Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu
Ce ți se pare ție esențial de spus despre carte, dincolo de clasificările și exegezele breslei?
Cartea nu ține cont nici de clasificări, nici de exegeze. Cred că ar trebui să renunțăm la îngrădiri și controale ale „exegezei” conform cărora autoarea trebuie să tacă. Că nu are nimic de spus despre ce a scris, cum a scris și ce a trăit scriind la carte. Să nu explice, că e de prost gust. Dacă explică, zic exegeții, înseamnă că nu a scris „bine”. Autoarea trebuie să sugereze, să fie discretă, vagă, abstractă, să nu scrie declarativ, să nu scrie eseistic, să nu descrie, să scrie mai ales „frumos” și să tacă. Alții vor vorbi pentru ea și despre ea, „așa se cade.” Este exclusă, redusă la tăcere, ridiculizată și umilită dacă îndrăznește. Aceasta este ideologia burgheză și este violență.
Încă sunt în ritmurile cărții, în timpurile ei și în viața și viețile din carte și poate aș începe cu acest aspect: să ne respectăm aceste etape în care ritmurile, timpurile cărții și viața pe care o creează cartea și pe care ne-o dă cartea încă acționează asupra noastră. Ne ajută să integrăm diferite evenimente, ne dă sens experiențelor trăite, dar și experienței lecturii. Apoi, este o carte în carte, este (și) despre a scrie într-o societate ostilă, despre actul de a scrie despre scris, de a construi o carte. Despre violența culturii „legitime,” despre violența excluderii din cultură, despre acest fascism cultural: cultura este rezervată celor aleși, ea „trebuie apărată de clasa ignorantă și analfabetă.” Așadar, „Este această carte un roman dacă sistemul spune că nu este?” Despre analize ale structurilor sociale și ale mecanismelor supremației, despre vieți considerate „inutile,” „vieți de nimic” din care nu rămâne „nimic” – cine le mai știe, cine și cum le consemnează? – vieți consumate de capital, considerate ilegitime atât în viață cât și în literatură, vieți fără chip, exploatate, invizibile, vieți trăite „la negru,” în clandestinitate și pericol.
Propui o „Uvertură autobiografică pentru coarde, elegie și eseu”. Cum se împletesc muzica interioară de mari proporții cu bocetul și studiul în cartea ta?
Am încercat prin titlurile secțiunilor și sonetelor și a felului în care am așezat titlurile sonetelor, separat de text, dar comunicând, să creez spațiu; și prin ele se construiesc aceste spații muzicale; ele nu se exclud; de altfel aducerea uverturii în această carte păstrează legătura cu Suita românească. Apoi, această muzică interioară se construiește și cu ajutorul repetițiilor și a punerii în prim plan a vieților considerate „ilegitime.” Este și o revendicare a plânsului, bocetului, lamentațiilor, a vieților și a „vieții interioare” blamate. Ceea ce ni se refuză și neagă: viața, cântecul, durerea, manifestarea, revolta, exprimarea de sine. Bocetul, nu doar simplul plâns sau tristețea, ci această manifestare puternică, publică, dezlănțuită a emoțiilor este considerată de prost gust, excesivă, vulgară, lipsită de respect, femeiască; nu este discretă, elegantă, manierată, estetică, nu îmbrățișează doctrina autonomiei esteticului. Bocetul, lamentația au caracter politic și tocmai de aceea sunt respinse, negate, sunt manifestări de clasă. Bocetele, jelania, aceste ritmuri interioare, ritmuri de elegie, sociale, abrupte ale stigmei, ale suferinței, ale doliului, ale furiei, ale umilințelor, lipsa unui început (de unde apare și necesitatea acestei uverturi politice, sociale, sociologice, emoționale, anticapitaliste) se împletesc și conduc către revoltă și transformare.
La un moment dat în carte există un sonet intitulat Suită folclorică, text care critică acest discurs fascist despre frumusețe și violență.
Despre ce este titlul, cine sunt țesătoarele?
