din străinătate, precum și volume de autor: „Aristotel. Problema analogiei și filosofia donației” (2015), „Viața bună. O introducere în etică” (2021) și „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” (2022).
On topic cu Cristian Iftode
Spui într-un articol din MATCA: „Stii că nu vei termina niciodată de spart oglinzile sau ceva te reţine, frica aceea primară de a privi, în fine, în gol?” După ani buni de lucru cu propriul sine, tu ce vezi când te privești în oglindă?
Metafora oglinzii este una dintre metaforele noastre fondatoare, parte din reţeaua de metafore optice care atestă preeminenţa vizualului în configurarea culturii şi înţelegerii de sine europene. Rămânem într-un regim „fotocentric”, aşa cum spunea odinioară Derrida, fond al moştenirii greceşti din care filosofia îşi trage sevele. E interesant, atunci, să vedem cum, în timp ce ne distanţăm gradual de înţelegerea limbajului ca „oglindă a naturii”, adică ieşim din paradigma reprezentaţionalistă în care credeam că sensul cunoaşterii e să suprapună întocmai ordinea cuvintelor peste ordinea lucrurilor, continuăm să ne referim la „oglinda” conştiinţei, adică ne înţelegem propria conştiinţă morală în termeni de oglindire neiertătoare a ceea ce suntem în fondul nostru lăuntric. Numai că metafora rămâne deschisă, multistratificată semnatic, ambivalentă în fondul ei: oglinda poate fi, la fel de bine, metaforă a adevărului neiertător despre noi înşine sau metaforă a iluziei narcisiste în care ne complacem atunci când, crezând că ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem, ne privim, de fapt, într-o lumină flatantă, idealizată; sau atunci când, în loc să-l vedem pe celălalt aşa cum e, vedem doar propriile noastre proiecţii, idei preconcepute, reflexii. Kundera a produs, pe vremuri, pagini memorabile despre această cameră de oglinzi întoarse cu faţa la noi în care ajungem să trăim în „era grafomaniei universale”. La aşa ceva făceam referire în textul din Matca, şi ştim că expresivismul digital duce la un alt nivel această primejdie şi uşurinţă a amăgirii de sine, întreţinută prin like şi follow. Există un double bind constitutiv pentru aşa-numitele reţele de socializare, unde vrem să ne exprimăm şi să fim văzuţi aşa cum suntem (un soi de înţelegere primară, nereflectată, a dezideratului autenticităţii), dar, în acelaşi timp şi în chip inevitabil, ţinând cont de dispozitivul în care ne plasăm, ne edităm imaginea, profilul, recurgem la tot soiul de filtre de înfrumuseţare. Ceea ce duce vechea poveste cu „oglindă, oglinjoară” într-o altă dimensiune. Ţinând cont de aceste lucruri, ca să îți răspund punctual la întrebare, ceea ce caut să văd în oglindă nu este o fiinţă cu trăsături imuabile, oricare ar fi acestea. Dacă metafora oglinzii îmi mai face trebuinţă, e doar pentru a oglindi un proces, cum bine spuneai, o istorie personală, în care o fiinţă care se recunoaşte a fi plină de goluri şi defecte nu renunţă şi nu se complace, ci încearcă să lucreze cu sine, să devină ceva mai bună, mai atentă, mai asumată. Şi desigur că există, mereu, riscul ca discursul despre transformare şi autoameliorare să ţină loc de schimbare efectivă…
Ne ajută reflecția critică asupra vieții? Printre… time management, multitasking, evitarea burnout-ului etc.?
