Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Teatru. Festivalul, o rămășiță a normalității

Teatru. Festivalul, o rămășiță a normalității

(Foto: Verde tăiat de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr, Asociația Pro Teatru din Zalău)

În perioada grea pe care o traversăm, când există numeroase hiatusuri în viața artelor performative, când accesul în sala de spectacole este restricționat, iar publicul nu dă tocmai năvală la teatru ca în vremurile normale, festivalurile ținute în spațiu fizic au căzut rând pe rând, ca secerate. Drept este că, în condițiile pandemiei, riscurile sunt cu atât mai mari cu cât un festival presupune un conglomerat de trupe sosite din toată țara și din străinătate și o circulație intensă. Cu atât mai vrednic de laudă este efortul celor două directoare de teatru, Gianina Cărbunariu și Oltița Cîntec, care au reușit în acest început de stagiune, luând toate precauțiile necesare, să ducă la capăt festivalurile planificate cu mult timp înainte, în condiții de siguranță, fără vreun accident nefericit.
Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț și-a ales ca temă, anul acesta, „Postprezent. Something to Declare & to Share”. Continuând direcția inițiată de când a devenit curatoarea festivalului, aceea de a răspunde în primul rând comunității locale, de a familiariza, educa și pregăti publicul tânăr pentru teatru, de a-i forma spiritul critic și, nu în ultimul rând, de a-l face părtaș la actul artistic, Gianina Cărbunariu a gândit un festival adaptat la situația actuală, în care întâietate au avut condițiile de siguranță. Astfel, sloganul „Ne vedem afară” a devenit chiar unul dintre criteriile de selecție a spectacolelor, preferate fiind cele ce s-au putut reprezenta în aer liber. De altfel, debutul și sfârșitul Festivalului au fost marcate prin producția Teatrului Tineretului, „Va urma. Pe Planeta Oglindă”, concepută de Gianina Cărbunariu special pentru spațiul din fața teatrului, în care folosirea ingenioasă a fațadei clădirii devine unul dintre principalele atuuri artistice. O altă producție a teatrului, care a folosit exteriorul și interiorul de la Palatul Copiilor, concepută de regizorul Clemens Bechtel, a fost „Viitorul din trecut”, revizitare a dureroasei pagini antisemite din istoria locală. Scenariul spectacolului itinerant, în care spectatorii pornesc din fața teatrului spre Palatul Copiilor, pentru ca aici, împărțiți în grupuri, să asiste la scene desfășurate concomitent în diferitele spații ale clădirii, are ca punct de plecare documentele istorice, dar și mărturii ale actorilor și ale locuitorilor orașului. Imaginat ca o poveste din 2051, când în oraș au mai rămas doar bătrânii, spectacolul începe cu o rememorare a ororilor din perioada comunistă, între care coada de o jumătate de zi pentru un bilet la „Pe aripile vântului” rămâne cea mai inofensivă. Apoi, amintirile merg și mai adânc, la începutul secolului XX, când 50 000 de evrei, după ce protestează prin petiții împotriva tratamentului la care sunt supuși, se văd nevoiți să plece în pribegie. Povestea evocă exilul, sărăcia extremă, ca și senzația respingerii ce însoțesc pretutindeni grupurile de proscriși, aducând un discret, dar emoționant omagiu semnului care le-a prezervat identitatea, cartea scrisă. Producția de la Teatrul Tineretului a fost una dintr-o serie amplă de spectacole prezente în festival care au revizitat tema antisemitismului.
Tot pentru a minimiza riscul de infectare, spectacolele străine invitate în festival s-au transformat în „lecture performances care să încapă în bagajul de mână”, după expresia directoarei. „Bagajul de mână” a însemnat laptopul de unde creatorii au proiectat în fața publicului diferite imagini, în timp ce și-au expus conceptul și limbajul artistic pentru care au optat în producții deja realizate sau doar schițate. Deprinși cu instrumentele teatrului și ale retoricii, dar și cu arta interpretării, prezentările lor s-au dovedit expresive, mai cu seamă că formula aleasă a câștigat prospețimea unui work in progress. Așa cum festivalul ne-a obișnuit de câțiva ani, prezentările au fost urmate de o sesiune de întrebări și răspunsuri.
