| Interviu cu Carmen Lidia Vidu realizat de Carmen Corbu |
Intervenţie în dezbaterea „Patrimoniu narativ și construcție identitară, trei decenii după comunism. Reflecția unui profil social în artă, cercetare, educație.”
Regizoarea Carmen Lidia Vidu lucrează la scenariul spectacolului „Jurnal de România. 1989”, Spectacolul este parte a proiectului său de teatru documentar „Jurnal de România”. și va fi produs de TNB și prezentat public începând cu luna februarie 2020. Scenariul proiectului „Jurnal de România. 1989” se bazează pe interviuri cu actorii, iar contribuțiile nefiltrate ale acestora sunt mixate pentru a oferi „fotografia mai mare” a evenimentului. din decembrie 1989. Spectacolul multimedia se constituie într-un puzzle al istoriei văzută prin prisma biografiilor individuale.
Ai această impresie, că nu ne-am rezolvat bine problemele cu trecutul? Vezi asta ca simptomatologie colectivă? Sunt semne în jur?
Din interviurile pe care le-am luat pentru „Jurnal de România. 1989” înțeleg următoarea situație: nimeni nu se aștepta ca vreodată să cadă comunismul. Existau dizidenți, se asculta Radio Europa Liberă, dar comunismul era puternic în țări din estul Europei, în țări din America de Sud, în China, Corea, URSS.
Revoluția din ’89 a schimbat istoria României. Cât de pregătiți erau oamenii să construiască o democrație, o viață politică nouă, o cultură civică, după ce toată viață au știut de un singur partid, un singur nume și nimic mai mult?! Din copilărie erai confiscat de partid. Șoim, pionier, membru de partid. Cărțile, manualele, ziarele, televizorul… toate începeau cu Ceaușescu. Nu exista alternativă. E dur să-i ceri unui popor să se schimbe peste noapte. Să învețe să gândească politic, civic, social. Între timp, România s-a maturizat enorm și cred că abia acum începe să-și pună problema trecutului. Cu siguranță au existat voci care au semnalat constant lipsa unui Proces al Revoluției. S-a condamnat comunismul, dar la nivel individual nu cred că s-a dorit o educație nouă.
Cred totuși că ține de sănătatea noastră civică să ne investigăm trecutul. Înțelegerea lucrurilor ține de cercetarea noastră personală și asta ne va da o forță fantastică. Simt totuși o oboseală, o epuizare în viață românului. Dar asta merge mână în mână cu nevoia de a face curat în viața personală. Românul începe să înțeleagă că nu e ok să-ți bați soția, copilul, câinele. Românul iese în stradă și protestează pentru sănătate, justiție, cultură. Românul face voluntariat și începe să simtă că e parte din Uniunea Europeană. Schimbările acestea sunt la pachet cu povara unui trecut care trebuie înțeles.
În februarie începe procesul contra lui Ion Iliescu, pus sub acuzare pentru infracţiuni contra umanităţii. Este un moment istoric pentru România.
Se va dezbate mult. Se va discuta despre comunism, coaliții, manipulare, minciună, crime. La 30 de ani începe maturizarea. Acum e momentul.
Am propus Teatrului Național din București să realizăm un spectacol documentar dedicat Revoluției de la 1989. Managerul Ion Caramitru tocmai văzuse în Festivalul Național de Teatru spectacolul „Jurnal de România. Timișoara”. Cunoștea proiectul și am primit ok-ul lui pentru a face echipa și a începe lucrul la noul proiect, „Jurnal de România. 1989”.
Cum vine cercetarea asta a ta, acum, după 30 de ani? Simți că lumea și-o dorește? Tu, participanții, publicul?
În România, nu există niciun teatru de stat care să prezinte un proiect dedicat celor 30 de la Revoluție. Publicul nu a cerut așa ceva, actorii, regizorii nu au propus, managerii nu au programat. Ion Caramitru este singurul manager care a acceptat acest proiect. El a fost un actant important al Revoluției televizate. Poate și ăsta e un motiv de interes pentru subiectul evenimentului din 1989. Actorii cu care am demarat proiectul „Jurnal de România. 1989” au fost foarte deschiși. Materialele strânse ar putea oricând construi un mini-muzeu al comunismului. Sunt poze, haine, ziare, mărturii, documente. Cercetarea pentru acest proiect este importantă. Mie mi s-au limpezit foarte multe lucruri care țin de realitatea istorică. Acum fac tot posibilul să ordonez aceste materiale și să ofer publicului povestea unui adevăr.
Câtă deschidere găsești la cei cu care colaborezi? Cum vorbesc oamenii despre decembrie 89? Și „ce”, dar și „cum”?
