L-am provocat pe Valer Popa să îmi vorbească despre chemarea de a studia istoria României din resurse accesibile în Statele Unite în timpul facultății și nevoia sa de a reconcilia propria percepție a „rădăcinilor” cu realitatea unui trecut fracturat.
Scriitorul româno-american Valer Popa predă cursuri de compoziție literară la Universitatea Loyola din Chicago. Lucrările sale, publicate recent în „New York Times”, „Chicago Magazine” și „The Believer”, atrag atenția asupra tematicii definirii identitare, a articulării unei culturi hibride, constituită în spațiul cultural divers și competitiv al Statelor Unite. Spre deosebire de scriitorii exilului (oameni formați în țară, ale căror mărturii personale atrăgeau un anumit public în Occident), scriitorii generației „milenarilor” sunt formați în țara adoptivă și aduc în lumină o mitologie a dramelor trăite, relatate de apropiați sau captate din surse documentare, căutând să proceseze propria lor poziționare emoțională față de dileme sociale din trecutul țării, pe care încearcă să le actualizeze, propunându-le ca teme universale, relevante pentru societatea în care trăiesc. Interesul lor față de trecut, fie el al familiei sau al țării, nu este accidental. Fără memorie nu poate exista o conștiință identitară. Atât memoria individuală, cât și cea colectivă au o componentă autobiografică, un proces narativ în perpetuă evoluție, care ne încadrează într-o continuitate și ne oferă sentimentul unicității. Ceea ce spunem despre noi se împletește cu ceea ce se spune despre noi, având un impact major asupra percepției tuturor experiențelor trăite.
L-am cunoscut pe Valer Popa spre sfârșitul lunii octombrie, prin intermediul unui exercițiu de promovare în spațiul virtual a filmului documentar „Prin cortina de fier – Din România”, o coproducție a Corporației Publice de Radiodifuziune Twin Cities cu Organizația Moștenirii Româno-Americanilor din Minnesota (HORA). Forumul de Cercetare a Imigrației, organizație pe care am fondat-o în Washington, DC, a fost implicat în promovarea evenimentului în diferite centre ale diasporei și în țară, căutând să încurajeze replicarea acestor proiecte de prezervare a istoriilor orale personale și comunitare.
Am început prin a-l întreba pe Valer Popa ce anume din bagajul cultural specific societății în care s-a născut a jucat un rol important în integrarea sa socială și profesională în comunitatea gazdă. Născut în București în 1988, Valer Popa aparține unei generații pentru care viața în comunism și căderea „cortinei de fier” sunt trăite doar prin poveștile spuse în intimitatea familiei, printr-o mecanică similară spațiului mitologic. A copilărit, în mare parte, „în casa bunicilor, dintr-un sat din apropierea Buzăului”, fiind ancorat emoțional atât în lumea urbană, cât și în cea rurală a unei societăți în plină transformare. Părintii locuiau în cartierul Drumul Taberei, spațiu de mare încărcătură descris de Valer Popa ca „epicentru al evenimentelor din timpul Revoluției”. Primele amintiri ale copilăriei sunt însă legate de spațiul rural, de casa bunicilor, unde a ajuns să descopere o anumită continuitate a unei existențe și gândiri ce definește societatea românească. Deși născut în Capitală, consideră că „în multe privințe România continuă să fie o societate rurală”.