Și tot cum ne-a obișnuit de câțiva ani, una dintre direcțiile cele mai importante ale festivalului a fost reprezentată de teatrul documentar. Printre spectacolele selecționate s-a numărat și „Verde tăiat” de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr, produs de Asociația Pro Teatru din Zalău. Documentând numeroase cazuri de tăieri ilegale și de transport de lemne în fața cărora autoritățile închid ochii, Alexandra Felseghi le ficționalizează grupându-le în jurul pădurarului ucis. Cazul este real, s-a întâmplat în pădurea Rogoz, Maramureș, în octombrie 2019, (doar) unul dintre criminali fiind arestat și asta abia după zece luni. La vremea respectivă, BBC relata că în doi ani, în România, fuseseră uciși șase pădurari. Pentru moartea lui Liviu Pop încă nu a fost condamnat nimeni. De altfel, chiar în timpul festivalului presa a consemnat un nou caz al jurnaliștilor veniți să facă un reportaj despre furtul de lemne, întâi amenințați, apoi bătuți cu sălbăticie, după ce echipamentul le fusese vandalizat.
Așadar, un spectacol după un caz real, care reproduce multe alte situații similare, mărturii ale corupției pandemice din țara noastră, cu o formulă atipică pentru genul de teatru documentar cultivat aici. Impactul său se datorează, pe de o parte, structurii dramatice eminamente clasice, cu situații și personaje coerente, realiste get-beget, care ușurează accesul la adevărul tragic înfățișat. Trama, cu situații care înaintează treptat, din acumulări, este ușor de urmărit. Pe de altă parte, echipa de creație a ales să insereze tradiționala temă a comuniunii cu natura, prezentă în poeziile care se studiază din clasa întâi până la sfârșitul școlii, ceea ce, din nou, face ca totul să fie recognoscibil. Acestea sunt și motivele pentru care spectacolul devine atât de emoționant.
Inevitabil, se pune întrebarea de ce impactul său este mai mare decât al multor producții de teatru documentar. Din care se naște, automat, alta: când menirea acestui gen este să trezească atenția asupra faptului semnalat și să provoace reacția critică a publicului, ce trebuie să prevaleze: mesajul sau limbajul artistic? Adesea creatorii noștri de teatru documentar recurg la aceeași rețetă: o documentare minimală, de regulă câteva știri culese din presă, urmată de improvizații cu echipa, apoi definitivarea textului. Rezultă un spectacol în care performativul câștigă în dauna mesajului. Iar acesta, alunecând în planul al doilea, își pierde din importanță și mai ales din relevanță. Subiecte grave, corupția din sistemul de sănătate, tarele sistemului de educație etc. se pierd în producții care îndeamnă spectatorul mai degrabă să se relaxeze și să admire interpreții decât să reflecteze la ce transmit. Atât formula cu actorii care, țepeni, își spun textul în fața microfonului, dar și cea cu mixul de improvizații actoricești, de regulă ingenioase – pentru că avem actori talentați –, asezonate cu songuri și stropite cu ceva umor nu fac decât să dilueze mesajul. Te și întrebi dacă grozăvia descrisă nu a fost aleasă doar ca pretext pentru niște prestații artistice de succes.
Alegând formula clasică, bătătorită, „Verde tăiat” evită toate aceste riscuri. Înaintând printr-o suită de acumulări, de la scenă la scenă, mesajul poate fi receptat în toată grozăvia lui. Interpreta văduvei care vrea să se facă dreptate, Irina Sibef, reușește o partitură de un dramatism ca la carte, cu economie de mijloace, cu rostire sobră și privire care arde. Bineînțeles, receptarea acesteia este facilitată de similitudinile cu un alt personaj celebru din literatura română, cunoscut tot din școală, Vitoria Lipan. Drama prietenului celui mort, care ar vrea să o ajute pe văduvă, este și ea evidentă în interpretarea din cale afară de umană a lui Emanuel Cifor. Iar pârghiile corupției pe care le accesează primarul, proprietarul ascuns al firmei ce devastează pădurea (Răzvan Bănuț cu nuanțe cam prea explicite), sunt imediat recognoscibile. Spectacolul radiografiază, piesă cu piesă, corupția din mafia lemnului, cu primarul care cumpără autoritățile, fără a se sfii să-i amenințe cu moartea pe văduva și prietenul pădurarului, când aceștia nu se lasă convinși să accepte mușamalizarea.
