Teodora Coman despre „Piesa de rezistență”

On-topic cu Teodora Coman

„Dacă Murakami știe despre ce vorbește în cartea lui despre alergat, What I talk about when I talk about running, la mine lucrurile nu sunt așa de clare. De multe ori, sportul este o pseudosoluție fizică pentru o problemă psihică, te afli în cercul vicios în care nu știi ce trebuie prioritizat: corpul care tractează psihicul sau invers? Chiar dacă părerile sunt împărțite, te trezești în situația de a te dresa cu binele care nu îți place, dar e necesar. A te dresa nu înseamnă neapărat și a te redresa.

În timp ce mă opinteam la podea, ca o insectă răsturnată setată să se tonifieze, m-a atras (auto)ironia acestei posturi, suprapusă peste o întrebare a lui Michel Serres: Oare armonia nu este altceva decât o versiune ceva mai excitată a latului? Stagnarea la orizontală, mimetismul lipsei de motivație mi-a surâs ca pretext al unui posibil text. Mi-am dat seama că tema sportivă e o provocare căreia nu i s-a răspuns cu prea mare entuziasm poetic, așa că mi-am propus să o exploatez, dar nu ca un argument pro, ci ca un contraargument, în care corpul devine sac de box textual, o variantă deloc măgulitoare a dictonului Mens sana in corpore sano. Mintea și corpul sunt atât de deconectate uneori, că identitatea este disputată într-un câmp al ostilității schizoide. Pot confirma adevărul sabotant al minții: Your mind is not your friend at all. Apoi, tot efortul fizic își proiectează un scop mai mult sau mai puțin îndepărtat, te obligă la orientarea spre viitor într-un continuum în care trecutul, cu evocări nostalgice, nu există. Acționezi pe măsură ce te imaginezi cum vei fi: Fiction is Fitness Inspiration.”

Ironia și autoironia

„Autoironia e vitală. Practic, e combustibilul care mă face să funcționez, antidotul lamentării, al sentimentalismului. Autoironia e frâna de mână a unui ego predispus la derapaje. Redresarea prin sport devine o repetitivă dresare, o re-dresare. Mereu mi-am urât corpul, iar sportul îl fac din obligație, ca să mă suport mai ușor. Niciodată nu-mi datorez micile victorii, le obțin mereu cu frâna trasă, deci în pofida mea, pe fondul unui psihic advers.

Cam totul este tiranie socială sau conformism, livrate sub forma binelui universal: relațiile interumane, statutul profesional, familia, cariera, ideea de împlinire. Wellness s-a dezvoltat pe una dintre marile noastre vulnerabilități: nemulțumirea de sine. Chiar dacă wellnessul nu are nicio treabă cu wellbeingul, angajatorii se întrec să te fidelizeze cu oferte și abonamente din domeniu ca să te menții, să dai randament la locul de muncă, să nu devii o povară.”

Documentare, inspirație

„Nu am făcut o documentare în adevăratul sens al cuvântului. Știu, însă, momentul declicului, după ce am terminat Roxane Gay, cu celebra ei Foame; au urmat Sapolsky, Dawkins și Pinker, din care am luat ce mi-a convenit, în timp ce se (re)activau ecouri din Beckett, cu imaginea asta: ’body, mind and soul freely distributed on the floor’. Mbembe cu Brutalismul, Serres cu Parazitul. Perspective diferite, dar complementare asupra organismului, fiziologiei, metabolismului, relației dintre minte și corp, instrumentalizarea corpului, politicile corpului. Apoi Oliver Sacks, sportivul psihiatru. Am tresărit la coincidența pasajelor despre relația corpului cu mâncarea din Contaminare a lui Mihai Radu (personajul Rareș) și la unele din Fizica tristeții a lui Gospodinov. Coincidențe, răstălmăciri, cărți de nutriție, urmărirea unor antrenori de fitness sau influenceri și, inevitabil, răscolitul prin poezie cu motorul de căutare în funcție de cuvinte cheie. Și o atenție mai mare la fluxul de mesaje care bombardează sau, pur și simplu, spală creierul cu privire la ce e bine pentru noi: câtă mișcare, câți pași, câte calorii etc. M-a interesat dinamica tensionată a informațiilor care se bat cap în cap în zgomotul de fond, de fundal al vieților noastre labile.

Și nu cred în inspirație, deși unii par să o aibă. Scriu ca răspuns la ceea ce deja s-a scris, îmi place să răstălmăcesc sau să apropriez limbajul comun, al tuturor și al nimănui, sau limbajul patentat poetic. Mai mult de atât nu cred că se poate face din ariergarda lipsei de originalitate. Nu degeaba s-a vorbit de uncreative writing și unoriginal genius. Dar e și un avantaj al statului sau al rămânerii în spate: vezi urmele și greșelile celor din fața ta, iar tu înveți ce nu trebuie să faci, te prinzi și le ocolești sau le reformulezi. În loc de Fiction is Fitness Inspiration, eu traduc așa: «cu imaginea mea sexy în minte/ mă opintesc».”