Editorial: Anul insecurității noastre

Comunitățile sunt descompuse după linii de identitate, fie acestea naționale, profesionale sau generaționale. Unii devin mai importanți decât alții, creând detente entropice și variabile de stare exprimate în termeni de urgență.

 

Am ajuns la finalul unui an pe care chiar dacă am vrea să-l uităm repede, nu avem dreptul să-l ignorăm. Un an trist, pe parcursul căruia am trăit cu teama că vom pieri răpuși de invizibilul virus ucigaș. Este anul care a testat limitele capacității de răspuns în situații de criză a sistemelor de securitate națională și internațională. Anul în care, paradoxal, pe fondul ascensiunii competiției realiste dintre marile puteri clamată în marile cancelarii ale lumii, au revenit în prim-plan teoriile non-statale de securitate societală și umană. O suprapunere de paradigme care a facilitat ascensiunea conceptului de reziliență care, probabil, va domina pentru următoarea decadă politicile și agendele de securitate națională din întreg spațiul euroatlantic.

În ultimele trei decenii, securitatea transatlantică s-a înfăptuit, idealist, prin expansiune și integrare. În mod particular, pentru români, securitatea națională a fost marcată, succesiv, de concepte precum sinergie, compatibilitate, interoperabilitate, comprehensivitate și holism, borne ideatice ale drumului parcurs de țara noastră către marea familie euroatlantică. Un spațiu al securității comune, rezultat din suma contribuțiilor naționale, omogenizate structural de liantul de valori umaniste ale democrației liberale. Între acestea, altruismul și solidaritatea au fost întotdeauna principii intangibile care au conferit stabilitate acestei arhitecturi de securitate pentru mai mult de trei sferturi de veac.
Plasată într-un asemenea context, reziliența expune un recul rațional prin raportare la conceptele integrative de securitate. O schimbare de paradigmă care marchează reîntoarcerea la doctrina primordialității autosuficienței naționale. Natura schimbării se regăsește în închiderea și izolarea comunităților, în detrimentul deschiderii lor tradiționale către coeziune și dialog. Reziliența conduce la relativizare și redundanțe, acumulare de stocuri și competiție pentru bunuri esențiale. Toate acestea reprezintă repere constitutive ale arhitecturilor de putere și sunt activate, de regulă, atunci când comunitățile redescoperă că resursele sunt finite și adeseori insuficiente. Consecința imediată este divizarea. Comunitățile sunt descompuse după linii de identitate, fie acestea naționale, profesionale sau generaționale. Unii devin mai importanți decât alții, creând detente entropice și variabile de stare exprimate în termeni de urgență. Sub presiunea percepțiilor sociale, se produc dezechilibre sistemice, se instaurează neîncrederea și se accentuează incertitudinile. Restabilirea echilibrelor, în sensul regăsirii normalităților pierdute, presupune legitimizarea recursului la măsuri de forță. Viciul unui asemenea proces se ascunde în premisa pierderii de sub control a măsurilor de urgență sau a proporționalității acestora prin raportare la pericolul prezumat și, în final, la accentuarea crizei în locul eliminării acesteia.
Lucrurile devin cu atât mai complicate cu cât situațiile de criză se multiplică și suprapun. Iar anul 2020 este anul celei mai nefericite suprapuneri de crize din existența generației actuale.
Criza pandemică, apărută parcă de nicăieri la trecerea dintre ani, a măturat întregul glob de la est la vest și de la nord la sud. Numărul de infectări cu virusul SARS-CoV-2 a depășit, până în prezent, 60 de milioane de cazuri, cu triste recorduri negative în Europa și Statele Unite ale Americii. Primul val al pandemiei a aruncat sistemul internațional în haos. Reacția statelor în fața urgiei sanitare a fost mai mult decât surprinzătoare. Guvernele s-au izolat geografic și economic. Au fost coborâte barierele fizice și comerciale. Au fost impuse tarife și blocate exporturile chiar în inima Europei, acolo unde spațiul comunităților politice, economice și sociale părea de neîntinat. Competiția pentru achiziția de echipamente medicale și sanitare critice a explodat, iar vechii aliați s-au transformat, peste noapte, în agenți tranzacționali de interese mercantile potențate de instinctele de supraviețuire. Pe fondul lipsei de loialitate în schimbul de informații și al