Radu Vancu despre „Kaddish”

(Foto: Rareș Helici)

On-Topic cu Radu Vancu

„Kaddish ilustrează un gen de literatură care încearcă să dea voce victimelor, persoanelor distruse de ororile pe care specia umană se pricepe atât de bine să le pună în practică: război, genocid, lagăre de exterminare, Gulag, Holocaust. E genul acela de artă care nu vrea să lase barbaria să aibă ultimul cuvânt. Kaddish nu vrea să fie altceva decât un document despre umanitatea distrusă, dar care arată că noi suntem totuși specia care construiește mai degrabă frumusețe decât oroare.

Kaddish-ul, în tradiția evreiască, este o rugăciune pentru morți, dar care nu este o lamentație, ci este, paradoxal, o rugăciune plină de încredere în destinul morților și în puterea lor de a-și construi o viață chiar și după moarte. E o rugăciune de doliu, dar, în același timp, luminoasă, tonică și plină de încredere în forța celor dispăruți de a-și continua existența într-un fel semnificativ. Cam asta e și semnificația titlului. Seamănă cu încrederea pe care o avea Paul Celan în puterea literaturii de a da sens dispariției și de a depune mărturie în favoare victimelor, care au putut fi ucise, dar nu au putut fi distruse.

Kaddish s-ar putea să fie cartea mea cea mai iubită. Nu cred că există cititori neavizați. Nu numai conștiințele culturale extraordinare se pot bucura de artă. Orice om care se bucură este la fel de răsplătit de artă și de răsplătitor pentru artist. S-a scris mult în ecosistemul literar și, în același timp, am avut reacții imediate pe Facebook, pe mesagerii, pe WhatsApp, pe mail-uri de la cititori de tot felul. Am încercat să răspund tuturor. Cred că este cartea mea pentru care intenția de traducere a venit imediat, în mai multe limbi: engleză, franceză, germană, maghiară, poloneză. Lumea a reacționat cu mare căldură și sunt realmente recunoscător. E clar că scriem și pentru noi înșine, dar oricât de mult ar pretinde cineva că scrie doar pentru el, faptul că arta ta vorbește și altora e un combustibil pentru cărțile viitoare, dincolo de mulțumirea și bucuria imediate. Și de aici îți extragi încrederea că ce faci tu poate fi semnificativ și pentru altă ființă umană.”

Registre stilistice

„A contat pentru mine faptul că pot vorbi despre moarte dintr-un punct de vedere complementar Frânghiei înflorite, nu într-un mod care să reteze ce am făcut deja. Acolo era un punct de vedere strict subiectiv și personal, aici totul se duce într-o istorie obiectivă și cu o voce transpersonală. În Frânghia înflorită era vocea supraviețuitorului, aici e vocea dispărutului. În Kaddish se vorbește direct din groapa comună, din mormânt. Pe de-o parte pentru că poveștile rămân și după ce noi dispărem, ele articulează credința noastră într-un destin luminos al speciei, pe de altă parte această abordare a venit și din interesul meu de explora cât mai multe tipuri de voci prin poezia mea, de a vorbi din cât mai multe locuri. Nu vreau să las cărțile mele de poezie să se repete din punct de vedere stilistic. Am încercat mereu ca, de la o carte la alta, să schimb felul în care scriu. Toate cărțile mele de poezie au încercat să alterneze, să inoveze ceva în felul în care e livrată poezia.

Pentru mine temele sensibile, vulnerabile, problematice, uneori frisonante sunt cele care contează în literatură. Literatura este un instrument pe care noi l-am inventat pentru a vorbi despre aceste zone complicate, traumatice, în așa fel încât noi, ca persoane fizice, să rămânem în siguranță. Prefer să privesc literatura așa, pentru că de la începuturile ei și până astăzi, ea a vorbit despre moartea celor dragi. Chiar și la Ghilgameș întâlnim primul mare bocet lângă un cadavru, cel al lui Enkidu. În Oedip rege, ca să sar în alt context istoric, sunt încălcate cele mai mari interdicții din toate culturile lumii, dintotdeauna: paricidul, asasinatul, incestul. Acestea sunt subiecte tabu în absolut toate civilizațiile. Sofocle alege să se ducă în cele mai îngrozitoare zone din mentalul nostru, pentru că literatura eu o înțeleg și ca pe un mod de a construi încredere în specie, chiar și când ea vorbește despre partea noastră întunecată, ceea ce Jung numește Umbra – suma pulsiunilor noastre negative. Una dintre superputerile literaturii este că ea se poate instala în umbră și de acolo să construiască lumină”.

