Prezentarea volumului România rurală în noul capitalism: 1990-2020, Iulian STĂNESCU, Flavius MIHALACHE (coordonatori), București: Pro Universitaria, 2022
România postcomunistă a trecut prin ample transformări politice, economice și sociale. E un truism, dar, da, după 1989, un sistem economico-social s-a prăbușit și un altul i-a luat locul. Dacă vechiul regim comunist a sucombat sub povara propriilor contradicții și în contextul transformărilor geopolitice, noul sistem ce se ițea trebuia să rostogolească pe mai departe vechea dilemă a românilor, a central-est-europenilor: care-i calea cea mai bună pentru recuperarea decalajului, retardului economic față de Europa de Vest? Sunt în stare țările din periferiile capitalismului central, în particular România, să ofere un răspuns pe măsură challenge-ului economic occidental de după epoca industrializării?
În aceste cadre, în primul deceniu post-1989, clivajul societal major a fost cel între adepții minimalismului, dezvoltaționismul ca nou proiect economic, și maximaliștii, cei care pariau pe terapia de șoc, i.e. privatizarea la foc automat și închiderea fabricilor considerate falimentare(1). Alegerile din 1996 au stabilit partida câștigătoare, respectiv ideile care au favorizat rapidul proces de dezindustrializare și de privatizare a activelor statului. Cu ce preț s-a făcut, asta nu e scopul acestui articol-prezentare. Cert este că, după 2000, deși Convenția Democrată s-a prăbușit, consecință (și) a colapsului economic din intervalul 1996-2000, tendința stabilită după 1996 s-a păstrat și în deceniile următoare, iar România de azi este un stat capitalist fără capitaliști autohtoni, cu o economie dominată de capital străin(2).
Cu o populație rurală consistentă – 4/5 din populația României interbelice locuia la sat –, în țara noastră chestiunea rurală a fost mereu o temă de dezbateri fierbinți. A fost prezentă și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost importantă și înainte de Primul Război Mondial, tragicul 1907 nu avea cum să nu lase urme de neșters, dar și după război, în perioada interbelică, odată cu împroprietărirea țăranilor și fragmentarea marilor latifundii boierești. Economiștii vremii își băteau capul imaginând scenarii ale modernizării, industrializarea fiind dezideratul quasi-general. Comuniștii au luat industrializarea în serios, paralel începând și un amplu proces de sistematizare a satelor.
Acesta a fost trecutul. După 1989, discuțiile din jurul problemei satului s-au diluat. Cel puțin în spațiul public, nu am observat o emulație în jurul chestiunilor lumii rurale. Din când în când, anumite știri ne dau de veste episodic despre valurile de secete sau lipsa spațiilor de comercializare a produselor agriculturii locale, iar informații alarmiste despre cât de mult teren autohton a fost cumpărat de către străini. Când câte un ministru pune pe tapet problema produselor locale și accesibilitatea în piețele de desfacere, imediat acesta este luat în râs. Prin urmare, mai nimic serios despre sat, deși populația rurală a României este încă consistentă – peste 45% din total.
Din zona academică, Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), vine o contribuție importantă, România rurală în noul capitalism: 1990-2020 – coordonatori Iulian Stănescu și Flavius Mihalache (București: Pro Universitaria, 2022)(3). După cum scrie Cătălin Zamfir în cuvântul înainte al volumului colectiv, „această carte, una dintre puținele de acest gen, oferă o imagine articulată a stării actuale a satului românesc” (p. 9). Și așa este. Sigur, în volum sunt citate și alte câteva analize(4), dar, per ansamblu, aceste contribuții sunt cât se poate de singulare.
Sunt cuprinse în volum 22 de studii realizate de 32 de cercetători, tematica fiind una diversă, de la dinamica demografică la structura agrară, de la economia fermelor în perioada post-aderare la sărăcie și excluziune socială în România rurală. În paragrafele următoare vom prezenta succint anumite concluzii, unele, de altfel, sintetizate în capitolul lui Iulian Stănescu, „România rurală în noul capitalism: marile probleme ale dezvoltării” (pp. 19-52).
