| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |
„Din ceea ce observ, publicul este în căutarea interactivității, mai ales dacă vorbim de publicul nativ digital”
Cum vedeți că se dezvoltă relația dintre public și artă digitală? Gândindu-vă la proiectele interactive ale CINETIc și la rezultatele lor.
Formatele și mediile s-au diversificat major în ultimele trei decade. La momentul actual eu mă refer la activitatea mea artistică ca la o mixare de realități, pentru că mi se pare că practica artistică curentă presupune în mare măsură transportul dintr-o realitate spre alta. Dezvoltarea artistică în domeniul New-Media este imensă și cuprinde formele pe care le-ați menționat, dar și toate manifestările de tip internet-art sau micro producția artistică făcută de fiecare dintre noi cu telefonul mobil și participarea fiecăruia într-o rețea interconectată unde interacționăm în timp real. Aceasta cred că este schimbarea cea mai puternică, publicul nu mai este doar un spectator, este participant și deseori este chiar generator și autor de conținut. Asta schimbă foarte mult așteptarea publicului față de lucrarea de artă. UNATC este de mult timp un explorator și deschizător de drumuri, mă gândesc la programele de coregrafie pe care le-a înființat, animație și altele. Centrul CINETIc s-a înscris tot în această direcție și, dincolo de proiectele de dezvoltare și cercetare pe care le-a generat, cele mai importante sunt generarea masteratului de tehnologii interactive și respectiv game design, unde se dezvoltă viitorii creatori de artă digitală interactivă. Din ceea ce observ publicul este în căutarea interactivității, mai ales dacă vorbim de publicul nativ digital.
Dacă ne gândim la artă ca la o formă de călătorie, digitalul crește foarte mult posibilitățile de transport și transpunere. Mă gândesc în primul rând la un proiect recent, cel al Adinei Pintilie, „Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului”, în care, prin intermediul aplicației VR dezvoltate în parteneriat cu UNATC, călătorești în corpul celuilalt.
Care sunt proiectele care au ajutat CINETIc să își câștige credibilitatea?
Abordare de bază a fost interdisciplinară și transdisciplinară și a implicat experți interni și internaționali în domenii artistice științifice și tehnologice. Miza de a aduce aceste tipuri de expertiză este foarte importantă pentru a putea genera abordări holistice. În ultimele două decade necesitatea dezvoltării de proiecte complementare a fost conștientizată la foarte multe niveluri. Probabil asta a și convins în proiectul UNATC de înființare a centrului CINETIc.
Primele proiecte importante în care a fost implicat centrul au fost atelierele LdaVI care s-au axat pe VR, neuroștiință aplicată performativului și imagine manipulată computerizat. Apoi au venit proiecte importante creativ, precum cele ale Ioanei Mischie și Bogdan Mustață, care au produs filme 3D, proiectele colaborative din Sezonul Franco-Român, prin care activitatea a început să fie vizibilă la nivel internațional.
Asocierea Ioanei Carcea cu activitatea UNATC și abordarea neuroștiință-psihologie experimentală-teatru a adus posibilitatea accesării de fonduri destinate cercetării și formării unei echipe interdisciplinare extrem de valoroase la nivel internațional. Probabil din acest punct de vedere validarea cea mai importantă a venit în urma parteneriatului cu Laboratorul Doller de la Institutul de Neuroștiința Sistemelor din Centrul Kavli, Trondheim în proiectul STAD, care are ca obiectiv înțelegerea modulării afective a interacțiunilor sociale și impactul acestora asupra memoriei, cu impact asupra îngrijirii paliative a persoanelor afectate de Alzheimer.
În ultima vreme departamentul de cercetare al UNATC s-a concentrat asupra unor direcții foarte importante, creșterea nivelului de schimb de idei și stabilirea de contacte în comunitatea internațională academică din domeniul artelor performative și cinematografiei, consolidarea publicațiilor, care vor avea rezultate importante pe termen lung.
Proiectul s-a bucurat de o primire foarte bună pentru că răspundea unei necesități reale, necesitatea care este la fel de concretă și acum: artiștii au nevoie de acces la tehnologie pentru a se exprima, iar proiectele inovatoare au nevoie de expertiză inovatoare. Pe măsură ce avem progres tehnologic această nevoie va crește.
Cât de dezvoltate sunt industriile creative și New Media Art în România?
