Natiunea, ieri si astazi

Un articol de DAN BERINDEI

Dintotdeauna am avut sentimentul ca apartin unui intreg, ca sunt o mica particica a unui popor si ca soarta mea este legata nemijlocit de destinele lui. Totodata, m-am simtit nu doar legat de natiunea careia ii apartin, ci totodata obligat sa-i fiu credincios, sa cred in ea, s-o slujesc si s-o apar. De asemenea, am trait cu sentimentul de a fi ocrotit de ceilalti, ai mei, deoarece formam impreuna un tot, apartinem aceleiasi entitati si avem obiective comune.
Statul – tara ! – copilariei si al tineretii mele a fost cel al natiunii mele, care traise, cu doar cativa ani inaintea nasterii mele, momentul epocal al strangerii ei in unice hotare. Acea perioada n-o voi uita nicicand. Am trait atunci un timp al implinirii nationale si al unei comunitati, chiar daca societatea care se cladea nu era inca cea a unei depline dreptati si era framantata de conflicte social-politice si, din pacate, mai ales politicianiste. Poate ca lucrurile erau firesti, aflandu-ne in mijlocul unui proces complex de mutatii si adaptari, dar in care marea majoritate a conationalilor isi gasise teluri implinite sau pe cale de a fi realizate. Vrand-nevrand, istoria are ritmul ei, care, din pacate, nu poate coincide cu cel al timpului unei vieti omenesti, atunci cand se asteapta unele mari impliniri!
A intervenit catastrofa celui de-al Doilea Razboi Mondial, care a avut pentru natiune grele urmari. O evolutie fireasca, aparent ireversibila, a fost intrerupta. Un proces de constructie a fost oprit si ne-am vazut aruncati, pentru o jumatate de veac, in alta lume, in care insasi ideea de natiune era prohibita. Am trait timp de decenii in haine straine, siliti sa acceptam ceea ce nu era al nostru drept parte artificiala a fiintei noastre, pana cand chiar inauntrul sistemului a avut loc o schimbare. Ajunsesem atunci intr-o constructie careia, de fapt, nu-i apartineam si care nu fusese realizata prin vointa si dorinta noastra, ci prin constrangere si actiune cotropitoare a unei mari puteri – in consensul celorlalte, astazi atat de nedrept critice! Schimbarea amintita n-a putut fi deplina din aceleasi motive, dar unele lucruri au putut fi dobandite. Reorientarea intr-o directie care putea duce in viitor – fie si dupa un sfert de veac, atunci cand imprejurarile aveau sa fie favorabile… asa cum s-a si intamplat – la o dezvoltare proprie, eliberata si, de asemenea, la o revenire la natiune. De fapt, in aceasta privinta, era recunoasterea unei realitati care fusese prohibita. Din pacate, liberalizarea speratã a fost efemera, iar revenirea
la natiune a fost utilizata pentru scopuri de partid si in cultul personalitatii. Cu toate acestea, chiar si in haine nepotrivite, natiunea si-a reluat locul in mentalul colectiv.
In decembrie 1989, am sperat ca a inceput o noua perioada de renastere nationala, ca romanii, eliberati, dupa o jumatate de secol, aveau sa-si construiasca un viitor luminos pe masura trecutului, insusirilor si capacitatilor lor, ca se vor aseza ca o entitate respectata langa celelalte natiuni, ca vor fi recunoscuti ca atare. Dar ca sa fi recunoscut, trebuie sa te ingrijesti de tine, de comportamentul si de faptele tale, trebuie sa te bazezi pe propriul respect de sine, pe propria demnitate.
Din pacate, aceasta preocupare cam n-a existat si nici nu s-a intretinut flacara minunata a dragostei de patrie. Baia a fost confundata cu copilul! Odata cu necuratiile unui sistem a fost aruncata o tara si mandria nationala. Aberant, dar adevarat, s-a ajuns chiar la inculcarea unui contra-patriotism!