De la bun început trebuie precizat că tot ce s-a petrecut în agricultura românească postcomunistă își are origine în însăși politica agrară intițiată imediat după 1989: desființarea cooperativelor și retrocedarea terenurilor agricole foștilor proprietari. A rezultat o fărâmițare a exploatațiilor agricole (90% din totalul acestora au suprafețe de maxim 5 ha) și, implicit, dezvoltarea unei agriculturii precare, de subzistență. Din aceste politici inițiale decurg toate probleme satului românesc din deceniile următoare. Iată câteva dintre acestea, așa cum sunt ele listate în capitolul menționat mai sus, acestea derivând din concluziile studiilor prinse în volum.
Prima dintre acestea se referă la faptul că România rurală străbate ceea ce autorii numesc o „iarnă demografică” (p. 22). Aici nu este nimic nou. România în ansamblu pierde populație în ultimele trei decenii, deopotrivă prin scăderea natalității (bilanț natural negativ) și migrații (la fel, bilanțul migratoriu este unul negativ). Este lesne de înțeles ce se întâmplă în sens demografic în condițiile unei libere circulații, la pachet cu decalajele de dezvoltare dintre vestul și estul Europei – un fel de principiu al vaselor comunicante, desigur. Prin urmare, nimic surprinzător: este cât se poate de clar că din cele 2.862 de comune existente la începutul anilor 2020, majoritatea vor înregistra o scădere a populației la recensământul din 2022 (p. 28).
Alte două concluzii importante: agricultura din România, cu excepția culturii cerealelor, este una (i) neperformantă și necompetitivă, (ii) fragmentată și lipsită de eficiență în plan economic. Toate acestea generează sărăcie și polarizare economică, dar și încurajarea emigrării (p. 23). Mai mult, consecință a dezindustrializării post-1989, populația ocupată în agricultura de subzistență a crescut, desigur, acest tip de economie fiind unul care generează sărăcie. Prin urmare, veniturile salariale sunt mult mai mici decât cele din alte ramuri ale economiei. Iată de ce, între 75-78% dintre persoanele aflate în risc de sărăcie trăiesc în mediul rural (p. 24). Toate aceste inegalității economice influențează accesul la principalele servicii publice, cum ar fi învățământul și sănătatea. Suntem practic într-un cerc vicios, o variabilă este cauză pentru o alta și invers.
Micii producători agricoli se confruntă și cu problema asigurării comercializării produselor în piețele din marile orașe, dominația lanțurilor de desfacere de către marile magazine transnaționale, concomitent cu declinului comerțului urban de proximitate, șubrezind și mai mult această agricultură de subzistență (p. 38).
Sunt și unele aspecte pozitive care se petrec în lumea satului românesc. Cel mai important, în ultimele decade: a crescut procentul populației rurale care are baie și/sau toaletă în locuința proprie – aproximativ 60% din totalul gospodăriilor se bucură de un asemenea confort, procentul fiind mult mai mic la începutul anilor 1990, de doar 10% (p. 44).
Într-un pasaj ce sintetizează perfect imaginea agriculturii românești postcomuniste, Iulian Stănescu scrie că „după 1990, în contextul dezindustrializării, soluția a constat în emigrare” și continuă mai departe: „La scara istoriei, emigrarea a milioane de persoane din România rurală constituie, în definitiv, un eșec major în gestionarea modernizării, oricâte argumente s-ar putea emite privind unele părți pozitive ale emigrării, cum ar fi transferurile financiare și culturale spre țara de origine” (p. 40). Este eterna problemă a țărilor din periferiile capitalismului central.
În 1940, Virgil Madgearu (dar nu numai el, mai toți economiștii importanți din interbelic gândeau în acest mod) identifica două soluții vizavi de traseul țărilor subdezvoltate: industrializare sau emigrare. Lucrurile sunt destul de clare. Pe scurt, avem imaginea micro a ceea ce înseamnă dezvoltare inegală în capitalismul contemporan, problema centrală fiind simplă: cum poate o țară să-și depășească statutul de periferie? Este o chestiune la care au trudit și cei de dinainte de Primul Război Mondial, și cei din interbelic, dar și comuniștii; mai puțin cei din postcomunism – acum avem există soluția-miracol a emigrării, consecință a decalajelor de dezvoltare și a eternei dezamăgiri că nu avem, ce truism!, „o țară ca afară”.
