Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Simona Antonescu despre „Chiajna…”

Simona Antonescu despre „Chiajna…”

On-topic cu Simona Antonescu

„Este cartea care dă un glas femeilor de acum 500 de ani. Femeile de pe lângă bărbații principatelor medievale românești, soții, surori și fiice de voievozi, au lăsat în cronicile vremii urme prea slabe, ici-colo câte un cuvânt rătăcit prin marea poveste a soților și fiilor lor. Au străbătut istoria ca și cum nu ar fi călcat pe pământ, ci ar fi plutit prin aer, păsări nevăzute, abia ghicite, năluci care adesea au influențat puternic mersul lucrurilor, stingându-se apoi ca semnele lăsate pe apă. Femeile veacurilor trecute nu sunt de găsit în scrierile vremii, dar cronicile poartă mireasma lor tainică, amăruie de ambră și rușmalin.”

Un alt fel de relație cu istoria

„Cred că literatura poate oferi un alt punct de vedere, poate mai uman, mai apropiat, ca și cum ar fi coborât istoria de pe un piedestal și i-ar fi dat o voce naturală. Ceea ce poate să facă literatura în plus față de istorie este exact asta: să umanizeze personalitățile, să le scoată la lumină părțile umbrite: vulnerabilități, eșecuri mai mari sau mai mici, frici. Ne este mai ușor, în felul acesta, să empatizăm cu o personalitate cu care, altfel, poate că nu prea ne-am găsi prea multe puncte comune.

Am căutat-o pe Chiajna în cronicile, documentele și mărturiile despre viețile bărbaților din jurul ei. Mai corect ar fi să spun că mi-am imaginat-o acolo. Atunci când citeam că Petru Rareș (tatăl ei) a fost exilat, împreună cu întreaga familie, în cetatea Ciceului, interpretam așa: Chiajna a fost exilată, la 12 ani, în cetatea Ciceului. Atunci când am găsit scris că biserica Buna Vestire (Curtea Veche) a fost ridicată în primul an de domnie al lui Mircea Ciobanul (soțul Chiajnei), am înțeles că Chiajna a supravegheat probabil șantierul, de vreme ce pe Mircea Ciobanul îl găsisem pe la vreo trei bătălii în anul acela, cu alte cuvinte el nu era acasă. Am corelat informațiile din mai multe surse. De exemplu, este bine cunoscut faptul că Doamnele Țării erau cele care ridicau bisericile mult mai des decât voievozii. Dacă citim cronicile în felul acesta, le putem simți întotdeauna și pe ele acolo, ascunse în spatele cuvintelor care se spuneau și se scriau. Stau acolo și așteaptă să citim printre rânduri.”

Surse de documentare

„Cărți de istorie, monografii (unele foarte vechi, cum este «Bucureștii de altădată», a lui George Potra, pe baza căreia mi-am desenat harta Bucureștiului de acum 500 de ani, ca să mă pot orienta pe măsură ce povesteam), mărturii ale unor localnici pe care le-am găsit publicate în reviste (cum este «Memoria Oltului și a Romanaților»), hărți vechi, tot felul de studii pe marginea lumii medievale și renascentiste (de mare folos mi-au fost «Amurgul Evului Mediu», de Johan Huizinga, «Acasă. O istorie a vieții private», de Bill Bryson, «Oamenii Evului Mediu», de Robert Fossier, «Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie», de Georges Minois, sau «Drumurile mătăsii. O nouă istorie a lumii», de Peter Frankopan. Între teancurile acestea de cărți care au locuit pe biroul meu s-a aflat și «Calendarele poporului român», de Antoaneta Olteanu, sau «Gromovnicul din bătrâni». La târgurile de carte găsesc cataloage ale documentelor vechi, românești, niște volume groase în care sunt adunate sute de documente originale, surse de inspirație pentru poveștile personajelor secundare sau episodice.

Ar fi greu de făcut o listă completă a tuturor cărților și materialelor pe care le-am folosit. Cele de mai sus reprezintă o foarte mică parte. Dintre volumele istoricilor români, cele mai utile pentru acest roman mi-au fost: «Putere și teritoriu. Țara Românească medievală», de Marian Coman, «Război, pace și comerț în Islam. Țările Române și dreptul otoman al popoarelor», de Viorel Panaite, sau «Sibiul veacului al XVI-lea. Rânduirea unui oraș transilvănean», de Mária Pakucs-Willcocks.”

Intrarea și ieșirea din procesul de creație

„Sunt adepta teoriei aceleia conform căreia inspirația de a scrie, ca și creativitatea în totalitatea ei, reprezintă multitudinea de conexiuni neașteptate, neobișnuite, pe care le face creierul, între diferitele elemente pe care le introducem în el. Cu cât o conexiune este mai originală, cu atât considerăm produsul mai inspirat. Pentru crearea de astfel de conexiuni, numărul de elemente pe care le înmagazinăm în creier este necesar să fie cât mai vast. Așadar, inspirația ține mult de experiențele de viață prin care ne dăm voie să trecem, de oamenii noi pe care îi cunoaștem cu adevărat, adică petrecând timp cu ei și ascultându-i, de călătorii, de fricile pe care ni le înfruntăm, de cât de des ieșim din zona de confort. Conform acestei teorii, ne putem gândi că inspirația chiar vine atunci când este chemată. În cazul meu funcționează perfect. Mai întâi petrec o vreme călătorind, vorbind cu oamenii, mai ales ascultându-i cu atenție, apoi documentându-mă, citind non-ficțiune de exemplu, citind cărți de istorie. Când mă simt plină de informație, îmi eliberez o zi întreagă, mă așez la birou și devin propriul meu despot: nu-mi dau voie să mă ridic de acolo până când nu scriu o pagină. Partea bună este că, dacă reușesc să scriu acea pagină, de fapt inspirația s-a instalat și continui, nu mă opresc niciodată după prima pagină scrisă într-o zi. Exorcizarea de după ce termin de scris un roman are niște mecanisme pe care nu le înțeleg la fel de bine. Este însă în strânsă legătură cu timpul petrecut, din nou, în mijlocul prietenilor, ca un fel de reîntoarcere la activitățile lumii reale. Are legătură cu timpul în sine, care mă ajută să mă îndepărtez de lumea în care am trăit un an, doi, trei. ”

Un comentariu la „Simona Antonescu despre „Chiajna…””

  1. Pingback: „Chiajna din Casa Mușatinilor”. Tendințe în arta și gândirea românească. Best-off 2023 - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.