Valer Popa nu a avut ocazia să facă școala în țară. Părinții lui, câștigători ai „loteriei vizelor”, au decis în 1995, pe când Valer Popa avea doar șapte ani, strămutarea familiei în Minnesota. Știau doar o singură persoană în SUA, care locuia în Minnesota, un prieten din liceu al tatălui, care își termina doctoratul acolo. Proaspăt ajunși, au locuit temporar cu acest prieten. „Ne-am chinuit o vreme, dar, încet, ne-am adaptat la viața din Minnesota. Părinții au avut noroc să își găsească slujbe relativ repede. Mă gândesc cât de dificil ar fi fost să venim acum, când discursul public asupra imigrației este atât de politizat și economia prezintă alte condiții decât cele de atunci. Pentru mama, profesoară de engleză în țară, tranziția a fost destul de ușoară, lucrând o vreme la școli Montessori. Tatăl a terminat în București facultatea de matematică și în primii ani ce au urmat căderii regimului comunist a înființat, cu prieteni din zona Buzăului, un business de manufactură și comercializare a lustrelor artizanale lucrate în sticlă cameo, o tehnică atribuită artistului francez Émile Gallé. Ajuns în SUA, a lucrat ca inginer tehnician într-o fabrică de semiconductoare până în 2001, când, în timpul recesiunii de atunci, și-a pierdut slujba.” Adaptabilitatea și reziliența tatălui au lăsat o impresie puternică asupra lui Valer Popa. La 40 de ani, în plină recesiune, tatăl său a ales din nou să nu se lase definit de circumstanțe și a urmat un program doctoral în „computational neuroscience”, un domeniu în care lucrează și acum, ca cercetător într-un laborator bine cotat în publicațiile academice. Modelul părinților – de adaptare, integrare, apreciere și deschidere față de valorile comunității de care au ales să aparțină – a fost transmis fiului, oferindu-i capacitatea de a percepe societatea gazdă ca pe un mediu plin de oportunități. Valer Popa a început școala în engleză, limba în care funcționează, scrie și își formulează gândurile. Abilitatea de a folosi limba maternă ține de un context anume, crede Valer Popa. În timpul vacanțelor petrecute la bunici, în România, își regăsea abilitatea de a se exprima și a gândi în această limbă. „Când ne duceam la țară, la «casa părintească» (unde au copilărit bunica, tatăl ei și multe generații înaintea lor), aveam sentimentul că în colțul acesta al lumii sunt rădăcinile mele. Era locul tuturor poveștilor spuse de bunici din viața lor și asta m-a fascinat enorm. Erau povești personale din cel de-al doilea război mondial, despre trecerea armatei rusești prin valea lor. Nu eram familiar cu istoria din manuale, dar întotdeauna puteam simți prezența istoriei asupra locului.”
Nu toată „mitologia” transmisă în familie și adusă în valizele imigranților este însă atât de pitorească. L-am provocat pe Valer Popa să îmi vorbească despre chemarea de a studia istoria României din resurse accesibile în Statele Unite în timpul facultății și nevoia sa de a reconcilia propria percepție a „rădăcinilor” cu realitatea unui trecut fracturat. Provocarea mea făcea referință la un articol al său, publicat în „New York Times” cu titlul „Reîntoarcerea Rinocerului”. Acest eseu abordează abil tematica piesei de teatru a lui Eugen Ionesco, care ilustrează contagiunea ideologiei naziste ce a precedat atrocitățile celui de al doilea război mondial. În acel articol, Valer Popa actualizează tematica dezlănțuirii virale a jingoismului (termen care în engleză numește naționalismul agresiv și extremist, apropiat de șovinism – n.r.) și a furiei xenofobe pentru a atrage atenția asupra lecțiilor neasumate ale trecutului. Acestea continuă să ne bântuie ca spectre întunecate ale naturii noastre sociale, iar ele încă pot răni cu o surprinzătoare violență. Eseul menționează în treacăt încarcerarea străbunicului autorului, împreună cu filosoful Emil Cioran și istoricul Mircea Eliade, din cauza asocierii cu „Garda de Fier”. Spre deosebire de distanțarea abilă a intelectualilor evadați în Occident, străbunicul său a schimbat celula închisorii din perioada regimului monarhic cu cea a „reeducării la canal” pentru 11 ani. Valer Popa procesează la nivel personal aceste traume transmise transgenerațional. E un puternic conflict aici. Imaginea pe care străbunica sa i-o transmisese în copilărie era cea a străbunicului ca „erou insurgent”. Dar Valer realizează că același om, care a fost victimă a regimului comunist, a fost totuși cel puțin un simpatizant nazist. Conflictul intern nu este doar de a se raporta la acel complex context istoric, ci și de a respinge complicitatea morală permisă de acest proces care am convenit să îl numim „al sanitarizării trecutului”. „Ca adult, aceste povești de familie le revezi cu alți ochi”, spune Valer, „și realizezi că această «sanitarizare» are loc nu doar în intimitatea familiei, ci continuă să fie facilitată și promovată în spațiul public. Trecutul e în perpetuă schimbare. Așa cum un imigrant trebuie să își renegocieze identitatea în societatea gazdă, tot așa România pare a-și renegocia trecutul, redefinindu-l în noi conjuncturi.”
