Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Roxana Dumitrache: Tendințe în arta și gândirea românească. O perspectivă după 2023

Roxana Dumitrache: Tendințe în arta și gândirea românească. O perspectivă după 2023

Revista Cultura a încercat să afle de la criticii și jurnaliștii conectați cu diferitele arii de expresie artistică și culturală care au fost cele mai importante momente ale anului 2023 și ce tendințe înregistrează creația autohtonă. Mulțumim celor care au răspuns întrebărilor noastre.

(Tramvaiul Poeziei / Timișoara 2023 / credit foto: Sebastian Tataru)

Roxana Dumitrache:

„Rasismul” din  Copilăria lui Kaspar Hauser  sau meciul literar al anului.

Discuția dintre Valeriu Nicolae și Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) pe care unii au gonflat-o tabloid numind-o scandal,  a fost, pentru mine, una  dintre marile discuții ale anului trecut. S-a glosat enorm atunci pe marginea dezbaterii, s-au conturat microbistic tabere, lumea literară s-a inflamat pe rețelele de socializare, s-au isterizat legiuni de proaspeți experți în naratologie, PEN Romînia a avaut o reacție legitimă. Ce e cu adevărat valoros și decantabil din discuție e că unul unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române, Copilăria lui Kaspar Hauser, a suscitat un val enorm de reacții și, sper, lecturi (tardiv, aș zice, volumul a apărut în 2017) și că s-a deschis o discuție consistentă despre reprezentările rasiste ale minoritățior și despre cum literatura a aclimatizat prejudecăți de tot soiul. Ce ar putea urma ca discuția să nu fi fost în van și lapidările publice ale celor doi să doară mai puțin e ca scriitori și scriitoarele rome să fie cu adevărat citiți, prezenți la evenimente literare, iar cărțile lor să nu fie deschise de prefațe care sună așa: Nici condiţia sa etnică, de rom, nu era uşor de reperat. Era mereu elegant şi pedant, îngrijit, parcă „scos din cutie”  (prefața volmului Calvarul rugului, de Ștefan Fuli).

 Evacuarea atelierelor Malmaison.

Malmaison este eminamente un spațiu metonimic, un loc destinat luptelor și pare că așa va rămâne  în istoria recentă. Convertirea unui spațiu care a servit  de-a lungul timpului pe post cazarmă, tribunal pentur ofițeri și închisoare în timpul regimului Antonescu, într-un hub cultural crescut din eter, reabilitate de artiști prin forțe proprii și solidaritate, reprezintă, în definitiv, un reparatio moral. Doar că tranziția românească a mai dat o lecție cinică: contractul de închiriere a spațiului, deținut de Iprochim și de Ministerul Economiei ca acționar majoritar, s-a aflat în proces de renegociere. Sfârșitul anului 2023 și începutul anului 2024 au stat sub semnul provizoratului în ciuda mobilizării civice, a petițiilor și reacțiilor publice și a bunelor intenții guvernamentale declarate. Evacuarea atelierelor e una dintre cele mai nedrepte, cinice și imorale acte față de secorul cultural independent.

 Chestionarea raporturilor (de putere) dintre profesori și studenți. Cazurile de abuzuri din cadrul UNATC

După ani întregi de tăcere densă, impusă sau auto-impusă, câteva (și nu puține!) studente și foste studente în cadrul UNATC au început – asumat sau sub protecția anonimatului – să-și povestească experiențele abuzive, fragilizante pe care le-au trăit în timpul facultății. De la documentarea jurnalistică a cazurilor de către Rise Project începută în anul 2022, s-a ajuns la o avalanșă de confesiuni dureroase împărtășite pe rețelele sociale, cu poziționări antagonice. Au proliferat reacțiile care au demonizat victimele, reproșul că fie sunt vendente tardive, mostre de oprtunism profesional sau alinturi infantile. Nimic contraintuitiv aici, din păcate e o reacție aproape pavloviană în context. A rămas, sper, o mai mare vigilență colectivă și o atenuare a relativizării morală în a sancționa derapajele, iar hărţuirea de orice tip  nu mai e percepută ca un subiect trivial, minor, plasat la periferia agendei publice. Precum și o concluzie intermediară pe care aș extrapola-o la întreg mediu universitar românesc: univerisățile românești nu sunt nicidecum spații sigure, epurate de abuzuri și fragilizări, ci locuri care au aclimzatizat și banalizat  de-a lungul timpului tot soiul de forme de rău. Esențial e ca răul să fie cunoscut și nerepetat dacă repararea retroactivă devine imposibilă.

 Timișoara, capitală culturală și discuția despre șansa unor orașe mai mici și ,,mai puțin vestice”. Cozile-fluviu la expoziția Brâncuși

Deși de regulă am rezerve în a folosi cuvântul „miracol”, el descrie fără hazardări  proiectul Timișoara Capitală Culturală a Europei. Pornit cu sincope ce păreau insurmontabile, incertitudini și hibe de management, schimbări recurente în echipe, conflicte și facțiuni politice, miracolul s-a întâmplat, iar Timișoara culturală și cei implicați de facto, nu de bonton: echipele, plus partenerii instituționali angrenați au învins ca-n basme când nimeni nu mai credea și când balaurul politic era hrănit peste măsură. E dificil să listez câteva momente-reper fără să sacrific altele (extraordinara  Bienala Art Encounters, Orhan Pamuk, Nadia Murad, Jean-Marie Lehn, Jean-Pierre Sauvage. Eric Stark Maskinîn programul curatoriat la  Univeristatea de Vest sunt pe un shortlist) dar cred că „Brâncuși: surse românești și perspective europene”  rămâne un moment istoric pentru arta românească, unul cu adevărat revelator pentru cei care nu mai cred în publicul consumator de cultură. Publicul internațional, publicul foarte tânăr, cozile – o traumă în memoria noastră colectivă – au demonstrat că există un teren fertil pentru consumul de cultură, el trebuie doar solarizat și cultivat.

Rămâne, însă, o întrebare legitimă despre potențialul unor orașe mai puțin vestice de a susține consistrnt și relevant un proiect precum capitală Europeană. Oare e realist să ne așteptăm cândva ca orașe precum Iași, Suceava, Craiova sau Constanța – și voi folosi o întrebare kanatină –  să poată să spere vreodată la acest titlu?

credit foto Roxana Dumitrache: Ionuț Iordache

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.