Biografii suprapuse

„În mod esențial, am suprapus în Kaddish biografia mea, despre care am tot scris până acum în atât de multe cărți, cu biografia cuplului format din Miklós Radnóti, renumitul poet, și Fanni Gyarmati, extraordinara figură care a întors literatura din moarte. În filigran, e vorba despre multe alte situații similare, care s-au tot repetat. Ideea cărții mi-a venit atunci când m-am cutremurat, ca noi toți, văzând ororile de la Bucha, de la Mariupol. Toată distrugerea pe care armatele rusești au produs-o în Ucraina și știrile despre gropile comune mi-au adus aminte de povestea lui Radnóti. Există o direcție culturală, nu doar literară, care se numește Art for Remembrance, care încearcă să spună povestea victimelor, într-un mod care să fie semnificativ artistic și uman pentru supraviețuitori. În muzică e ceea ce a făcut, de pildă, Arnold Schönberg în extraordinara lui compoziție Un supraviețuitor din Varșovia, ceea ce a făcut Benjamin Britten în 1962 cu Recviem pentru război (n.e. War Requiem), unde dă voce victimelor din Primul și Al Doilea Război Mondial sau ceea ce a făcut Șostakovici, în Simfonia nr. 13, când compune în numele celor peste 30 000 evrei asasinați în Ucraina, la Babi Yar. E și ceea ce face Celan, care este emblematic pentru poezia secolului al XX-lea, cel mai îngrozitor secol din punctul de vedere al distrugerii umane. Un critic literar spunea că toate poemele lui Celan au ca intertext Holocaustul.

În pofida contextului specific al poveștii, unde personajul este Radnóti Miklós, un poet maghiar evreu, catolic, ucis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, intenția mea a fost să nu vorbesc doar despre acel eveniment istoric foarte precis, ci să spun o poveste despre felul în care construim noi relația cu moartea. Există o sărbătoare a tuturor morților, care celebrează solidaritatea cu morții, instituită în 998, înainte de schisma mare a creștinismului, de-asta și toate brațele lui conțin această sărbătoare. Un istoric a observat că e primul mare model european de democrație – democrația sufletelor moarte. Există o continuitate între sufletele morților și ale celor care trăiesc, așa cum există, în același timp, o solidaritate comună a tuturor morților dispăruți în orice timp, în orice spațiu geografic, în orice context istoric. Kaddish este un reminder al acestei solidarități ale sufletelor, vii și moarte deopotrivă.”

Memoria

„Atunci când ești implicat în contextul acela traumatic al războiului, receptezi cu o intensitate sporită genul ăsta de literatură. Dar și pe o distanță mai mare, când ai ieșit din vortexul istoric, eu cred că arta continuă să spună ceva semnificativ pentru tine. M-aș referi la Homer, care scrie după Războiul Troian, care pentru ei a fost îngrozitor timp de un deceniu, din punctul de vedere al inamicului. Se simte acolo o simpatie a lui pentru troieni, pentru Hector, Priam, Hecuba. El era, într-un fel, un trădător pentru concetățenii lui ahei, pentru că avea simpatia asta pentru victime. Pe noi, la peste două milenii și jumătate de la acel moment istoric, continuă să ne miște povestea distrugerii unei cetăți cu care nu avem nimic în comun, pentru că trăim în civilizații diferite, în culturi străine. La 80 ani după Al Doilea Război Mondial scriem, în continuare, cărți despre el, facem muzică, artă vizuală, teatru despre contextul acela tragic cu care nu suntem direct contemporani. Eu cred că putem empatiza cu lucruri îndepărtate în timp, în spațiu, în cauzalitate, putem simți suferința celuilalt și că acea suferință poate să ne transforme. Arta traumei, care depune mărturie, Witness poetry cum o numește Carolyn Forché, continuă să ne miște chiar dacă nu am participat la acele evenimente tragice. Carolyn Forché, care a creat acest concept în 1993, dând naștere unui câmp de cercetare care este la intersecția studiilor istorice, literare, despre traumă, chiar o să vină la Poets in Transylvania în octombrie, la fel și Andrei Kurkov, din Ucraina. O să discutăm chiar despre asta, despre arta-mărturie.”

Poemul ca mașinărie

„Toate textele sunt expresii intime ale mele cu literatura, dar fac parte și dintr-un construct. Puterea poeziei de a te transporta prin realitate și în afara ei e esențială. Totuși poezia e o mașinărie care trebuie construită cu toată priceperea inginerească de care e în stare artistul.

Am vrut să construiesc o alternanță între intensitatea poeziei și reflecții asupra poeziei, cu rol de contrapunct. Trebuie să lași cititorul să mai și respire, să interiorizeze informația. Așa că am alternat firul liric cu cel al reflecției asupra liricului. Apoi, a observat un critic american, că e foarte util pentru un poet să participe el public la reflecții asupra propriei arte. Poate fi foarte util pentru un întreg câmp literar să construiești poezia și discursul metapoetic, în același timp. Conceptul învechit și prăfuit de inspirație are adevărul lui, dar lângă inspirație, adică pe lângă momentele când poți scrie, poezia este și un mod de a înțelege lumea, de a-i prelua toată bogăția extraordinară de informații, de a o ordona și de a construi din ea semnificații. Am preferat acest limbaj mixt încă din 2009, începând cu Monstrul fericit, și până astăzi, deci de 15 ani de scris poezie, tocmai ca să arăt că poezia are rolul de înțelegere a realității, nu de rupere de realitate, cum se crede de multe ori. Se spune: „e poet, e cu capul în nori”. Dimpotrivă, poetul poate ajuta la cunoașterea contextului imediat în care trăim, într-un fel în care nu o poate face un sociolog, un istoric, un psiholog, oameni care au armele lor specifice de înțelegere a realității. Poezia poate să ofere o interpretare foarte profundă a contemporaneității. Ea te poate învăța un fel de a fi contemporan, pe care celelalte discipline sau arte nu îl au.”