Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Cătălin Berescu: „Proprietatea privată generalizată duce la imobilitatea forței de muncă. Asta explică și isterica migrație externă”

Cătălin Berescu: „Proprietatea privată generalizată duce la imobilitatea forței de muncă. Asta explică și isterica migrație externă”

Problema clasei de mijloc este una a valorilor, a aspirațiilor, a modului de viață, a calității vieții. Calitatea vieții a crescut în mod evident și spectaculos în ultimii ani, din păcate pe un clivaj de clasă. Cei rămași în urmă sunt rămași rău de tot în urmă, ceea ce nu e bine deloc. Clasa de mijloc e formată din oameni care și-au construit case în jurul orașelor. Și sunt foarte-foarte mulți. E vorba de toți oamenii care nu sunt nici mulți, dar nici puțini, care își permit educație și servicii de sănătate private.

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

Eurostat a arătat în ultimii ani constant că România e țara proprietarilor. Chiar dacă prețul locuințelor a crescut sistematic. De unde acest simț al proprietății?

Mai degrabă m-aș uita la schimbările ideologice decât la dimensiunea psihologică a relației cu proprietatea. Să nu uităm că privatizarea a produs proprietari și a fost o privatizare masivă bizară. Ea a schimbat grav, după mine, chiar greșit și iremediabil structura proprietății în România. Mă refer aici la distrugerea fondului de locuințe publice. Orice țară, mai ales țările dezvoltate și pur capitaliste, au un fond de locuințe publice destul de consistent, de minim 15%. Al nostru este de 1,5%. Polonia are vreo 18%. Datele sunt în continuă schimbare, dar nu sunt niciodată apropiate de 0, așa cum este cazul României. România este un stat isteric neoliberal. Privatizarea totală a fondului construit este o greșeală strategică, de management al locuirii și al dezvoltării economice. Locuirea este un concept extins, pe care trebuie să îl înțelegem ca atare. Ea e legată intim de dezvoltarea economică și de calitatea vieții. Noi ne distrugem calitatea vieții acum, prin această suburbanizare, prin degradarea fondului construit din marile ansambluri de locuințe, care nu au nicio politică specifică de întreținere, prin ignorarea așezărilor informale și o mulțime de alte chestiuni legate de multiplicitatea locuirii, care acum a picat toată sub sarcina proprietarului prin retragerea integrală și definitivă a statului.

Vom avea vreodată orașe verzi în România? Ne lipsește mentalitatea green?

Sunt mai multe lucruri aici. Spațiile publice sunt o problemă a autorităților. Planificarea urbană trebuie să fie în interesul public, iar această idee a fost abandonată prin acceptarea ca planurile de urbanism zonal să fie făcute de către privat, nu de către autoritatea publică. Privatul încearcă să își promoveze investiția. Nu avem și un cadru de negociere, unde oamenii să se asocieze, cum se întâmplă în alte locuri. Privații nu se pot coordona între ei. Înverzirea e o chestie complicată, pentru că probabil simțim că trăim într-o țară mai verde ca alte țări. Cu tot masacrul din ultimii ani, încă avem păduri. Probabil ne simțim de partea sigură a lucrurilor, dar nu suntem deloc. Verdele dispare progresiv. Amintirile mele din copilărie despre București sunt ale unui oraș-grădină. Avem iluzia că avem o țară frumoasă și încă destul de mulți copaci, deci e bine. Verdele ține iarăși de bunul comun, nu de privat. Trebuie să conștientizăm rolul unui tufiș, al unei bălți, al unei mlaștini. De exemplu, aproape nimeni nu știe că mlaștinile depozitează mai mult dioxid de carbon decât pădurile. Ele sunt extrem de importante pentru ecosisteme. Au existat oribilele programe de „redare” a terenurilor agriculturii în timpul comunismului, care au constat în asanări brutale și extinse. Ecologiștii sunt oameni care au educație foarte înaltă, care nu au o presiune în a exploata terenul și își pot permite să se alinieze misiunii de salvat planeta. Acesta e un privilegiu, de aceea nici nu îmi pun mari speranțe în generalizarea ecologismului. Cheia este o educație foarte bine condusă, dar și aici stăm prost, deoarece Biologia la școală nu este o materie de elită și nu a fost niciodată mai mult decât o disciplină secundară.

Suntem, ca popor, prea preocupați de supraviețuire?