Este posibilă detașarea completă de trecut în procesul de redefinire socială a individului în societatea gazdă? Pentru un copil plecat la șapte ani, opțiunea ignorării trecutului și chiar a bagajului identitar pare a fi viabilă. Într-un articol publicat în revista „Chicago”, Valer Popa abordează această temă a trecutului care ne urmărește, a atracției ambivalente de a evita și de a cerceta misterele întunecate ale trecutului. Intitulat „Cazul nesoluționat al asasinării unui profesor al Universității Chicago,” articolul lui Valer Popa prezintă cititorilor americani cazul (prea puțin cunoscut) al uciderii lui Petru Culianu și toate intrigile cercurilor literare ale exilului formate în jurul acestui misterios caz. Articolul nu caută a oferi o soluționare a cazului, ci este un exercițiu de a reflecta asupra condiției de imigrant care nu poate scăpa de umbra trecutului. „Condiția de imigrant te forțează ori să uiți trecutul, tot ce s-a întâmplat înainte, ori să rămâi paralizat… și aceasta este experiența multor imigranți încercați de asemenea emoții. A fost motivul pentru care am ales să abordez această poveste a lui Culianu, a exilatului care a încercat să își creeze o nouă viață, să pună trecutul deoparte și nu a reușit.”
Este imigrarea o școală care îți ghidează alegerile profesionale și chiar deciziile personale? „Emigrarea din România a contribuit la decizia de a fi scriitor”, confirmă Valer Popa. „Am simțit un fel de confuzie, o stare de neliniște, o nevoie a cărei alinare am găsit-o doar prin a scrie proză. Mulți dintre cei care au ambiția de a alege o astfel de carieră o fac pentru a alina o lipsă simțită din copilărie, o nevoie care îi împinge să se exprime și să exploreze emoțiile trăite. Soția mea este și ea scriitoare, imigrantă venită din China la aceeași vârstă ca mine. Observ însă o diferență în modul cum ne raportăm fiecare la țara de origine. Amândoi scriem despre experiența imigrației, dar, în timp ce eu ancorez temele obsesiv în trecut și în ceea ce simt că am pierdut, ea se raportează la dilemele apartenenței actuale în diaspora”. I-am sugerat lui Valer Popa că există o mulțime de factori care pot determina aceste raportări diferite, de cele legate de contextul în care diaspora chineză este într-o accelerată creștere numerică în Statele Unite, în comparație cu prezența mult mai firavă și disipată a diasporei românești, la atitudinile formate prin acele „povești intime ale familiei” despre care vorbisem. Valer Popa a confirmat importanța atitudinilor parentale față de integrare și definirea identității culturale în țara gazdă. „Părinții mei au fost întotdeauna interesați să se integreze în societatea adoptivă, dornici de a explora cultura americană – producții de teatru, operă, concerte, festivale de film și restaurante cu specific culinar divers, în timp ce părinții soției nu se simt confortabil când ies altundeva decât, poate, la restaurante chinezești. Atitudinea și expectanțele părinților față de societatea gazdă au un impact major asupra modului în care fiica lor se raportează la țara părăsită, încercând să se distanțeze, să nu se lase definită și limitată de apartenența la o comunitate etnică închisă. Pentru ea este mult mai accentuată nevoia de a se autodefini în contextul țării gazdă. Răspunsul meu este de a căuta în trecut pentru a crea, pentru viitor, orizonturi de așteptare. În schimb, toate personajele din scrierile soției mele sunt imigranți din China. Nu putem vorbi de o rejectare a culturii, ci de un interes mult mai redus de a lega cultura diasporei chineze de țara de origine.”
Pentru a înțelege cum se raportează față de România copilăriei sale și față de cea actuală, l-am întrebat pe Valer Popa ce produse artistice, ce personalități ale vieții culturale din România consideră că suscită interes în diaspora. „Mă fascinează filmele «noului val», în special filmele regizorului Radu Jude, care abordează teme tabu ale istoriei noastre, precum ‘Aferim!’ sau ‘Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari’. Admir foarte mult abilitatea regizorilor români de a accesa umbrele trecutului pentru a ne ajuta să ne renegociem înțelegerea a ceea ce suntem.”