Aş vrea să cred că am început să îți răspund la această întrebare prin răspunsul anterior. Cuvântul-cheie e la tine: reflecţie critică. Foucault vorbea despre „critica permanentă a propriei noastre fiinţe istorice” ca celălalt versant al moştenirii iluministe decât dezideratul emancipatoriu, adesea asumat în chip triumfalist şi naiv, cum bine au demonstrat teoreticienii din şcoala de la Frankfurt. Luciditatea este esenţială demersului critic, iar critica este condiţia necesară pentru orice schimbare, fie ea socială sau în plan personal. Acesta e sensul în care vorbeam despre oglinzile pe care nu sfârşim să le spargem şi în care „critica ideologiilor” poate deveni fie o fundătură istorică, fie un demers asumat ca fiind unul fără sfârşit. Parte a acestui demers poate şi trebuie să fie şi „arheologia” fericirii, dacă îi pot spune aşa, adică evidenţierea transformărilor social-culturale pe care le-a presupus democratizarea fericirii, înţeleasă ca aspiraţie universală legitimă nu mai devreme de finalul secolului al XVIII-lea în Occident, ca şi felul în care operăm sau, mai curând, continuăm să fim „operaţi”, traversaţi, activaţi de reprezentări multiple şi adesea discordante, conflictuale, ale fericirii personale. Vocabularul antreprenorial (ca să nu spun neoliberal, cuvânt-umbrelă predispus la atâtea abuzuri) în care am ajuns, în zilele noastre, să ne concepem fericirea, vocabular la care făceai referire în întrebarea ta, se cuvine şi el supus unui atent demers critic, întrebându-ne ce stă în spatele acestor cuvinte din Globish pe care le vehiculăm fără să le înţelegem în fondul şi sursele lor. E cazul să realizăm care este forma noastră de viaţă: predomină solidaritatea, suntem fiinţe cu adevărat responsabile pentru ceea ce facem şi ceea ce lăsăm în urma noastră, sau rămânem alergători solitari, fiecare pe banda lui hedonică, aruncaţi într-un univers al competiţiei generalizate?
Filosoful e omul care interoghează totul. Mai ai, totuși, și certitudini, convingeri ferme pe care nu le negociezi?
Întrebarea face, cred, referire la acele valori şi angajamente care ar reprezenta jaloanele mele identitare, dacă acceptăm o viziune influenţată de existenţialism cu privire la identitatea personală. Da, continui să cred că, dincolo de exagerări şi supralicitări în privinţa posibilităților efective de autocreaţie, putem păstra din existenţialism acest aspect: pentru o fiinţă umană, a fi înseamnă a se angaja pentru un viitor. Iar angajarea plenară nu este posibilă decât pornind de la valori asumate plenar, care nu lasă loc de negociere. Însă aici trebuie să fim extrem de atenţi: o etică a comunicării interculturale nu poate să impună de sus anumite principii universale. Totul se cuvine să reiasă din acest fond uman primar, aflat la intersecţia dintre zestre biologică şi moştenire culturală fatalmente diversă. Drepturile inalienabile ale tuturor fiinţelor umane, de la care se revendică tradiţia liberală pe care o îmbrăţişez, ca să vă răspund la întrebare, pot fi văzute, în articularea lor în spaţiul public, drept o invenţie culturală destul de târzie şi, în acelaşi timp, ca revendicări aflate în prelungirea firească a unor nevoi umane primare, pe care orice individ, indiferent de cultura de provenienţă, le poate recunoaşte, dacă e lăsat să se exprime liber şi are acces la alternative. Sunt un pluralist etic, nu un relativist, aşadar cred în îndreptăţirea unor forme de moralitate care corespund unor cerinţe sociale specifice şi unor tradiţii multiple, plecând, însă, de la un nucleu primar. E important să înţelegem exigenţele moralităţii în legătură directă cu trăirea unor emoţii fundamental umane – iubirea, recunoştinţa, satisfacţia decurgând din întrajutorare sau sentimentul că ai făcut dreptate, ba chiar satisfacţia personală decurgând din sacrificarea, într-o măsură considerabilă, a intereselor tale primare de dragul grupului sau pentru ceva mai înalt –, emoţii fără a căror trăire nu putem vorbi despre o viaţă umană deplină sau despre o fiinţă umană teafără. Aceasta înseamnă să plasăm fundamentele moralităţii într-o înţelegere extinsă a interesului propriu, nereducând cerinţele moralităţii la nevoia de asigurare a cooperării sociale, ci corelându-le direct cu problema sensului vieţii.