Ar trebui să avem niște studii, nu doar niște impresii. După 30 ani de la Revoluție, eu încă observ că, psihologic, sunt într-o paradigmă a precarității, deși nu mai sunt precar demult. Sărăcia din timpul comunismului ne-a marcat. Asta se vede și la generațiile mai vechi, la bunicii noștri. Dar cred că se petrec mult mai multe lucruri în același timp. Dacă vorbim de patrimoniu construit, eu cred că oamenii sunt obsedați de a construi și de a băga banii în singura formă pe care o văd ca fiind validă pentru conservarea câștigurilor. Pare logic să investești în pereți, în faianță și în băi, dar e o mică tragedie economică aici. Pentru că toate câștigurile unor oameni care au muncit îngrozitor de mult în Vest ca apoi să vină și să își cheltuiască toți banii câștigați din greu pe o casă fără viitor, într-un câmp nefericit, e o pierdere. Există o obsesie, deci, pentru patrimoniu.

Polarizarea bogați-săraci este vizibilă în dezvoltarea urbană?

Din punctul meu de vedere, se vede extrem de urât. București, Cluj și alte orașe fac greșit această operațiune. După mulți ani de muncă ideologică și doctrinară, după citit metri de literatură, suburbanizarea poate fi făcută și sub o formă decentă, ceea ce nu e cazul la noi. Avem pe de-o parte o manieră aproape americană, de ocupat integral teritorii și de extins pe distanțe lungi, și o altă manieră balcanică, care are șansa ca într-un viitor foarte lung să producă niște mahalale simpatice, dar acum produce zonele cele mai ridicole ca dezvoltare urbanistică. Mai țineți minte formula lui Nicușor Dan: „București, un dezastru urbanistic”? Problema e că în toată lumea există o guvernanță metropolitană bine definită legal, în vreme ce în România avem niște forme asociative foarte slabe, care gândesc metropolitanul din punct de vedere pur economic, fără nicio idee de planificare urbanistic-teritorială. Asta vine de la Minister. Niciunul dintre miniștrii dezvoltării nu au avut nicio tangență cu problemele de planificare teritorială și dezvoltare. Cred că nici nu le înțeleg, nici nu le acceptă. Predomină perspectiva rudimentară, cu accente mitocănești, a clasei politice românești, care vede Ministerul Dezvoltării ca pe o pungă de bani. O perspectivă de parveniți politici, care nu înțeleg că acest minister are o misiune strategică.

Cum sunt integrate în viața orașelor populațiile defavorizate?

Păi, nu sunt. Ghetoizarea și segregarea sunt fenomene destul de importante și periculoase pe termen lung. Ajungem la ce vorbeam mai devreme, că trebuie să ai un fond de locuințe publice, care să includă locuințe sociale, locuințe de urgență, locuințe protejate, locuințe ieftine, locuințe pentru tineri și tot felul de alte locuințe, cu subsidii. Aceste locuințe ți-ar permite integrarea populației defavorizate, mobilitatea forței de muncă și creșterea de noi familii, că tot ne plângem de scăderea gravă a fertilității. Natalitatea e legată de imposibilitatea familiilor tinere de a-și stabili un cămin sau de a se angaja într-un proces de migrație internă economică. Proprietatea privată generalizată duce la imobilitatea forței de muncă. Asta explică și isterica migrație externă. E mai ușor să migrezi în extern decât în intern în acest moment.

Cine pleacă de acasă? Ce categorii sociale migrează?

Toată lumea. La început au fost valuri de oameni săraci, acum cred că s-a generalizat. Procesele de migrație sunt destul de previzibile într-o perspectivă de termen lung. Noi suntem într-un proces de pierdere definitivă a unui număr foarte mare de români. Nu există nicio șansă ca ei să se întoarcă înapoi. S-au stabilizat acolo.

Cât de amplu este fenomenul de ghetoizare în țară, pe modelul Pata Rât?

Pata Rât e un caz celebru, dar într-un fel atipic. Acolo vedem și o continuitate istorică, vedem și un fenomen recent. Acolo sunt practic 4 comunități, cu 1500 oameni. Nu pot să răspund ușor, pentru că eu am fost în vizită în 2005 și în 2017-2018 am făcut case pentru Pata Rât. S-au făcut 36 case. 12 le-am făcut eu și restul au fost luate de pe piața liberă. Acum au un proiect cu și mai mulți bani, din care vor să cumpere numai 30 case, nu mai vor să construiască pentru că e complicat. Acolo oamenii au venit la muncă acum 40 ani, făcând parte dintr-o industrie a reciclării încă din timpul comunismului. După care au început expulzările îngrozitoare din oraș, evacuarea din Strada Coastei, care a dus la nașterea activismului clujean. Pata Rât este specifică unui oraș mare și dezvoltat. În restul țării avem probabil alte 3.000 de zone defavorizate. Pentru care nu avem politici, pentru care nu avem atenție sau conștiință publică, pentru care nu avem activism. Noi știm despre Pata Rât, despre Ferentari, despre Aleea Iacob Andrei, despre Zăbrăuți, poate despre Valea Rece, Piatra-Neamț, mai știm despre Craica, de la Baia Mare și cam atât. Mai auzim din când în când de cartierul Kuncz, din Timișoara. Dar de la astea și până la multele comunități de care nu a auzit nimeni din Câmpina, Călărași, Oltenița, Dorohoi, sau jumătate din comunele din țara asta, mai e cale lungă de politici publice care să ducă la îmbunătățirea condițiilor de locuit pentru milionul de oameni care stau în condiții inacceptabile în România.