În ultima vreme am avut ocazia de a fi alături de RADAR în curatorierea unora dintre programele festivalului de New Media Art. Din ceea ce observ din această postură, potențialul creativ este foarte mare și în creștere de la an la an. New Media reprezintă, după părerea mea, o importantă oportunitate, la nivelul industriilor creative, de a ieși din ciclul culturii finanțate de stat. Cu siguranță că arta și cultura sunt bunuri publice și este importantă susținerea lor la nivel public, dar în același timp dependența creatorului de surse unice de finanțare nu este sănătoasă. New Media oferă oportunitatea unei relații mult mai directe între public și artist și sper că modelele aceste vor crește în România ca reprezentativitate. Industriile creative în ansamblul lor au adus unele dintre cele mai importante prezențe ale României la nivel internațional, mai ales în film și în arte vizuale în ultima vreme. Multe dintre formatele New Media sunt emergente atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Este un mediu foarte efervescent, cu zone de creștere foarte importante, de exemplu nișa jocurilor video.
„Nivelurile de realitatea ale realității sunt un concept foarte vechi”
Teleprezența ne ajută să ne amenajăm livingul sau chiar ne face să fim prezenți acolo unde nu suntem. Tehnologia este atât de avansată încât poate integra până și simțurile noastre. Cum modifică inteligența artificială contactul nostru cu realitatea?
În proiectul STAD încercăm să observăm care sunt limitele interacțiunii în mediul virtual și în ce măsură interacțiunea virtuală în medii avansate precum VR-ul este similară cu cea reală. Încercarea de a face teleprezența din ce în ce mai puternică și mai multimodală este un vis de pe vremea lui Jules Vernes, pe care îl descria în Castelul din Carpați. Teleprezența devine uneori halucinantă, cum este cazul roboților proiectați de Hiroshi Ishiguro. În această zonă sunt proiecte importante dedicate combaterii singurătății prin teleprezență. În același timp nu poți să nu te întrebi cum poate fi cineva singur atunci când suntem 8 miliarde de oameni pe planetă?
Tehnologia poate fi văzută și ca apanajul leneșului care încearcă să obțină maximum cu minimum de efort și care modifică dintotdeauna contactul nostru cu realitatea, de la folosirea primelor obiecte găsite ca unelte la dezvoltarea de noi și noi instrumente care vor modifica viața noastră din ce în ce mai radical. Nivelurile de realitatea ale realității sunt un concept foarte vechi, atât în religiile orientale cât și în platonicism. Probabil la început va fi mai greu de distins acest nou nivel al realității ireale, dar cel mai probabil că în timp lucrurile vor deveni din ce în ce mai clar demarcate acolo unde va fi necesar.
Dacă ne gândim că arta este în esență subiectivă, iar știința ține de domeniul exactului, ele par a fi domenii distincte, poate chiar opuse. Uitându-ne la proiectele CINETIc constatăm o simbioză între cele două. Cum le integrează centrul în activitatea sa?
La momentul acesta centrul CINETIc și mai ales departamentul de Cercetare al UNATC au activități foarte diverse și nu aș putea vorbi despre toate, însă în proiectele în care sunt implicat ne gândim la producția de film și teatru ca un mediu imersiv, în care componenta de interacțiune socială joacă un rol major. Folosim abordări specifice neuroștiinței sociale și psihologiei experimentale tocmai pentru a aprofunda aspectele obiective ale subiectivității experienței artistice. Această abordare ne aduce mai aproape de înțelegerea experienței umane, care este una profund subiectivă, dar și de creștere a capacității de a genera experiențe subiective. Pentru mine demersul de cercetare este unul foarte puternic potențat de experiența artistică, iar producția artistică este hrănită prin demersul de cercetare. În practica mea folosesc atât metode de cercetare obiective, cât și metode de cercetare artistică. Proiectele mele sunt deseori acțiuni artistice care provoacă cunoaștere, uneori doar pentru echipa de lucru, alteori pentru noi, echipa de lucru, și public precum în cazul spectacolului „Prin pădure cu Maia”. Pentru mine cunoașterea nu este doar una obiectivă, forme importante ale acesteia sunt subiective. Explorarea emoțională are o importanță majoră pentru ființa noastră și înțelegerea emoțiilor din punct de vedere obiectiv informează experiențierea lor, dar nu o înlocuiește. Pentru mine obiectivul este această dezvoltare emoțională într-o cultură a emoțiilor.
Aveți multe proiecte corelate cu neuroștiința. În ce măsură sunt validate de către comunitatea educațională din România rezultatele art terapiei în această direcție?