Suntem în perioada concertelor Coldplay în București. În discuțiile din social media, au fost invocate: principiile etice, moralitatea, echitatea culturală, comportamentele civilizate. Poate fi analizat acest subiect în perspectiva filosofiei analitice?
Filosofia analitică, cel puţin în înţelesul ei strict, ortodox, se ocupă cu distincţii conceptuale. În acest caz, însă, mie mi se pare că discuţia relevantă este despre societatea românească şi stereotipuri culturale, aşadar o dezbatere condusă din unghi sociologic şi antropologic. E important să înţelegem cum un anumit gen muzical, în speţă manelele, e în acelaşi timp mainstream ca difuzare şi răspândire şi marginal în raport cu „cultura înaltă”. E şi mai important să înţelegem cum ajung manelele să fie îmbrăţişate de o parte a progresiştilor pe baza identificării cu categoriile defavorizate a căror muzică predominantă rămâne aceasta, dezavuate de altă parte din cauza mesajului sexist şi a reprezentării de şmecher interlop cu privire la reuşita în viaţă pe care îl transmit versurile manelelor, în timp ce puriştii conservatori se vor arăta inevitabil dezgustaţi de calitatea actului artistic în cauză. Însă toate acestea reprezintă chestiuni mult prea complexe pentru a putea fi expediate în câteva fraze.
Când devine apelul la toleranță al unora intolerant pentru ceilalți?
Ar fi mai multe lucruri de spus aici. Orice dezbatere este un joc pe care speri să-l câştigi şi îţi trebuie foarte multă înţelepciune socratică pentru a înţelege că în orice dialog, în orice controversă purtată, există mereu ceva mai important decât să ieşi învingător cu orice preţ, şi anume să ieşi cumva schimbat tu însuţi, după fiecare schimb de idei, să dobândeşti o înţelegere mai bună a unei probleme sau teme de reflecţie. Dialogul are acest inerent caracter agonal, de înfruntare verbală, însă, aşa cum ne amintea Kant, orice dispută, orice controversă are sens doar atâta timp cât interlocutorii păstrează speranţa la înţelegere. Legat de apelul la toleranţă, el este binevenit, cu condiţia să rămânem vigilenţi şi să evităm poziţia de superioritate morală cu care, adesea, vine la pachet. Uneori, e mai important să înlocuim toleranţa cu o curiozitate efectivă faţă de gândirea şi tradiţiile străinului, înţelegând că aceasta e calea prin care ne îmbogăţim pe noi înşine şi dobândim o perspectivă mai cuprinzătoare asupra vieţii. Limitele toleranţei trebuie să vizeze acele practici sociale care produc vătămare directă unor fiinţe umane, indiferent că presiunea tradiţiei le face să fie prezervate de la o generaţie la alta şi indiferent că tocmai fiinţele oprimate ajung să fie apărătoarele acestor practici criticabile, prin fenomenul opresiunii internalizate, atât de des întâlnit şi complicat de gestionat pentru etosul individualist liberal. Nici nu trebuie să confundăm vătămarea directă şi efectivă a unor semeni ai noştri cu ofensa sau jignirea pe care aceştia declară că o simt atunci când îşi văd puse în discuţie tradiţiile, sau cu lezarea sensibilităţii religioase sau de alt fel prin simplul fapt că oameni diferiţi aleg să trăiască în cu totul alt fel decât recomandau valorile îmbrăţişate tradiţional de comunitate.
Ce rol au dezbaterile din jurul unor controverse culturale? Ele deschid niște căi de dialog sau scindează și mai mult masele?