În 2018, doar 1% din populația României se încadra în standardele globale ale clasei de mijloc. Ne lipsește clasa de mijloc?

Nu. Avem clasa noastră de mijloc, la standarde românești. Avem clasă de mijloc în mod cert mult mai mare de 1%. Ce putem să măsurăm cu siguranță sunt datele oficiale. Iar noi avem o enormă economie gri și neagră, care schimbă datele problemei. Problema clasei de mijloc este una a valorilor, a aspirațiilor, a modului de viață, a calității vieții. Calitatea vieții a crescut în mod evident și spectaculos în ultimii ani, din păcate pe un clivaj de clasă. Cei rămași în urmă sunt rămași rău de tot în urmă, ceea ce nu e bine deloc. Clasa de mijloc e formată din oameni care și-au construit case în jurul orașelor. Și sunt foarte-foarte mulți. E vorba de toți oamenii care nu sunt nici mulți, dar nici puțini, care își permit educație și servicii de sănătate private. Apoi ne putem uita și la obiceiurile de vot. USR-ul nu este votat de niciun sărac. Procentele USR-ului provin de la o clasă de mijloc, dacă ar fi să facem o aproximare grosieră.

Există tabieturi de locuire ale oamenilor în funcție de clasa lor socială?

Da, evident. Poți să călătorești în toate zonele României și să vezi oameni care trăiesc diferit față de tine. Avem o căldură a locuirii în România, chiar dacă nu suntem atât de ospitalieri pe cât ne place să credem. Sunt stiluri de locuire diverse, există o viață dulce în România, unde există oaze de confort care se leagă mult de tabieturi și tradiții.

Avem mari distanțe sociale între așezările urbane și rurale? Sau nu ține neapărat de rural-urban?

Ține de rural-urban. Bunăstarea s-a concentrat în orașe și ea se redistribuie acum, pentru că acestea nu s-au dezvoltat bine, în hinterland-ul orașelor, adică în periurban și suburban. Sau în preorășenesc, cum ar fi zis Stahl în sociologia lui. E un termen care dispare acum din limbajul sociologic, deși era foarte exact definit. Diviziunea rural-urban e și mai accentuată pentru că se interpune această excrescență a orașului între ele. E pur și simplu o linie. Pe de-o parte a liniei ești în urban, ai trecut de ea cu 5 metri și ești în rural. Noi vedem foarte clar că nu așa funcționează teritoriile nicăieri în lume, dar nu avem politici pentru dezvoltarea coerentă a teritoriilor.

Ca fenomen, avem supraurbanizare. Întâlnim și contraurbanizare?

Da. Iar România e unul din puținele cazuri din lume unde la un moment dat retromigrația bătea migrația. Adică migrația de la oraș către sat era mai mare decât invers. Dar e și o eroare statistică aici pentru că, așa cum ziceam, împărțirea administrativă e aberantă. Orașul se termină brusc și satul începe imediat lângă oraș. Chiar și urbanizarea a avut salturile ei. La un moment dat, pentru că părea o oportunitate, au fost declarate orașe tot soiul de comune. Apoi autoritățile și-au dat seama că sunt mai multe fonduri în programele de dezvoltare rurală și încercau să se dezurbanizeze. E și o derută specifică îndelungatei tranziții, care din punct de vedere al planificării urbane nu s-a încheiat. Apoi, mai sunt și părinții care se duc în locul bunicilor și își lasă copiii să stea în apartamentul de la oraș. Mai e și fenomenul greu de controlat al celor care își fac locuințe în suburban, deci sunt, cum ar veni, țărani. Dar ei locuiesc la oraș. Sunt cei care produc traficul infernal în jurul orașelor și care au, de multe ori, viză de București, ca să își ducă copiii la școlile din capitală.

Cătălin Berescu este vicepreședinte OAR București. Este activ în zona care combină cercetarea socială cu politicile de dezvoltare în zonele de locuire defavorizată pentru care a realizat metodologii de intervenție, planuri de regenerare urbană și locuințe sociale. Este specialist în aria sărăciei extreme. Predă la Universitatea București și la SNSPA, încercând să pregătească studenții din științele socio-umane pentru o întâlnire productivă cu urbanismul și arhitectura.

Un comentariu la „Cătălin Berescu: „Proprietatea privată generalizată duce la imobilitatea forței de muncă. Asta explică și isterica migrație externă””

  1. Pingback: Oameni - Case - Orașe. Dinamica utilizării spațiului public și a spațiului privat - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.