„În partid intrau în primul rând cei care erau prost pregătiți și cei care își doreau o avansare rapidă. Partidul Comunist a fost partidul oportuniștilor și a celor lipsiți de caracter. Recunosc: îmi era frică dar nu într-atât încât să mă facă laș.” (text din spectacol, Ion Caramitru).
Din proiect fac parte 5 actori și ei sunt foarte diferiți: Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Oana Pellea, Florentina Țilea, Daniel Badale. Au vârste diferite, istorii diferite și cred că asta e forța documentarului: că nu există o singură voce. Sunt cinci raportări diferite la comunism și la revoluție. Fiecare a trăit-o altfel. Unul era în TAB la Piața Romană, altul era în fața TAB-ului, altul încerca să dea de mâncare soldaților, unul era acasă în față televizorului etc.
Cum se simte cineva care scrie un scenariu în fața unui astfel de subiect? Care e rețeta cea mai potrivită? Cât la sută rațional și cât la sută emoțional e combinația cu care lucrezi?
Aveam 10 ani la Revoluție și locuiam în centrul orașului Arad. Se auzeau foarte puternic împușcăturile și sunetul manifestanților. Îmi amintesc foarte clar imaginea redată la nesfărșit cu împușcarea Ceaușeștilor. Era ură și euforie.
Anul acesta se aniversează 30 de la Revoluția din 1989. Cu această ocazie ne întrebăm: cum ne raportăm la istorie? Unde sunt poveștile așa numiților „oameni obișnuiți”, care se dovedesc adesea extraordinari? Unde sunt amintirile personale, subiective, care alcătuiesc textura fină a unei vieți, fie ea mai bine sau mai puțin bine trăită?
În perioada de lucru am citit numai despre comunism, am ascultat numai interviuri și conferințe despre comunism și am vizionat documentare Sahia legate de revoluția din 1989. Am fost și la Târgoviște ca să văd locul în care au fost judecați și executați Nicolae și Elena Ceaușescu. Mi-au fost foarte de folos aceste săptămâni din viață mea. Informațiile oferite de Generalul Militaru au fost cele care m-au marcat cel mai tare. El spune că de 4 ani era pregătită căderea lui Ceaușescu. Iliescu era antrenat în acest sens. Paul Cozighian deține materiale video de la ședința din CC unde Generalul Militaru spune că de 6 luni există FSN-ul. Am urmărit conferințele lui Teodor Doru Mărieș, care este un activist civic anticomunist, și am înțeles logica revoluției de stat de natură militară. Sper să reușesc să adun toate informațiile într-un spectacol coerent de teatru documentar.
Ce ne va spune spectacolul? Sau ce ne va face să ne întrebăm? Sau spre ce va ghida chestionările sau autochestionările fiecăruia dintre noi?
Spectacolul este unul de factură documentară, deci va funcționa pe post de document. Încerc să ofer răspunsuri cu privire la datele pe care istoricii le-au strâns la 30 de ani de la Revoluție.
Personajul principal este Revoluția. Vocile sunt cei 5 actori, o bandă desenată, un regizor de film, un istoric și un activist civic.
E un spectacol dificil de construit. Subiectul este unul sensibil. Când Ceaușeștii au fost împușcați, lumea a aplaudat de bucurie. Asta se întâmpla în 1989. Cred că e greu să te privești acum tu pe tine aplaudând o mascaradă de proces și o execuție. Spectacolul este despre noi, despre comuniști, despre barbari, despre cei supuși, despre cei care nu s-au revoltat, despre cei care s-au lăsat mințiți, despre cei care au răbufnit cu ură, cu violență, despre morți, despre niciun vinovat.
Concluzii la finalul cercetării?
26.000 de revoluționari cu certificat. 162 de morți înainte de 22 decembrie. 942 de morți după 22 decembrie. Notițe la mijoc de etapă de lucru: insitigare internațională, diversiune internațională la Timișoara, revoltă populară la Timișoara, diversiune la mitingul din 21 decembrie organizat pentru susținerea-răsturnarea lui Ceaușescu, represiune în noaptea de 21-22 decembrie, revoltă populară în dimineață de 22 decembrie, lovitură de stat militară în dimineață de 22 decembrie, preluarea puterii de către un grup complotist sprijinit de Uniunea Sovietică, declanșarea unei diversiuni teroriste pentru a distruge serviciul secret al țării, stabilizarea puterii nou constituite care s-a sprijinit fundamental pe armată.
Surpize? Revelații? Satisfacții? Nemulțumiri?
Nu îmi e frică să cercetez Revoluția, dar am văzut că mi-e frică de oamenii care vor să fie doar invulnerabili. Am încă multe de învățat ca om și ca regizor.
- Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…” - 27 decembrie 2024
- Colecția Pantazi. Noile voci ale literaturii - 17 decembrie 2024
- Povestea care unește istoria recentă a Germaniei cu istoria recentă a României - 16 decembrie 2024