Depinde cum sunt purtate aceste dezbateri. Ele pot fi prilejuri de polarizare – cum a fost, de pildă, cazul la noi cu referendumul privind definiţia familiei – sau pot fi şanse de a înţelege ce avem în comun, dincolo de ceea ce ne desparte. E nevoie de mult tact şi respect pentru cealaltă parte ca să se întâmple a doua situaţie de comunicare, cea fericită. Cele mai multe războaie culturale arată, de regulă, ca un dialog al surzilor, în care oponenţii nu poartă un dialog real, câtă vreme contestă de la bun început şi fără să şovăie legitimitatea celeilalte părţi.
Cum ți se pare că ne definim astăzi spațiul personal și cât de important este, de fapt, principiul intimității pentru starea noastră de bine?
Altă întrebarea mult prea complexă pentru a putea fi lesne expediată. Nu sunt sigur că înţelegem prea bine ce mai înseamnă spaţiul personal în era minţii extinse pe tot soiul de dispozitive şi a cyberpanoptismului. Spaţiul personal a devenit telefonul meu, mai mult decât casa mea? Sau tocmai telefonul care îmi înregistrează toate mişcările şi căutările e cel mai puţin privat spaţiu? Mai înseamnă „spaţiu personal”, în mod fundamental, altceva decât spaţiul disponibil pe Gmail, în cloud etc.? Cât despre intimitate în corelaţie cu starea de bine e marea descoperire a Romantismului, din nou, e foarte greu de spus dacă mai funcţionăm pe acest calapod, câtă vreme ne ducem vieţile, în permanenţă, în atâtea reţele… Pare că intimitatea există, atunci, doar pentru a putea fi exhibată, pusă pe Instagram şi TikTok, adică pentru a fi desfiinţată ca intimitate, de-secretizată. Ne întrepătrundem vieţile, naraţiunile şi conturile personale, clipă de clipă, într-o încrengătură ce desfide a priori orice tentativă de cadrilare a spaţiului.
Lăsând la o parte rolurile profesionale pe care le ai, ce înseamnă pentru tine ideea de fericire? Fericirea la care aspiri în mod personal, subiectiv?
Dacă ți-aş răspunde simplu la această întrebare, ar însemna că accept o presupoziţie care vine, de fapt, în răspăr cu crezul meu aristotelician – fericirea ca împlinire de sine pornind de la şi incluzând toate „rolurile profesionale”, cum le numești tu, pe care caut să le îndeplinesc cu succes în viaţa de zi cu zi. Altfel spus, cred că abordarea subiectivistă a fericirii umane are partea ei de adevăr, dar nu e suficientă. Cred că trebuie să găsim o cale de a armoniza The Big Three, adică cele trei mari abordări filosofice ale problemei fericirii: hedonismul, subiectivismul şi eudemonismul. Există etaje ale fericirii, paliere ale acesteia, unul esenţial fiind tocmai capacitatea de a crea şi de a menţine relaţii personale de calitate, bazate pe afecţiune şi respect mutual, atât în viaţa profesională cât şi, desigur, în viaţa noastră privată: cele două sfere se întrepătrund, oricum, în permanenţă, fie că ne place sau nu.
Ai niște exerciții de igienă a spiritului în care să crezi și pe care le-ai recomanda?
