Bogdan Drugă este un microbiolog acvatic specializat în ecologia fitoplanctonului și cianobacteriilor. Interesele sale includ modul în care schimbările climatice – în special creșterea temperaturii și a concentrației de CO₂ – afectează comunitățile acvatice, atât în medii de laborator, cât și în experimente în natură. Bogdan este directorul Institutului de Cercetări Biologice Cluj din 2022, cu studii postdoctorale în Elveția, în cadrul Swiss Federal Institute of Aquatic Science and Technology, și în Germania, în cadrul Technische Universität Darmstadt.
Bogdan este Senior Ambassador pentru România în cadrul International Society for Microbial Ecology începând cu anul 2022. Din ianuarie 2025, el ocupă rolul de consilier onorific al Ministerului Educației și Cercetării.
Bogdan, ești director al Institutului de Cercetări Biologice din Cluj-Napoca. Care este misiunea centrală a Institutului?
Eu și echipa mea cercetăm, cu preponderență, impactul schimbărilor climatice, al încălzirii globale, asupra fitoplanctonului și altor specii marine, pe termen lung. În trecut, cele mai multe cercetări se făceau luând organismul pe care doreai să îl verifici și îl supuneai unor temperaturi crescute timp de vreo două săptămâni – o lună, apoi trăgeai niște concluzii. Nu e corect științific, pentru că, în natură, schimbările climatice nu se produc peste noapte.
Noi derulăm proiecte de lungă durată. Simulăm o evoluție accelerată a organismelor, le ținem în laborator la o temperatură mare timp de zeci sau sute de generații (până la un an și jumătate ca durată) și le dăm astfel șansa să se adapteze, exact cum s-ar întâmpla în mod normal în mediul lor natural de viață. După care, le ducem în natură, și le studiem acolo controlat. Descoperim cum evoluția în timp a unor specii larg răspândite la nivel global, adaptate la temperaturi ridicate, influențează decisiv lanțuri trofice până la vârf și, deci, ecosisteme acvatice.
Care sunt sursele voastre de finanțare?
Suntem un Institut Național de Cercetare Dezvoltare (INCD). Nu suntem bugetari, ci ne autofinanțăm. Ne comportăm ca niște bugetari doar prin multele cereri și rapoarte pe care ni le solicită superiorii (râde). Aplicăm pentru grant-uri europene și pentru fonduri din programul Nucleu, al Autorității Naționale pentru Cercetare, dedicate INCD-urilor, pe bază de competiție. Acestea din urmă sunt mai ușor de accesat decât cele din call-urile europene, dar uneori nu îți acoperă salariul nici pentru un an de zile. Optăm, deci, pentru fonduri internaționale, mai ales dacă facem cercetare fundamentală, prin care identificăm și înțelegem principii, moduri de funcționare ale anumitor lucruri care nu au o aplicare practică imediată, ci au impact peste 10-15 de ani, în măsura în care alții folosesc ceea ce am descoperit.
Este o particularitate a noastră această subfinanțare a domeniului cercetării din perspectiva fondurilor guvernamentale?
Nu e ceva anormal nici în alte țări, unde cercetătorii nu se bazează exclusiv pe fondurile guvernamentale, dar ele sunt mult mai mari ca procent din PIB față de ale noastre. România are cel mai mic procent din PIB pentru cota cercetării, 0,17%, pe când în alte țări este și peste 3%. Vreau să spun, însă, și că România nu are o componentă privată care să investească în cercetare la modul serios și din cauza faptului că noi, cercetătorii, nu avem cultura de a interacționa cu mediul privat. Nu avem acest istoric de colaborare.
Subiectul încălzirii globale este unul dintre cele mai importante din agenda internațională. În acest context, cum au fost primite rezultatele cercetărilor voastre de către autoritățile centrale și de către afaceriștii români din domeniul piscicol?
De departe, nu am avut același interes din partea comunităților piscicole de la noi din țară, comparativ cu cele din Norvegia. Acolo există o relație strânsă între cercetători și factorul politic, respectiv industrie. Institutul Norvegian pentru Cercetarea Apei (NIVA) a fost foarte interesat de cercetările noastre și ale altora, pentru că fermele piscicole de acolo vor să afle cu ce probleme se vor confrunta peste 10-20-30 ani. Noi, românii, vrem să știm cum putem să facem mai mulți bani ieri. E natural să fim mai puțin interesați de ceea ce se va întâmpla până la finalul secolului, care este mai îndepărtat, dar ar trebui să ne intereseze direct ceea ce se va petrece într-un deceniu. Stakeholderii de la noi ne-au oferit un feedback dezarmant. Profilul nostru cultural ne face să fim mai interesați de viitorul imediat decât de cel îndepărtat.