Dincolo de durerea tinerei soții rămase cu doi copii mici, orfani, pentru că tatăl lor și-a făcut datoria de a proteja pădurea, copleșitoare pentru spectator este senzația de nedreptate amestecată cu neputință pe care o dă sistemul de justiție corupt până în măduva oaselor. Publicul empatizează în aceeași măsură cu văduva care își plânge soțul, dar și cu tânărul procuror ce investighează cazul, sigur că va aduce dreptatea, până la sfârșit, când superiorii îi pun pumnul în gură. De câte ori tinerii din România, care vor să ajute cu ceva, să schimbe ceva în țara aceasta, nu sunt anihilați în cele mai perverse moduri? Momentul realizat cu exemplară economie de mijloace, în care publicul înțelege imediat, din expresia procurorului și din cele câteva vorbe îngăimate, ce i se spune la telefon, este copleșitor. Pentru orice spirit justițiar din sală, care înțelege că ancheta a luat sfârșit, că eventual se va găsi/ plăti un vinovat-fantoșă, ca să se închidă gura presei și a ONG-urilor, scena, care esențializează, în câteva minute, o istorie de zeci de ani, retrezește gustul sălciu al neputinței.
Dacă un spectacol construit tradițional are un impact mai mare asupra publicului larg datorită gradului crescut de comprehensibilitate nu înseamnă că formula nu are limitele ei. Momentul quasimioritic din proiecție în care, dincolo de moarte, văduva își întâlnește soțul în pădure, plus cântecele de jale de mai târziu, deschid o breșă prin care patetismul se poate strecura cu ușurință.
Dar esențializarea zecilor de situații în care românul se simte prost tratat, de la funcționarul public la straturile perverse, rarefiate ale autorității, cu certitudinea umilitoare că în țara sa justiția este bastionul cel mai avansat al corupției, dă valoare operei celor două creatoare, Alexandra Felseghi și Adina Lazăr. Mai ales că adevărurile reies indirect, prin fapte, și nu printr-un expozeu tezist.
Dacă la începutul lui septembrie, când a avut loc festivalul de la Piatra Neamț, pandemia părea să fi intrat în recul, odată cu luna octombrie, când la Iași s-a desfășurat Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, valul al patrulea era în plină desfășurare. Nu a descurajat însă echipa de la Teatrul de Copii și Tineret „Luceafărul”, să organizeze un festival la turație intensă, în care ziua era ocupată de spectacole pentru copii, iar seara de producții pentru tineret. Festivalul a început și s-a încheiat cu veritabile hituri, „Chiritza în carantină”, spectacolul-concert al Adei Milea, de la Teatrul Național Cluj-Napoca, și „Freak Show Vol. 2”, o producție marca Florin Piersic jr. Dar festivalul a bucurat publicul și prin evenimentele conexe, o expoziție cu lucrări de grafică ale lui Dürrenmatt, organizată împreună cu Ambasada Elveției, prilejuită de centenarul scriitorului, împreună cu dezbaterea asupra receptării operei sale în Europa de Vest și de Est. Nu au lipsit nici lansările de carte, printre care „Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Viscolul 1978-1989” de Miruna Runcan, „Fenomenul Pan-Demon”, „Recitindu-l pe Gorki” de Călin Ciobotari sau „Un CLICK și… 1000 de realități, New media în teatrul românesc”, însoțită de o expoziție de fotografii adecvată la subiect, „Scufundați în virtual”.
Ultima zi a festivalului a fost marcată de lansarea unui nou volum colectiv bilingv, coordonat de Oltița Cîntec, președinta AICT.ro și directoarea festivalului, „Fereastră către digital. Teatrul și noile tehnologii”. Contributorii, membri ai AICT.ro, Mirella Patureau, Oana Stoica, Oltița Cîntec, Silvia Dumitrache, Oana Cristea Grigorescu, Călin Ciobotari, Daniela Șilindean, regizoarea Carmen Lidia Vidu și subsemnata, au teoretizat asupra modificărilor impuse de pandemie limbajului teatral. „Direcții estetice recente practicate de câteva decenii au devenit prioritare și îmbogățite într-un an cât altele în zece. Teatrul contactless a dominat perioada, reliefând preocupări de retorică anterioare, oferind noi eșantioane imaginate de cei deschiși și pregătiți să le dezvolte. Transformarea paradigmei a cuprins toate palierele care structurează arta teatrală. Laboratorul de creație s-a mutat pe video calls, echipa nu s-a mai întâlnit fizic, s-a motivat reciproc inspirațional în mediul virtual, a recurs la tehnici remote de comunicare și de lucru. Produsul artistic însuși a căpătat contururi pretabile digitalului: desfășurări de tip flux, pluri-focalitate, compoziții împrumutate din video gaming, mult visuals, dinamici filmice.” Așa a sunat argumentul coordonatoarei, Oltița Cîntec, care s-a pliat în volum, dar și în selecția festivalului, pe noile realități ale artei scenice.
