On-topic cu Mihaela Buruiană
„Este un volum de proză scurtă despre dragoste în diferite contexte: între părinți și copii, între prietene, în cuplu sau dragoste de sine – și ipostaze: idealizare, dezamăgire, dorință, incapacitate, posibilitate sau absență. Este o carte în care personajele se plimbă între povestiri și împart spații comune, urbane sau rurale, surprinse în momente esențiale din copilărie, adolescență, vârsta adultă sau bătrânețe.
În general, mă interesează teme ca identitatea, memoria, relațiile interumane, rolul și imaginea femeii în context urban și rural etc., și acestea se regăsesc și în povestirile din volum. Și îmi place formatul ăsta scurt, care, dacă ești autor, te obligă la concizie și expresivitate deopotrivă, iar dacă ești cititor, îți livrează o experiență completă de lectură în doar câteva minute. Practic, într-un număr mic de pagini, ai o poveste suficient de închegată, personaje destul de clar conturate cât să fie credibile, o acțiune, o evoluție, o întâmplare care să însemne ceva.
Mi se pare la îndemână, mai ales ca începător, să scrii despre ceea ce știi, indiferent că e vorba despre lucruri trăite chiar de tine sau văzute ori auzite în jurul tău. Pentru mine, elementele reale au fost doar puncte de plecare pentru închipuirea unor povești care să le încorporeze, să le transfigureze, să le amestece atât de mult cu celelalte, închipuite, încât rezultatul final să nu mai semene cu realitatea care le-a inspirat. Dar din stratul acela palpabil, familiar, mi-am luat reacții, gesturi, cuvinte, mărunțișuri care alcătuiesc imaginea noastră despre lume și care ajută povestea de pe hârtie să pară autentică.”
Literatura autoconfesivă și discuția despre vulnerabilitate
„Cred că scriitorii aleg cât și cum vor să vorbească despre ei în cărțile lor: voalat, sublimat, așa cum explicam mai sus, sau direct, asumat. Când hotărăști să vorbești despre tine, sub o formă sau alta, te expui părerii unui public care va avea gusturi și opinii diferite. Criteriile de evaluare a unui text literar sunt sau ar trebui să fie obiective până la un punct (instrumente cu care, de regulă, operează critica literară), dar inevitabil sunt subiective în rândul cititorilor care trec cartea respectivă prin propriul filtru afectiv. În funcție de gusturile, experiența de lectură, valorile și interesele lor, oamenii judecă și cartea, dar, pentru că ea e parte din tine, indirect te judecă și pe tine. Dacă nu ești împăcat cu lucrul ăsta, reacțiile negative sau lipsa oricăror reacții te pot afecta foarte tare. În plus, străinii sunt curioși cât și ce anume din carte e real, cunoscuții cred că recunosc frânturi din viața ta în paginile volumului, familia se simte judecată sau dată în vileag, am auzit chiar de cazuri în care unele mame nu au mai vorbit cu fiii scriitori sau au dat dezmințiri. Deci riscuri există, dar eu rămân la părerea că, dincolo de anecdotic și de interesul nesănătos pentru viața privată a cuiva, trebuie să încurajăm și să avem încredere în capacitatea oamenilor de a face distincția între autor și narator.
Am fost învățați că vulnerabilitatea e un lucru rău, de care să ne rușinăm și să fugim, pe care să-l ascundem și să-l negăm. Acum cred eu că începem să dezvățăm lecția asta și să ne îndreptăm spre sinceritate față de noi înșine și de ceilalți, pentru că toate lucrurile care ne fac vulnerabili ne fac și umani și, în consecință, ne apropie.”