În imaginația publicului american aparținem spațiului euroatlantic occidental sau unei lumi orientale care fascinează și atrage atenția tocmai prin elementele sale exotice? Întrebarea mea făcea aluzie la un eseu al său publicat în această vară în revista „Believer”, intitulat „Monștrii mlaștinii”. Valer Popa tratează tema fascinației publicului occidental de acum un secol față de viața de zi cu zi orientală, descrisă de presa timpului și consacrată de scriitori precum Panait Istrati. Imaginea era cea a unui circ grotesc de la periferia civilizației europene, o lume în care sălbăticia este analizată, studiată „științific” și asanată pentru gratificarea publicului occidental. „Acum avem percepția că suntem europeni, dar pentru sute de ani europenii occidentali nu ne percepeau ca fiind parte din Europa, ci aparținând unei alte lumi, exotice, cea a Imperiului Otoman. Avem o relație destul de complicată cu acest trecut al apartenenței la culturile orientale. Istoria propusă în școli este atentă în a accentua independența Principatelor în cadrul Imperiului Otoman. E o distincție mai mult retorică, menită a ascunde impregnarea culturală profundă, inclusiv a bagajului lingvistic, de care încercăm încă din secolul 19 să ne debarasăm inventând o identitate europeană, inițial francofonă. Un exemplu este cuvântul «mahala», încă folosit în Turcia și în alte țări balcanice pentru a descrie noțiunea de cartier. În România a devenit termen derogatoriu, al marginalității vulgare, murdare, sau este asociat cu etnia romilor, externalizat, proiectat asupra altei entități și, prin urmare, nereprezentativ pentru cultura noastră. Dar, în fond, acest cuvânt arată cum ne negociem identitatea și indică disconfortul nostru de a ne asocia cu o cultură orientală. Transformarea lingvistică ne-a oferit iluzia de a ne simți mai puțin orientali, mai europeni, dar nu a schimbat modul în care suntem percepuți în Occident. Din păcate, România rămâne un spațiu destul de exotic și nu foarte bine înțeles de publicul american. Nu știu dacă există un public sau vreo receptivitate aici pentru aceste teme ale asumării trecutului despre care scriu. Încercarea mea de a aborda aceste teme este o obsesie personală. Urgența abordării acestor teme este creată de nevoia de a mă înțelege pe mine însumi. Când scriu, nu am în minte un anumit segment al publicului american. Mi-ar face plăcere să existe acest public sensibilizat și poate că el există, dar rămâne foarte dificil să propun aceste teme editorilor americani. Publicul american nu are termeni referențiali față de cultura și societatea României, așa cum are pentru țări din Europa occidentală, în parte pentru că imigrația din acele țări europene a fost mai substanțială sau diaspora acelor țări a fost mai vizibil mobilizată. Pentru diaspora rusă sau pentru cea chineză există un interes și un public dovedit, iar acesta este un aspect important pentru decizii editoriale, care cuantifică potențialul și viabilitatea comercială a produsului cultural, oricât de bine făcut sau original ar fi el.”
Am decis să privesc ca pe o provocare răspunsul lui Valer Popa legat de marginalitatea noastră în spațiul de referințe culturale ale publicului american. Este o provocare care se aplică atât scriitorilor, cât și regizorilor care încearcă să pătrundă pe scena culturală americană și să propună produse culturale autentice, radiografii sociale care tratează dileme universale. Aceste exerciții de afirmare a matricei stilistice românești în spațiul american evocă aspecte descrise de Lucian Blaga în „Trilogia culturii”, unde acesta formulează distincții între „culturi minore” și „culturi majore”. Răspunsurile interlocutorului meu (în postura sa de creator de cultură) reflectă tocmai distincția între ceea ce Blaga denumea „vârsta adoptivă” a copilăriei, în care încorporăm miturile transmise, acceptând naiv și necondiționat încadrarea într-un continuum multigenerațional și „vârsta biologică” a maturității intelectuale, când individualitatea primează și spiritul critic se opune miturilor și ideologiilor. Se depășește ipostaza de recipient emoțional al mitologiei însușite. În acest sens, al „inchiziției” mature, ce transcende mitologii, dar și situații și dileme sociale specifice, cred că se încadrează toate filmele românești care apar în ultimii ani (ca un nou val al realismului autohton). Geniul acestora nu este doar în abordarea dilemelor trecutului și nu se reduce la angajarea în radiografii punctuale, ci constă în tratarea lor ca teme universale, care transcend timpul și spațiul discutat, provocând o maturizare și intenționând o responsabilizare a publicului.