Volum colectiv
Femei, bărbați și faptele lor
Colecție de povestiri
coordonator: Ligia Pârvulescu
Editura Litera
O colecție de povestiri al cărui numitor lor comun este personajul principal, întotdeauna feminin. Epoci diferite sau atemporalitate, secvențe realiste sau nu, situații comune sau inedite.
Volum nominalizat de Emanuela Ilie:
„Problematici dintre cele mai grele, racordate în varii moduri la realitatea noastră imediată și încărcate în fel și chip (sociologic, antropologic, ideologic etc.), în funcţie de formația, experiența narativă ori axul prioritar de interes auctorial. Pe de o parte: traumele de diferite tipuri (existențiale, de pierdere ori de atașament), absența nedreaptă sau ruptura punitivă de celălalt, boala și moartea (experimentată câteodată ca infern afectiv), singurătatea în diferitele ei ipostaze, lipsa sinistră de comunicare șcl. Pe de altă parte: inconsistența reprezentării, jocurile capricioase ale Mnemosynei, tensiunile presupuse de trecerile repetate/ glisările nu întotdeauna căutate între planul realității, cel al visului și cel al creației artistice etc.”
<<
Petre Nechita
Secrete
Mașina se topește în asfalt și nu se mai mișcă vreo două minute. Cameramanul și șoferul sunt prinși într-o dispută stupidă. Închid ochii și-mi imaginez ce-ar discuta dacă n-aș fi acolo.
Îmi zic China Town. Asta pentru că am ochii mai alungiți. O poreclă idioată, nici măcar de nivelul liceului. N-oi fi eu genul de ceafă lată cu tatuaje și iubită siliconată, da’ uite că trec sticla. Asta mi-o spune până și redactorul-șef. Andrei ăsta are credibilitate.
Telefonul îmi vibrează și strâng degetele, gata să-l sfărâm. Știu că nu-i legat de muncă. E Luana. Luana care-o să pufnească. Luana care n-o să înțeleagă. Pentru că s-au adunat multe. Pentru că nu știu să-mi împart timpul. Și oricum, nu știu să vorbesc, să-mi deschid sufletul. Să-i spun ce simt.
Strâng telefonul și tac. Prefer să mă pierd pe străduțe, printre blocurile părăginite, să ajung înaintea mașinii care e suptă de asfaltul încins. Vara suflă peste oraș ca un cuptor hodorogit.
Deja îmi dau seama ce-i acolo. Mașini de poliție, un cârnat întreg. Un camion de pompieri, roșu și butucănos. Și o ambulanță, că așa cere procedura. Un cârd de uniforme înconjoară o clădire care poate fi emblema Bucureștiului: ziduri năruite pentru care unii s-ar război cu poliția.
Strigătele cresc în intensitate când apare mașina cu logoul televiziunii. Apoi camera și microfonul. Dintr-o dată, din cinci-șase piepturi diferite încep să turuie acuzațiile.
Îi ascult, dau din cap, le fac semn să vorbească pe rând, ridic tonul când se îngrămădesc în fața camerei. Telefonul vibrează iar. Nu e Luana, pariez. Redacția vrea un live. De la fața locului. Relatare emoționantă, dar plină de revoltă. Stilul meu!
Noi nu plecăm de-aici, decretează unul. Mă trezesc să-i spun că nici eu n-aș pleca din centru. El mi-o dă că sigur stau la vilă, în Pipera, de asta comentez. Dacă locuiam la vilă, i-o întorc imediat, nu eram la ora asta aici. Atât îi trebuie. Pufnește. Dă din mâini: Fără săracii ca noi, nu v-ați face treaba, domnișoară!
>>
Revista Cultura realizează un catalog anual al celor mai importante momente care definesc tendințele în arta și gândirea românească. Pentru acestă primă ediție, selecția s-a bazat pe nominalizări făcute de critici și jurnaliști culturali și pe opțiunile redacției.
Sursele imaginilor și fragmentelor de text folosite aparțin autorilor, organizatorilor și distribuitorilor.