Cred că atunci când găsim titlul real al cărții – spun real pentru că și găsirea titlului este un proces – acest titlu (ca și titlurile poemelor sau secțiunilor) ne ajută atunci când scriem cartea să ne aducem aminte de ce o scriem și despre ce e. Iar acest proces de căutare, de reîntoarcere, presupune numeroase relecturi ale cărții și punerea unor întrebări. Este un drum al rătăcirii și căutării de sine, de doliu chiar, de transformare. De exemplu, m-am întrebat dacă varianta de titlu pe care o găsisem la un moment dat aș pune-o unui poem. M-am întrebat despre ce e cu adevărat cartea; ce este ceea ce nu văd; în acest proces destul de amplu m-au ajutat foarte mult titlurile și Sonetul economic. Titlul trebuie să reprezinte cartea. Mă interesa foarte mult să surprind această țesătură complexă a vieții, a istoriei, a vieții ca verdict social, a condițiilor existenței, toate acele ritmuri care mă obsedau, toate acele gesturi ale grijii și muncii, toate aceste munci, inflexiunile sentimentelor, ritmurile abrupte, copleșitoare ale supraviețuirii, acel timp al cărții, timpul fragmentat, împuținat, ritmul timpului capitalizat trecând peste viață, ritmul muncii erodând viața, ecouri care străbat din istorie; voiam să surprind și această dexteritate a mâinilor femeilor care muncesc în griji, cu grijă, extenuate și exploatate, mâinile înțepenite de munci, această structură a cărții, răsucirile și împletirile, (re)organizări și reveniri, mișcările iuți care leagă viețile, dar și să aduc în atenție aceste țesătoare excluse și alungate din cultură; operă este și cu sensul de acțiune creatoare, integratoare, de compoziție muzicală, dar și de lucrare colectivă, de muncă colectivă. La fel cum libretto este în ambele sensuri.
Explică, te rog, afirmația cu care alegi să deschizi cartea: „Eu sunt poeta care mi-a salvat viața.”
Afirmația vine ca răspuns la mai multe aspecte: în primul rând acel „eu” care istoric, literar, politic vorbind a fost stigmatizat: nu exiști ca persoană, ci ca obiect, categorie, o abstracțiune, ca ceva monstruos. Politicienii „ne reprezintă,” criticii „ne reprezintă,” interpretează, „evaluează” vieți, trimit vieți la margine, iar pe altele le consideră superioare, demne, valoroase, nobile. Despre copiii care iau burse sociale se vorbește în termeni de „mere putrede.” Cum poate veni „mărul putred,” anomalia, „cazul social” să spună „eu,” să se definească, să-și afirme viața și munca și marginea? este considerat a fi rușinos să vorbești astfel, ridicol, impertinent, „nu-ți știi locul,” cine ești tu să vorbești așa, cum spun în carte, este confesiv, deci femeiesc, inferior, de prost gust și mai ales explicit. Apoi, este un răspuns la familiarul „nu se va alege nimic de viața ta,” la aceste „verdicte sociale” cum le numește Didier Eribon, viața femeii este ordinară, nesemnificativă, non-literară, minusculă și de trebuință, ce să caute ea în cărți? Este un răspuns și la ideea conform căreia doar viețile așa-zis extraordinare, mărețe, princiare sunt demne de a fi consemnate. Ea vine ca răspuns și la această ideologie capitalistă în care toată viața trebuie să-ți dăruiești viața altora și să fii de trebuință, în timp ce viața îți este consemnată ca picanterie, anomalie și nulitate. Și nu în ultimul rând este un răspuns și la ideologia abilitistă și fascismul cultural.
Care e răspunsul tău la afirmația cum că feminismul și militantismul, în general, nu pot avea valoare estetică?
Exact asta face această ideologie a autonomiei esteticului cu care mulți din păcate au fost inoculați: ascunde orice legătură dintre condițiile materiale, istorice ale vieții și literaturii; și viața și literatura în acest discurs devin niște abstracțiuni, niște titluri nobiliare, rupte de contextul istoric, politic, material, emoțional. Autonomia esteticului este o vocație, vocația suprematistă. Pentru acești oameni politicul este un zgomot de fundal, nu îi afectează, nu le modifică viețile, bursele sociale pentru ei sunt un moft, o pierdere a meritului lor. Violența pentru ei este frumusețe.
James Baldwin spunea că oamenii nu suportă prea multă realitate. Apoi, acest discurs al autonomiei esteticului nu de puține ori alunecă înspre un discurs fascist. Sau chiar este. Să nu uităm că manualele-s pline de legionari, „dar Eliade a scris frumos.” Bunul gust aristocratic este de dorit nu „prostul gust, vulgaritatea” manifestului, a unei literaturi care nu are noblețea „adevăratei” literaturi, deci e săracă, perturbatoare, destabilizantă, hibridă, ce oroare!, personajele nu mai sunt personaje, poezia nu mai este poezie. Valoarea estetică a literaturilor feministe este cea a necesității, a practicii și urgenței, a vieții, a înțelegerii structurilor sociale, a condițiilor scrisului și vieții, a dezvrăjirii, a transformării, a revoltelor, a grevelor, corpul muncit al femeii, corpul distrus de capital care pentru unii este „ceva frumos,” iar pentru altele este viața: este corpul care a ajuns de uz casnic, cum spun în carte, pentru că a întreținut alte corpuri, vieți. Pentru că a fost în slujba vieții capitalului.
Pingback: „Țesătoarea. Operă instrumentală”. Tendințe în arta și gândirea românească. Best-off 2023 - Revista Cultura