De copil, mi s-a daruit de parinti, rude si prieteni dragostea de tara. Ea mi-a fost reazam si temei de viata in timpurile cele mai grele. Existenta mea este construita pe aceasta baza si fiintez ca roman, fara ca aceasta sa insemne o respingere a celorlalti, ci, dimpotriva, reprezentand o punte catre ei. Am sentimentul ca apartin umanitatii in intregul ei, vad in toate popoarele potentiali prieteni si nu dusmani sau adversari, dar inainte de toate apartin unei anume comunitati umane, in cazul meu cea romaneasca, unui spatiu geografic, dar si sentimental, care se confunda cu existenta mea pe pamant si pe care nu-l pot parasi si ma simt dator sa-l slujesc pana la capatul drumului…
N-a fost sa fie asa cum nadajduiam, iubirea de tara a ajuns in derizoriu. Noi insine ne-am batjocorit. S-a ajuns pana la condamnarea si la interzicerea unor simtaminte de atasament fata de patrie. Scoala si-a abandonat una dintre meniri, aceea de a pregati cetatenii romani. Imitatia servila, uneori chiar degradanta, dand impresia ca venim dintr-un trecut istoric intunecat si inapoiat, pe care trebuie sa-l uitam, s-a instalat in viata noastra. Fara indoiala, avem ca toate popoarele si o traditie a imnului, dar, lipsitã de un sistem  educational, rãmâne o simplã hotarare formalã, fara ecou. Ceea ce este necesar, inainte de toate, este ca dragostea de tara sa fie cultivata in scoala zi de zi, prin continutul invatamantului, si nu doar o zi pe an, de ziua imnului sau a drapelului! Este evident ca o restructurare se impune atunci cand istoria a fost marginalizata si cand modalitatea ei de predare, generalizanta si sociologizanta, nu este facuta pentru a trezi interesul si a corespunde asteptarii fiecarui tanãr de a sti de unde vine, ce radacini are si ce perspective i se deschid in fata si cand probleme colaterale intuneca adevaruri simple. Nu ne trebuie un invatamant patriotard de lozinci si clisee, dar nici unul in care entitatea noastra nationala sa nu existe sau cand fiinteaza sa fie infatisata doar periferic si negativ. Nu suntem buricul lumii si nici dacii nu i-au invatat pe romani limba latina, dar trecutul nostru nu trebuie sa fie in constiinta unor urmasi, tinerii de astazi, doar o mare de cenusa!
In acest ultim sfert de veac, sub flamurile minunatului dar al libertatii – singura noastra cucerire reala din decembrie 1989! – prea multi romani au crescut fara patrie, manati doar de setea de a se realiza ei, fara cel mai mic gand la comunitatea lor nationala, la viitorul tarii si la datoria lor de a contribui prin proprii silinte la un mers inainte. Multi au plecat fara a se mai intoarce, multi au uitat ca nu erau rezultatul unor generatii spontanee si ca supararile pe care le-au avut nu se datorau patriei lor vesnice, ci unor carmuitori ai vremurilor, necorespunzatori, daca nu chiar rai. Pentru cei mai multi, nu este vina lor, ci a unui invatamant – si din pacate, uneori, si a unei familii! – care nu si-a realizat una dintre meniri, aceea de a nu fi transmis doar invatatura, ci si simtamantul apartenentei la o tara, la un pamant, la o civilizatie si la un fel de a fi.
Fara indoiala se va ajunge la o apropiere pana la confundare intre natiuni, dar drumul mai este lung pana acolo si tocmai in vederea acestui viitor indepartat avem datoria de a asigura pentru urmasii nostri, in cuprinsul umanitatii, locul ce se cuvine natiei noastre. Un viitor de „rude sarace“, de „capsunari“ permanenti, nu este de acceptat. Suntem cu totii datori sa ridicam tara la inaltimea inzestrarilor si a insusirilor ei. Europeni nu putem deveni din nimic, ci doar din romani deplini, ca purtatori de cuvant ai unei natiuni si meritand cinstirea si pretuirea celorlalti.
Natiunea noastra nu merita dispret, ci respect – in primul rand, din partea fiilor ei. Fiintarea ei este o arma a fiecaruia dintre noi. Trebuie sa avem simtamantul apartenentei la acest intreg. Este firesc sa ne gasim resurse de putere in existenta noastra nationala, in comunitatea noastra, in trecutul nostru, in talentele si realizarile fratilor nostri contemporani din tara si de peste hotare. Sa ne uitam la vecinii nostri cum isi cultiva ei simtamintele fata de patriile lor si cum stiu cu demnitate si energie sa fie solidari in momente de cumpana ale natiunilor lor. Sa ne uitam la solidaritatea de care, de milenii, stiu sa dea dovada evreii si armenii, lungi perioade lipsiti de o tara, dar niciodata sovaitori in apararea etniei lor si in conservarea cu deosebita grija a traditiilor.
Natiunea romana inca mai exista. Ne revine noua, celor de astazi, s-o aparam, s-o cultivam, sa-i folosim virtutile, sa-i corectam erorile. Datori suntem sa indreptam ceea ce s-a gresit in sistemul nostru de invatamant, in asa fel incat cele trei discipline de baza ale fiecarui roman – limba, istoria si geografia – sa le fie predate cum se cuvine tuturor cetatenilor tarii (asigurandu-se totodata pe deplin celor de alte etnii insusirea disciplinelor definitorii pentru propria lor identitate). Datori suntem fiecare, la casa lui (dar cati mai fac acest lucru!), sa intretinem flacara iubirii de tara, caci, pentru orice copil, cei „sapte ani de acasa“ – din pacate, astazi cam afectati de noile timpuri! – au intre altele si menirea pregatirii de baza a unui viitor cetatean patriot. Viitorul nostru in comunitatea europeana, pozitia pe care Romania o va ocupa in viitorul continent unitar depind, inainte de toate, de solidaritatea noastra, de competenta si masura noastra, dar si de fermitatea noastra in a pretinde, ca natiune si ca tara mijlocie, locul care ni se cuvine. In noi insine exista resursele redresarii si afirmarii noastre ca romani, pentru deplina, reusita si demna noastra integrare europeana.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper