…Sau, să fim în pas cu timpul, societate cu căști hiposonice.
Dezbaterea din Parlament și din spațiul public privind introducerea în programă a orelor de educație sexuală evocă imaginea unei persoane care, în fața unui pericol real sau imaginar, închide ochii și își pune palmele peste urechi. Sigur, o imagine demnă de Bosch. Pericolul, real sau imaginar, nu dispare, în realitate, dar dispare actualitatea lui.
Este fix același reflex care îi face – pe alții sau pe aceiași – să nege existența sau pericolul reprezentat de coronavirus și tulburarea profundă provocată de acesta în comunități.
Cu asalt tehnologic, 3g, 4g, 5g, cu generații dezvoltate inegal și cu viteze diferite, cu facilități și utilități (in)imaginabile cu un deceniu sau două în urmă, cu pandemie, cu globalizare, europenizare, robotizare, consumerism, ecologie, dezindustrializare, cu volatilitatea profesiilor, a granițelor, a ordinii sociale și a normelor – fiecare din noi ajunge sau va ajunge în punctul în care nu mai ține pasul, iar lumea se transformă într-o chestie amenințătoare. Reacția de respingere a realității este, psihologic, normală. Numai că ea nu va rezolva problemele, ci dimpotrivă.
Societățile și categoriile sociale sărace sunt cele mai expuse. Ele au beneficiat de o educație ieftină, simplificată, redusă la un anume context social. Provocările out-of-the-box sunt de natură să destabilizeze persoanele din această filieră educațională. Ele au și handicapul inaccesibilității mecanismelor compensatorii. Pentru cei cu bani, există opțiunea externalizării competențelor (de fapt, a deficitului propriu de competență), outsourcing sau consiliere. Însă închirierea de competențe este costisitoare, fie cazul expertizei juridice, medicale, financiare, legate de servicii digitale etc. etc. În plus, trebuie să ai minima educație de a ști ce nu știi pentru a putea adresa servicii sociale care să îți rezolve efectiv problema și pentru a accesa competențe externe care îți sunt în mod real necesare.
Conservatorismul radical din ultimul deceniu, cu puseele sale iraționale, este expresia acestui mod de a nega realități inconfortabile.
Amenda ce trebuie făcută este că febra contemporaneizării are principii raționale, dar nu întotdeauna instrumentele și mecanismele ei sunt pragmatice și raționale. În fapt, rescrierea istoriei politice/sociale/culturale prin canonul vieții de azi este la fel de irațională și inutilă ca și idilismul conservatorismului radical. Istoria – ideologică, naționalistă, rasistă, sexistă, clasistă, cum ar fi ea – există și este/ar-trebui-să-fie știință. Ea a fost politizată, dar calea nu e înlocuirea cu o altă politizare, ci dimpotrivă, sterilizarea ei politică, dezevenimentizarea și cultivarea calităților ei de antropologie culturală diacronică. La fel, devalorizarea forțată a capitalului simbolic în ansamblul său – în condițiile în care nu toate formulele sociale sau culturale sunt obsolete, iar pentru altele, deși demodate, nu există un înlocuitor fiabil și fezabil – este de natură să creeze probleme sociale, nu să le rezolve. Exemplele includ un spectru extrem de amplu, de la mediile artistice la infrastructuri economice până la instituții și constituții. Într-adevăr, trecutul este foarte adesea un balast, dar el este tocmai balastul care oferă stabilitate unei societăți. Și, de altfel, contemporaneitatea nu poate pretinde că se autoinventează pentru că pur și simplu nu o face.
„Reziliență” este acum un cuvânt la modă. Dar cât nou și cât vechi înseamnă el? Are cineva de gând să îi definească impactul social? Care îi este încărcătura utilă? Politicienii, ei înșiși produse ale unor educații monocrome și exponenți ai unei profesii ce dă semne de desuetudine, manifestă un apetit evident în a se asocia unor concepte din spectrul conservator. Pentru că, în esență, să fii conservator înseamnă să nu faci nimic. Să păstrezi ceva ce ai (sau n-ai!) și să negi că schimbarea e necesară, utilă sau că ea măcar există.
Poate că ne permitem ca în unele cazuri să fim conservatori – ca indivizi sau ca societate. Poate nu, pentru că, pe termen lung, pe cei săraci îi costă prea multă energie să fie conservatori. Oricum ar fi, educația nu se află printre acele cazuri în care să fie pertinent luxul inacțiunii – educația sexuală, „pentru viață” sau cum se va numi ca disciplină școlară sau orice alt tip modern de educație, disciplină, resursă, tehnică didactică sau instrumentar. Indiferent că unii vor să trăiască în trecut, educația este strict despre prezent și despre viitor. Ea este principalul vehicul al viitorului, dar, ca orice alt vehicul, poate merge doar pe căile care i se deschid. Trenurile nu-și face ele însele șina, nici autoturismele șoseaua.
Pentru o viață demnă, care să aducă satisfacție, respect și respect de sine, calea nu e să ne închidem în provincialismul ieftin al ultimelor decenii în care ne gratificăm complezent și sectarist. Ci să vedem lucrurile așa cum sunt, să spunem lucrurilor pe nume și să găsim energia, voința și metodele de a le schimba. Iar educația este singura modalitate de a acționa noi asupra noastră. Nu doar educația copiilor, ci și cea a adulților. Nu ne mai putem baza exclusiv pe televiziuni – fie Digi, fie Antenele, fie oricare alta – să facă educația adulților și nici pe Tik-Tok pentru cea a copiilor. Trebuie, ferm și rapid, să ieșim din paradigma în care educația este doar pentru „cei mici” și are ca unic rol să producă forță de muncă necalificată și/sau învechită pentru economia românească sau pentru a altor țări europene.
Altă opțiune e să închidem ochii, să ne astupăm urechile și să transformăm țara într-un Titanic pe puntea căruia orchestra (sau taraful) alternează manele și marșuri patriotice.
- Cât de mare este ascensiunea forțelor extremiste? O analiză a partidelor politice din Parlamentul European - 17 iulie 2024
- Topul pictorilor români în licitațiile de artă din țară - 30 iunie 2024
- Ce muzică ascultă românii? Cine sunt cei care ascultă rock și cine cei care ascultă manele? - 16 iunie 2024