Îmi place mult sintagma ta: „exerciţii de igienă a spiritului”. Aşa cum arăta odinioară Félix Guattari, ecologia, în înţelesul ei obişnuit de preocupare pentru mediul înconjurător, se cuvine dublată atât de o ecologie socială, a relaţiilor şi interacţiunilor noastre, cât şi de o ecologie mentală, în care învăţăm să ne protejăm de ideile proaste, să ne „igienizăm” mintea, curăţind-o de buruienile care, altfel, pot sufoca totul. Nu trebuie să spun cât de salutară este o asemenea igienă personală în condiţiile bombardamentului continuu la care suntem supuşi în online… Aş extinde, însă, înţelesul acestei sintagme, de la educarea discernământului, la toată gama tradiţională de „exerciţii spirituale”. În cărţile şi articolele mele de mai bine de un deceniu am căutat să readuc în atenţie acest palier eminamente practic al filosofiei vechi, pornind de la studiile lui Hadot şi Foucault. Ba chiar am susţinut, în volumul Viaţa bună (Ed. Trei, 2021), că pot oferi un „sistem” al exerciţiilor spirituale, organizându-le în jurul unui principiu director aparent paradoxal: înţelepciunea este capacitatea de a trăi fiecare clipă ca şi cum ar fi, în acelaşi timp, prima şi ultima. Ideea este să corelăm exersarea atenţiei (despre un tip de exersare a atenţiei în online vorbeam chiar mai devreme), „cheia” exerciţiilor spirituale în interpretarea lui Hadot, cu exerciţiul spiritual integrator, cel care le încununează pe toate: pregătirea pentru moarte (meletê thanatou). Dacă îmi îngădui o autocitare aproximativă din Viaţa bună, voi spune că toate celelalte exerciţii – dialogul, memorarea de maxime şi meditaţia asupra regulilor de viaţă, analiza reprezentărilor, „vederea de sus” sau perspectiva cosmică, încercările în probă reală sau imaginară, examinarea conştiinţei etc. – pot fi, atunci, privite ca derivând din atenţie şi/sau pregătind „pregătirea pentru moarte”, într-o succesiune sau gradaţie continuă de la unul la celălalt pol al „spiritualizării” existenţei de zi cu zi.
Poți să rezumi recenta ta conferință „Noua dezordine a fericirii”?
A venit în prelungirea firească a lucrului la volumul menit să încheie „trilogia vieţii bune”, demarată cu „Filosofia ca mod de viaţă” şi continuată prin cartea la care m-am referit în răspunsul meu anterior. Intenţia mea a fost să arăt la ce e bună filosofia pe o piaţă invadată de reţete fără număr de wellness, self-help şi dezvoltare personală, de promisiuni atrăgătoare pe care nu mai ştim pe ce criterii să le evaluăm, fiind evident imposibil să le încercăm pe toate. „Filosofia e chemată să pună ordine în noua dezordine a fericirii” – aceasta a fost teza de plecare. Mai mult, filosofia e indispensabilă şi pentru ceea ce numim, de nişte ani buni, ştiinţa fericirii – the science of well-being –, conjugând abordări interdisciplinare din psihologie, sociologie, economie, studii de dezvoltare, antropologie şi medicină. În cazul fiecărei cercetări aplicate, filosofia e cea care ajută să înţelegem ce anume e avut în vedere, ca şi ceea ce nu este vizat de o abordare punctuală, empirică, plasată sub umbrela mare a fericirii: ce construct ia în calcul o cercetare ştiinţifică, ce măsoară ea şi pe ce baze face măsurătorile. Filosofia ne explică faptul că orice abordare locală are în spate una sau alta dintre cele trei mari viziuni distincte cu privire la natura fericirii, formulate încă din Antichitate şi menţionate de mine mai devreme: fericirea ca stare mentală identificată, de regulă, cu plăcerea (hedonismul); fericirea identificată cu împlinirea dorinţelor sau satisfacerea preferinţelor (subiectivismul); fericirea care presupune un set de „bunuri obiective”, adică în acord cu natura noastră umană (acesta este obiectivismul – cele mai importante teorii de acest tip reprezentând versiuni ale viziunii de sorginte aristotelică denumite eudemonism). Am susţinut, în acest context, că filosofia nu ne ajută să trăim mai uşor, ci să alegem mai bine, adică mai lucid, în cunoştinţă de cauză. Am trecut în revistă problemele evidenţiate de filosofi cu fiecare dintre cele trei mari viziuni asupra fericirii, îndemnând, la final, spectatorii la o căutare pe cont propriu a unei soluţii de echilibru între fericirea „în clipă” şi cea „în proiect”, fără a crede în reţete de fericire universal aplicabile. Înregistrarea conferinţei difuzate live de TVR Cultural a rămas, de altfel, online, pe pagina de Facebook a postului, astfel încât oricine îşi poate face o părere.
Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu
(Foto: Opera Națională București)