La nivelul formatorilor în metode de terapie prin artă am avut un răspuns foarte bun atât la nivel național, cât și internațional. În cadrul conferinței MET din 2021 au participat și prezentat membrii ai Asociației Române de drama terapie precum și ai celor mai importante asociații internaționale, cea americană și cea engleză. Interesul pentru înțelegerea aprofundată a proceselor specifice drama terapiei, dar și a celorlalte forme de terapie prin artă la nivel funcțional este foarte mare la nivel internațional, fiind considerat vital pentru dezvoltarea domeniului. Funcția vindecătoare a artei este cunoscută de mii de ani, dar cum funcționează ea este un lucru mult mai puțin înțeles. Prin înțelegerea mecanismelor care stau în spatele proceselor de terapie prin teatru acestea vor putea deveni mai eficiente. În România, domeniul este în creștere și din câte am observat există interes pentru intervenția MET.
Cât de departe poate ajunge domeniul inteligenței artificiale în universități am văzut. În Georgia s-a reușit chiar conceperea unui asistent universitar. Cum ar trebui să se schimbe modul de predare al profesorilor luând în calcul evoluția inteligenței artificiale?
Autenticitatea informației prezentate de inteligența artificală este încă o problemă nerezolvată. În relație cu acest aspect, în perioada următoare, una dintre principalele competențe de dezvoltate pentru noi toți, studenți și profesori, este de a distinge informația autentică și fundamentată de cea care doar o imită. Într-un proiect artistic recent, am emulat într-un chat bot stilul vorbirii de tip oracol sau de prezicere a viitorului. Vizitatorii expoziției puteau să pună întrebări despre viitor care genera niște răspunsuri veridice, dar care nu aveau nici o altă bază în afara imitării vorbirii umane. Acest tip de emulație va fi din ce în mai veridică, dar nu neapărat pe măsură de responsabilă.
Pe de altă parte, utilizarea inteligenței artificiale face conținutul existent mult mai accesibil la un prim nivel, în funcție de un tip de interes. Cu toate acestea, experimentele indică invenția de resurse și „facts” halucinatorii de către inteligența artificială. Predarea nu este axată pe transmiterea de informații, ci pe formarea de competențe și cred că acest aspect se va consolida în timp din ce în ce mai mult.
UNESCO îndeamnă zilele acestea la implementarea „fără întârziere” a recomandărilor făcute în 2021 cu privire la etica inteligenței artificiale. Cum să interpretăm această urgență?
Sunt domenii legate de inteligența artificială unde lucrurile sunt foarte stringente și implică foarte multă responsabilitate, de exemplu în domeniul autorității. Cui aparține ceea ce produce inteligența artificială? Companiei care o deține, autorilor, voluntarilor din bazele de date pe care sunt antrenați algoritmii? Utilizatorului algoritmului, celui care folosește în mod final imaginea sau textul?
Ideile curente despre proprietate par să fie depășite puțin de tehnologie. În biologie lucrurile sunt ceva mai simple: natura pune etichete durabile pe informație, care indică compatibilitatea și chiar proveniența ei. Așa putem să vedem contribuția fiecăruia: mitocondriile au fost probabil bacterii, iar proteine precum Arc, care sunt cruciale pentru formarea memoriei au probabil origini virale.
Problema este că aceste tipuri de etichetări sunt mult prea complexe pentru aria de competență umană. Nu le putem percepe decât în mod asistat tehnologic, iar tehnologia costă, deci doar cei bogați și-o pot permite. De aici necesitatea și dimensiunea etică majoră a inteligenței artificiale, care riscă să polarizeze și mai mult societatea noastră.
Spectacolul Who am I?, o producție H3-Teatrul Odeon
Alexandru Berceanu este regizor de realități mixte. Este conferențiar al Departamentul Animație și Interacțiune la UNATC, București, unde a inițiat și condus Centrul de Cercetare CINETIc. Alexandru Berceanu este autorul romanului grafic „Mickey pe Dunăre”, al experiențelor VR „Atinge” și „București 41 VR”, precum și al unor instalații interactive, cele mai recente expuse în cadrul expoziției White Imprint la Galeria Möbius. Cele mai importante spectacole recente ale sale sunt „Prin Pădure cu Maia”, „Pisica Lui Schrödinger”, „Who am I?” și „Interfața”. Cercetările sale au ca obiectiv dezvoltarea potențialului teatrului și mediilor artistice imersive în reglarea emoțională și dezvoltare cognitivă, cu rezultate publicate în jurnale precum e-Neuro, NeuroImage sau Frontiers in Psychology.