În aceste condiții, cum de ai ales să fii microbiolog acvatic în România?
Am ales să mă întorc din străinătate, pur și simplu pentru că mi-am dorit să încerc să fac munca pe care vreau să o fac la mine în țară. Eu am fost plecat aproximativ 5 ani în străinătate. Știu ce înseamnă să trăiești, să lucrezi acolo. Am fost implicat în domeniile de cercetare din Elveția și Germania. Salarizarea și infrastructura, practic tot mediul din jurul cercetării în țările astea este mult diferit și superior, din păcate, față de România. Îmi place să cred că se poate și la noi, sunt destul de multe exemple care arată asta, mai bune decât mine sau decât subgrupul pe care l-am creat aici, la Cluj. Sunt mulți cercetători români care, în general, după ce s-au întors din străinătate, dar nu neapărat, au reușit să-și deschidă laboratoare de cercetare, să conducă echipe și să facă cercetări.
Așa și eu. Sincer, nu-i ușor. E mai greu decât am crezut, dar vreau să contribui la dezvoltarea unui domeniu în țara mea. Cred că se poate. Am crezut că se poate, sper în continuare că o să se poată.
Așteptările ar fi fost să fie din ce în ce mai ușor. De fapt, realitatea ne arată că devine din ce în ce mai greu să fii om de știință în România. La Institut reușiți să antrenați echipe internaționale în munca voastră. De ce este important să existe această componentă de colaborare transfrontalieră în cercetare?
Nu văd altă soluție în prezent. Competițiile de cercetare care se pot organiza în România, ca urmare a bugetelor disponibile, sunt insuficiente. Bugetul însuși nu ne permite să avem colective de cercetare suficient de puternice pentru demersuri relevante la nivel internațional. Atunci trebuie să mergem către bani europeni, în primul rând spre Comisia Europeană. Dar sunt și fonduri norvegiene, elvețiene sau alte surse din industria privată la care încercăm să ajungem.
Eu, personal, am făcut două postdoctorate în străinătate și am încercat să lărgesc rețeaua de cercetare cât am putut de mult. Am fost implicat în proiecte cu mulți parteneri internaționali cu care păstrez legătura și în prezent, pe care încerc să îi antrenez în propunerile de proiecte pe care le facem sau pe care o să le facem în viitor. Am reușit să aduc și niște cercetători străini buni la Institut, care au venit cu proiectelor lor, cu bani câștigați și care și-ar dori să rămână la noi. Cinci cercetători din Asia, America de Sud și Europa vor depune proiecte la noi, la Institut, în toamna asta.
Trebuie să gândim și astfel, nu e benefic ca noi, cercetătorii români, să atragem fonduri și să stăm noi între noi, e important să ai un colectiv de cercetare divers în laborator. Sunt oameni din alte țări care contribuie cu alte concepții, alte perspective, au lucrat cu alți specialiști, au mentalități diferite. Nici în societățile care au comunități puternice de cercetare nu se lucrează doar cu conaționali, ci din contră. Migrația cercetătorilor este ceva natural, chiar dacă în România nu avem încă această cultură a atragerii colaborărilor internaționale. Cel mult aducem români care au studiat în străinătate, ceea ce sigur că e foarte important – să avem un fenomen de reverse brain drain –, dar foarte greu suntem atractivi pentru străini.
Este breasla cercetătorilor suficient reprezentată în fața structurilor centrale și în fața publicului larg?
Există cercetători care se unesc în niște structuri, să propună niște inițiative, cum a fost Raportul QX, dar, în general, factorul politic a ignorat sistemul de cercetare de România. Și noi, cercetătorii, nu ne facem suficient de mult auziți. Sunt sigur că ministrul Daniel David nu desconsideră și nu ignoră sistemul de cercetare, însă nici nu poate să îi relanseze peste noapte, mai ales că trecem printr-o perioadă dificilă. Dincolo de finanțare, însă, problemele sunt multe. În primul rând suntem slab reprezentați pentru că suntem puțini, în medie avem cam un cercetător la mia de locuitori, un raport extrem de mic, dacă nu cel mai mic din Europa.