În studiul său, „Procese de urbanizare a ruralului și de suburbanizare a centrelor urbane regionale”, Cătălin Berescu scrie că „satul «a pierdut competiția» cu orașul, nu numai în sens istoric, el fiind dintotdeauna un teritoriu subordonat orașului, ci mai ales în sensul întăririi paradigmei politice recente, dominată de globalizare, neoliberalism și de variatele ideologii derivate ale dezvoltării, cum ar fi neo-dezvoltaţionismul descris de Cornel Ban, care plasează ferm ruralul într-o poziție nu numai subordonată, ci și subalternă, în sens colonial.” (p. 338)
Dar nu e vorba doar de perioada contemporană, cu amplele procese de globalizare & neoliberalism. Marx și Engels, în secolul al XIX-lea, observaseră că în competiția generată de industrializare, tot ce înseamnă agricultură, manufactură și chiar micii industriași, cu toții tind să devină proletariat subordonat intereselor marelui capital: „Păturile inferioare ale stării de mijloc, adică mici industriași, micii negustori și rentieri, meseriașii și țăranii, toate aceste clase îngroașă rândurile proletariatului, în parte din cauză că micului lor capital, fiind insuficient pentru mari întreprinderi industriale, este înfrânt de concurența capitaliștilor mai mari, în parte din cauză că îndemânarea lor profesională nu mai are aceiași valoare ca urmare a noilor metode de producție, astfel proletariatul se recrutează din toate clasele populației.”(5) Prin urmare, nimic nou sub soare. Ce a fost o să mai fie și, observăm, chiar se întâmplă în prezent. De altfel, concluziv, o spune și Cătălin Berescu: „La mai bine de trei decenii de la Revoluția din 1989 avem de-a face, pe de o parte, cu o relativ rapidă și inexorabilă transformare profundă și radicală a ruralului, iar pe de alta, cu o aliniere a orașelor românești la forme de dezvoltare urbană specifice capitalismului globalizat, cu repetarea rapidă a tuturor etapelor istorice prin care orașele din societățile dezvoltate economic au trecut mai demult.” (p. 338)
Pe scurt, modernitatea distruge tradiția, iar transformarea ruralului unei țări periferice precum România dă seama de acest proces. Lumea arhaică, cu sau fără cooperative de producție, este distrusă de fluxul dezvoltării din capitalismul global. Lumii rurale românești i s-a rezervat evoluția întru migrație și agricultura micilor ferme de subzistență, un fenomen de altfel foarte previzibil. Paralel, se creează marile latifundii prin cumpărarea micilor exploatații agricole inclusiv sau mai ales de către investitori străini. Studiile din acest volum subliniază apăsat tocmai aceste aspecte. Trecând peste pletora de date statistice, cumva mult prea puțin structurate, meritul analizelor din volumul supus atenției este că ne arată foarte limpede, cu date și cifre, ceea ce deja știam: transformarea radicală a lumii rurale românești în amplul proces de racordare a țării noastre la fluxurile capitalismului global.
_______________
1 Pentru o discuție amplă în acest punct, vezi Ban, Cornel, Dependență și dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc (Cluj-Napoca: Tact, 2014).
2 Georgescu, Florin Capitalism și capitaliști fără capital în România. vol. I și II (București: Editura Academiei Române, 2021).
3 Volumul este accesibil aici: Stănescu, Iulian, & Mihalache, Flavius (Eds.). (2022). România rurală în noul capitalism: 1990-2020. București: Pro Universitaria. – Biblioteca Virtuală de Sociologie (bibliotecadesociologie.ro).
4 Vezi spre exemplu studiul lui Otiman, P. I., Viața rurală românească pe lungul drum între Flămânzi și Uniunea Europeană sau drama satului și a țăranului român într-un secol de iluzii, dezamăgiri și speranțe (București: Editura Academiei Române, 2019).
5 Marx & Engels, Manifestul Partidului Comunist (București: Nemira, 2006, p. 21).
- „O familie aproape perfectă” sau spectacolul cotidianului - 22 decembrie 2024
- Sursele neîncrederii într-un sat moldav sau lumea rurală sub lupa antropologului - 14 decembrie 2024
- Micile comunități depărtate de centrul cultural - 9 decembrie 2023