De altfel, ultimele două cărți amintite s-au adecvat perfect la focusul ediției a XIV-a a festivalului, „Artă și tehnologie”. Cu un asemenea focus, nu e de mirare că mascota festivalului și vedeta foyerului a fost robotul artist Pepper, care și-a etalat în fața publicului excepționalele aptitudini la dans pe diferite ritmuri, printre care nici mai mult, nici mai puțin decât „I Am Only Human”. De altfel, în era noastră, nu a fost singurul roboțel cu coregrafia „în sânge”. L-a secondat și cel construit de liceenii premiați la concursurile de robotică, mare meșter, și el, la vals și la „El Meneaito”. A fost o demonstrație pe viu, dacă mai era nevoie, a faptului că tehnologia și inteligența artificială pătrund tot mai mult în teatru, dar și a strategiei prin care Teatrul „Luceafărul” înțelege să-și apropie tinerii talentați cărora li se adresează.
În vremurile noastre, când granițele între arte s-au șters, directoarea artistică, Oltița Cîntec, și-a urmat scopul de a prezenta, în premieră în România, lucrările unor artiști străini semnificativi în arta teatrului. Pentru ediția de anul acesta a invitat instalația imersivă concepută de artiștii germani Susanne Kennedy și Markus Selg, „Eu sunt (VR)”, care a făcut deliciul multor spectatori. O experiență individuală, în care fiecare doritor s-a conectat, pentru patruzeci de minute, prin intermediul căștii VR, la realitatea virtuală imaginată și asamblată de cei doi creatori. O tușă de ezoterism și misterul complementar au însoțit întregul periplu al privitorului integrat în spațiul virtual, viu colorat. Drum inițiatic, porți ca în ritualurile de trecere, spații strâmte, tuneluri, o călătorie ascensională, apoi deschidere cosmică cu planetele la o aruncătură de băț constituiau imaginile care îl absorbeau pe spectatorul VR. Și, bineînțeles, senzația de mișcare, de înaintare într-un spațiu fizic, cu pereți și cu diferite limite. Bine elaborată din punct de vedere tehnic, „Eu sunt (VR)”, o combinație ingenioasă între diferitele topos-uri arhaice și noile tehnologii, a însemnat o experiență aparte pentru spectatorul de teatru tradițional.
Dar noile media nu au omorât teatrul în formă tradițională, iar actorul rămâne în continuare (oare pentru cât timp?) elementul său esențial. Ce altă concluzie s-ar putea trage după one man show-ul lui Florin Piersic jr., „Freak Show Vol 2”, decât că talentul actorului bate orice tehnologie? Cu o perucă, o bască și o pereche de ochelari, actorul încarnează o suită de personaje diferite din scenariul scris de el însuși. Marca Florin Piersic jr. este pe loc recognoscibilă: umor sec și reținut, echilibru fin între identificare și distanțarea de personaj, care lasă să se presimtă un strat de adâncime, apoi, o doză de cinism simpatic, plus talentul de a crea tipurile umane preferate. Care, în acest spectacol, acoperă o paletă largă, de la antreprenorul ce a achiziționat tot aerul din România pentru a-l vinde la prețuri avantajoase, ba chiar cu discount la abonamente, la amantul femeii cu 32 de ani mai în vârstă, pe care o tapează de sume semnificative, la scenaristul din showbiz, stăpân pe sine și pe trucurile meseriei, obligat să refacă scriptul în funcție de contractele și pretențiile interpreților, apoi la actorul ce-și negociază parteneriatul scenic cu noua achiziție sentimentală a regizorului, până la alcoolicul depresiv și anxios. Toate, roluri care îi vin mănușă. Dar, paradoxal, cele mai bune momente sunt acelea în care Florin Piersic jr. creează partituri neașteptate, de oameni simpli, fără nicio legătură cu showbiz-ul pe care îl știe atât de bine. Un șofer de taxi, la interogatoriu, după ce i-a aplicat o corecție zdravănă clientului care îi făcuse avansuri, îi prilejuiește actorului o veritabilă creație, ca și momentul suculent al lui Costel, cu ochelari cu lentilă groasă, personaj din mediul rural, care filmează prezentarea pentru matrimoniale. Reluarea aceluiași calup de replici, din cauza problemelor tehnice, produce umor suculent. Natural, obosit, dar tenace, ca un om care are o treabă de făcut și trebuie să o ducă la capăt, fără nimic din trucurile artiștilor, dimpotrivă, cu mirarea și stângăcia primei filmări, Costel rămâne adorabil de la prima până la ultima secundă.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.