Apoi, avem o mentalitate care ne încurcă, vrem să facem lucrurile noi între noi, cu puțină deschidere internațională, credem că noi știm mai bine, că stilul nostru e mai bun, că rezolvăm problemele între noi etc. Sigur că e greu să îi motivăm financiar pe cercetătorii din Germania, Olanda, Franța să vină la noi și să lucreze, dar nici nu ne dorim prea tare.
Mai e problema faptului că mulți români din cercetare nu văd neapărat importanța popularizării rezultatelor lor către un public. Sunt cercetători cu rezultate foarte bune pe care nu le comunică, fie li se pare pierdere de timp, fie nu știu cum să facă asta. Există și o reticență de a vorbi în public despre munca noastră și din teama scoaterii din context. Am dat și eu interviuri la televizor, iar pe burtieră scria: „un cercetător român încearcă să oprească schimbările climatice”. Era mult prea mult și prea senzațional.
În plus, nu avem un jurnalism de știință puternic în România, avem câțiva jurnaliști buni, dar foarte puțini în raport cu câți ar trebui să fie. Ei ar putea transmite mesajele și poveștile noastre către un public larg și către factorii de decizie, ne-ar putea ajuta cu vizibilitatea. Ministerul încearcă acum ceva cu Cristi Presură (n.e. Campania MEC, „Știința pe înțelesul tuturor!”), UBB are un departament acum care se ocupă cu Citizen Science, dar aceste inițiative sunt niște insule și reprezintă prea puțin, implicarea ar trebui să fie mult mai mare.
Este știința bună sau rea?
Știința este o unealtă și este absolut necesară, e motorul civilizației și evoluției noastre. Nu cred că ea poate fi oprită cu forța decât în cazuri extreme. Știința nu e nici bună, nici rea. Sau poate fi bună sau rea, în funcție de cum o folosim. Sigur că s-au inventat și bombe, dar e o dovadă științifică faptul că am evoluat, că putem să vorbim astăzi prin video call, că nu mai murim la 40 ani ca în alte vremuri și speranța de viață e mai mare. Pentru mine, știința este foarte caldă, pentru că este foarte dinamică, în continuă mișcare.
Cum te simți ca cercetător într-o realitate socială în care abundă pseudoștiința și narațiunile false?
Mă simt revoltat, frustrat și, câteodată, dezamăgit. Nu o dată m-am gândit să plec din nou într-o societate mai avansată în a recunoaște informațiile false. Mă interesează din ce în ce mai mult să înțeleg cum funcționează mesajele și cum sunt ele transmise în societate. E îngrozitor cum circulă mesajele false în online și nu numai, e din ce în ce mai greu să convingi pe cineva de un adevăr obiectiv, pentru că există o predispoziție din ce în ce mai mare la a crede orice.
În România se observă o neîncredere din ce în ce mai mare în cercetători și o tendință ascendentă de a crede în conspirații. Comunicarea despre care vorbeam înainte și din cauza asta e bună. Nu doar ca să ne sprijine pe noi, cercetătorii, ci și ca să prezinte într-un mod cât mai accesibil rezultatele muncii noastre și dovezile științifice. Nu e obligația unui om care nu muncește în domeniul științific să vrea să înțeleagă cu ce ne ocupăm noi. De aceea ar trebui să existe părți interesate, cum sunt jurnaliștii, care să medieze mesajul nostru către public și să îl comunice în termeni ușor de înțeles.
O treime dintre români cred că știința și tehnologia au o influență rea asupra vieții lor. Nu că ne ignoră și nu știu ce facem, ci ei cred că noi, niște oameni în halate albe, triști sau corupți, facem ceva împotriva interesului general, împotriva binelui comunitar. E mai ușor să crezi în conspirații care îți dau o explicație simplă decât să înțelegi punctul de vedere al unui cercetător, care s-ar putea să folosească și un limbaj ceva mai tehnic. Eu, când merg să iau o probă de apă dintr-un lac, mă întâlnesc cu oameni curioși, care sunt suspicioși că le-aș putea otrăvi apa. Stau de vorbă cu ei până înțeleg că facem o cercetare, le explic când să nu folosească apa respectivă, când să nu adape animalele sau să nu facă baie în ea. Ambele părți ar trebui să se apropie una de cealaltă, prin dialog.
- Interviu cu Sarra Tsorakidis, regizoarea „Ink Wash” - 18 decembrie 2025
- Căutând arta în fotografiile de nuntă - 25 noiembrie 2025
- Despre cercetare, finanțare și pseudoștiință - 9 septembrie 2025