carențelor soluțiilor concertate, îndoiala s-a instalat la cele mai înalte niveluri de decizie. A fost suficient pentru ca naționalismul, protecționismul și autosuficiența să se transforme în principiile definitorii ale comportamentelor guvernamentale la nivel internațional, acolo unde organizațiile internaționale au fost ignorate sau, în cel mai bun caz, marginalizate. În momentele limită au fost depășite liniile roșii ale dialogului și cooperării internaționale, așa cum s-a întâmplat cu Organizația Mondială a Sănătății, căzută în dizgrația Administrației de la Washington. În plin „război sanitar”, conform caracterizării președintelui Macron, Italia a rămas singură în mijlocul luptei cu inamicul invizibil, în pofida apelului său la solidaritate, transmis și formal prin intermediul Mecanismului Uniunii de Protecție Civilă al UE. Și exemplele nefericite ar putea să continue cu Spania, Belgia și alte state lovite puternic de pandemie.
După trecerea primului șoc, lucrurile au intrat, ușor-ușor, pe un făgaș de aparentă normalitate. Toleranța la risc a guvernelor a crescut și mecanismele de cooperare s-au deblocat. Urgența s-a transformat în alertă, materialele esențiale au revenit pe rafturi și economia s-a repus parțial în mișcare. În prezent, în mijlocul celui de-al doilea val pandemic, cu o cazuistică semnificativ mai îngrijorătoare decât în prima parte a anului, statele au renunțat la măsurile globale pentru a fi luate decizii adaptate la situațiile epidemiologice de la nivel local și regional. Cu toate acestea, rănile din primăvară au rămas deschise. Lipsa de solidaritate și suspiciunile cu privire la dubla măsură a normelor comunitare expuse în perioada de vârf a pandemiei vor alimenta, pentru mult timp, o altă criză a acestor vremuri, criza de încredere.
O caracteristică definitorie a sistemului de relații internaționale în ultimii ani a fost deficitul de comunicare. Lipsa de predictibilitate strategică a afectat semnificativ atât încrederea între partenerii tradiționali, cât și credibilitatea competitorilor cu aspirații de mare putere. Normele și instituțiile sistemului internațional au fost supuse unei presiuni constante și interpretărilor arbitrare, în spiritul intereselor particulare ale părților constitutive. Geografia și-a redobândit relevanța, comunitățile s-au restrâns, iar limbajul diplomatic s-a degradat. Au reapărut politicile tranzacționale și barierele comerciale. Etatismul a frânt lanțurile globalizării și a săpat la fundația multilateralismului structural. Elitele europene au început să caute noi valențe ale conceptului de cultură strategică și să se regrupeze ideatic în micro-autonomii cu valori și viziuni insuficient definite. În pofida carențelor de conținut, noile constructe au început să-și caute fundamente politice și, mai mult, să-și stabilească exigențe și modele proprii de apărare. Au apărut noi etichete geopolitice suprapuse peste formatele tradiționale de cooperare și, inevitabil, multe semne de întrebare. Este nevoie de o Europă cu o autonomie strategică autentică, capabilă să joace un rol relevant de actor global? Poate fi Uniunea Europeană un monolit structural, cizelat de valorile milenare ale civilizațiilor europene, protejat de o armată reunită sub flamura albastră înnobilată cu stele aurii? Unde se regăsesc Statele Unite în interiorul acestei viziuni? Dar Rusia și China? Pe cine poți să te mai bazezi la greu și cine se mai poate baza pe tine atunci când se află la nevoie? Sunt întrebări care nasc ambiguități și incertitudini, care conduc, ineluctabil, la cronicizarea sentimentului de neîncredere.
Neîncrederea nu s-a insinuat doar la nivelul sistemului internațional, ci și în interiorul comunităților umane, pentru a ajunge să creeze cea mai profundă criză a timpurilor noastre, criza de identitate. Comunitățile din întreg spațiul euroatlantic sunt divizate după linii de identitate care merg până în cele mai intime reprezentări ale existenței umane. 2020 va rămâne în istorie drept anul în care, pe fondul anxietăților sociale create de pandemia de coronavirus, moartea tragică a lui George Floyd avea să devină picătura care a declanșat un val de violențe fără precedent în interiorul și în afara Statelor Unite. Unda de șoc a devastat bunuri, proprietăți publice și private și a reactivat temerile ontologice ale societății americane, după decenii în care vechile răni ale inechităților economice, sociale și rasiale păreau vindecate. Mulțimea furioasă a profanat monumentele simbol ale istoriei și democrației de peste ocean și a trimis în ridicol modelele meritocrației universitare și alte instanțe reprezentative pentru excepționalismul american. Revolta a cuprins și importante metropole europene, pentru a arăta că problemele actuale sunt structurale și recurente în interiorul spațiului occidental. Și nu este vorba doar despre rasism sau nativism, așa cum s-a vehiculat în multe medii de analiză. Problema rasială a venit pe fondul unui cumul de tensiuni identitare care au frământat societățile democratice în ultimii ani. Mișcările sociale au alunecat, uneori, spre abordări excesive, justificate de adevărurile alternative ale discursului corectitudinii politice. De multe ori, dezbaterea unor teme atât de sensibile a alterat scopurile etice și a amplificat conflictele, prin crearea de polarizări și deconstrucții specifice epocii post-adevăr. Mergând dincolo de excese, legitimitatea unor astfel de curente nu poate fi pusă la îndoială. Amendarea discriminărilor de orice tip ar putea fi cel mai mare câștig al acestor vremuri atât de tulburi. Recunoașterea și protejarea identităților reprezintă premisele esențiale pentru redescoperirea sensului firesc al proceselor reformiste și progresiste.
Pentru întregirea tabloului de criză, nu pot fi evitate: criza economică spre care se îndreaptă omenirea pe fondul pandemiei, o criză care, spun experții, ar putea să depășească anvergura crizei financiare din 2009; criza de mediu, în condițiile în care anul 2020 se prefigurează drept cel mai fierbinte an din istorie; numeroasele confruntări militare din zonele de conflict deschis de pe glob; și provocările spațiilor de confruntare ale viitorului, așa cum sunt spațiul cibernetic, cel tehnologic sau spațiul cosmic.
Care sunt învățămintele acestui an? În primul rând, crizele nu trebuie ignorate. Nici măcar nu pot evitate. Crizele sunt realități recurente ale existenței noastre. Trebuie să învățăm cum să le anticipăm mai bine și să fim mai bine pregătiți pentru a le face față. În securitate nu există, cu adevărat, lebede negre. Lipim aceste etichete pe evenimentele disruptive de securitate atunci când nu reușim să le anticipăm, pentru a putea să mergem mai departe. În al doilea rând, cele mai afectate de crize nu sunt statele. Nici instituțiile. Cei mai afectați sunt oamenii. În toate dimensiunile vieții lor. Crizele alimentează neîncrederea și conduc la izolare și divizare în interiorul și între grupurile de oameni. Crizele trec, însă fracturile rămân pentru mult timp. Încărcarea narațiunilor justificative pentru clamarea urgenței cu criterii arbitrare de divizare socială nu are cum să facă bine societății în ansamblul său. Unitatea, comunitatea și cooperarea sunt singurele garanții ale succesului eforturilor pentru gestionarea și înlăturarea efectelor dezastrelor, indiferent de natura acestora. La înlăturarea consecințelor crizei trebuie să participe întreaga comunitate. Contribuția, oricât de mică, conferă motivație, responsabilitate și respect. În al treilea rând, o criză poate să conducă la apariția altor crize. În contextul complexităților și interdependențelor sistemice ale lumii în care trăim, orice dezechilibru poate produce efecte în cascadă. De aceea, politicile de securitate națională trebuie să asigure existența unor zone tampon și a unor supape de refulare sistemică care să preia șocurile dezechilibrelor majore și să transforme cinematica crizei în lucru mecanic util pentru revenirea la starea de normalitate, indiferent de sensul acesteia din urmă. Și de această dată, utilitatea sistemică este asigurată de calitatea structurii intercomunitare, de viteza de reacție și de versatilitatea formatelor de lucru colaborativ, de tip task force. Însă, pentru ca aceste „supape” acționale să fie eficiente în viitor, trebuie pregătite încă de astăzi. Cu cât incertitudinile cu privire la viitor cresc, cu atât costurile de securitate prezente sunt mai mari. În final, în anul insecurităților noastre am învățat cât de importantă este investiția inteligentă în securitatea națională. În mod excepțional, am reținut că, în situații de criză, atitudinea responsabilă a fiecăruia dintre noi este importantă, iar existența comunității este esențială.

Lasă un răspuns