S-a tot discutat în ultima vreme despre bătrâni, despre restricțiile aspre pentru ieșirea la cumpărături (în intervalul orar 11.00-13.00), sau, independent de această pandemie, despre creșterea vârstei de pensionare la 70 de ani. O biopolitică generată de tendințele demografice nu tocmai fericite ce se aștern în față. Vom ilustra în paragrafele următoare câteva trenduri pentru țara noastră, așa cum se arată ele din datele și prognozele United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2019)*.
Două perioade distincte setează demografia României post-1945:
(i) Perioada comunistă, una marcată de o natalitate mult superioară mortalității (Figura 1) și o populație în continuă creștere: 18.403.414 locuitori în 1960, 23.151.564 în 1989 (Figura 3). (ii) O perioadă post-1989 marcată de o descreștere a populației, efect al natalității tot mai reduse (1992 a fost primul an în care mortalitatea a fost mai mare decât natalitatea, tendință păstrată pe întreg intervalul post-1992) și un bilanț migratoriu negativ (Figura 2).
Suplimentar, pe tot intervalul 2020-2100, mortalitatea va fi superioară natalității (Figura 1), bilanțul migratoriu va fi tot negativ (Figura 2), populația va continua să scadă – practic, într-un secol ni se va înjumătăți populația – vom mai fi doar 11.878.000 români în 2100 (Figura 3), iar rata de dependență a persoanelor 65+ faţă de totalul populației 25-64 va fi și ea pe un trend ultra-crescător (Figura 4).
De-a lungul ultimelor două milenii, o seamă de gânditori s-au aplecat asupra relației dintre populație și puterea politică a unui stat. Autori ca Cicero, Polybius sau Ibn Khaldun au vorbit despre importanța populației în ceea ce privește forța statelor (1). Paul Kennedy vorbește despre forța politică a unui stat, considerând că aceasta este puternic influențată de numărul populației. În acest cadru, dinamica demografică joacă un rol central în ceea ce înseamnă geopolitica globală, variațiile demografice regionale și continentale influențând semnificativ evoluțiile politice și economice din secolul nostru.
Ce face România în acest context? Rata fertilității a scăzut constant (2,87 copii/femeie în 1970, 1,34 în 2000). Emigrația este activă, mai ales în perioada post-2000. În acest mod, tabloul demografic este unul complet: regresie pe toate liniile. În perioada post-1989, România a fost – și este de așteptat să rămână – o țară cu migrație externă negativă (vezi Figura 2). Acest cadru demografic absolut dezastruos nu a fost și nu este în măsură să îngrijoreze societatea românească. În decembrie 2010, chiar președintele Băsescu lua în derâdere scăderea demografică și persifla nemilos măsurile economice pro-nataliste („România a devenit o țară plină de mămicuțe şi bebeluși”). Anumite date subliniază că la nivelul societății românești a existat o percepție predominant pozitivă asupra emigrării, 55% dintre români considerând că a fost bine că s-a plecat la muncă în străinătate (2). S-a arătat că dacă nu ar fi intervenit această emigrație externă, România s-ar fi confruntat cu o criză economică și socială greu de imaginat (3). S-a ajuns chiar să se spună că datele și cercetările sociologice au arătat că există slabe efecte negative ale absenței părinților asupra performanțelor școlare ale copiilor rămași acasă sau chiar s-a identificat o dimensiune ultra-benefică a migrației prin muncă: „…Trăind în țări cu grad ridicat de civilizație, acești oameni văd și învață, observă spiritul civic din jurul lor, respectul legii, ordinea, curățenia, atitudinea față de muncă, văd capitalismul autentic”(4).
Și totuși? Migrația este mai ales un fenomen economic. Oamenii pleacă pentru a-și câștiga existența, pentru a-și vinde forța de muncă. Poate fi adevărat că românii au plecat în metropolă pentru a învăța capitalismul autentic? Nu este cumva invers? Capitalismul autentic i-a împins să-și abandoneze familiile, casele și copiii pentru a pleca în țări străine mai prospere? Oare nu modificările structurale ale geografiei industriale sunt strâns corelate cu transformările din sfera geografiei sociale? Demograful V. Ghețău se teme, totuși, de dezastrul demografic (cine ne va plăti pensiile?, se întreabă domnia sa îngrijorător), dar este șovăitor în a pune degetul pe variabila corectă: „Este factorul economic singurul responsabil de aceste decizii?” (5), se întreabă el retoric. O țară cu decalaje interne mari, cu hiatusuri economice uriașe între regiuni, trebuie să plece afară pentru a pune o mămăligă pe masă!
Să mai spunem că speranța de viață la naștere a crescut: 67 de ani în 1970 și 74 de ani în 2015. Media de vârstă a populației a crescut și ea, de la 42 de ani în 2015, urmând să ajungă la 48 de ani în 2050. Iată de ce rata de dependență a persoanelor vârstnice, raportul dintre vârstnici și persoanele cu vârste între 24-64 ani, a ajuns la 35.1% în 2020, va ajunge la 63,4% în 2060 și 67,5% în 2100. Desigur, dacă se vor păstra actualele evoluții demografice. Tendințele sunt similare și dacă ne referim la intervalul 20-64 ani (vezi Figura 4).
Fără a o lungi inutil: în lipsa actuală de viziune, strategii și politici eficiente în ceea ce privește chestiunea stringentă a evoluției demografice a țării noastre rezidă eșecul politicii în cei 30 de ani de postcomunism. România pare o țară decrepită, care îmbătrânește și se stinge încetul cu încetul.
Aurelian Giugăl este Doctor în Științe Politice,
autor al volumului „Politice. Postcomunism, democrație, capitalism”
- *Sursa datelor pentru Figura 1, Figura 2, Figura 3, Figura 4: United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2019). World Population Prospects 2019, custom data acquired via website. Disponibile online la https://population.un.org/wpp/DataQuery/.
Note
1 Pentru o succintă istorie intelectuală privind relația dintre demografie, politică şi relațiile de putere dintre state, vezi „Population and Power: Lesson of History”, în Richard Jackson, Neil Howe (Eds.), The Graying of the Great Powers. Demography and Geopolitics in the 21st Century, Center for Strategic and International Studies, Washington, 2008, pp. 15-23.
2 Dumitru Sandu, „Migrația și consecințele sale”. În Marian Preda (coordonator), Riscuri și inechități sociale în România. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza riscurilor sociale și demografice, Polirom, Iași, 2009, pp. 288-291.
3 Vasile Ghețău, Declinul demografic și viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, Alpha MDN, Buzău, 2007, p. 34.
4 Ibidem, p. 35.
5 Vasile Ghețău, „De la indemnizație la perspectivele populației”, Contributors, 07 Iunie 2017. Disponibil online la: http://www.contributors.ro/administratie/de-la-indemniza%C8%9Bie-la-perspectivele-popula%C8%9Biei/.
Materialul este parte a dezbaterii Vârste și generații. Între responsabilitate și conflict.
https://revistacultura.ro/2020/varste-si-generatii-intre-responsabilitate-si-conflict/
Pentru date actualizate la zi despre populația României, vezi Worldometer LINK.
- One World Romania sau filmul documentar ca instrument al dialogului social și politic - 4 aprilie 2025
- „O familie aproape perfectă” sau spectacolul cotidianului - 22 decembrie 2024
- Sursele neîncrederii într-un sat moldav sau lumea rurală sub lupa antropologului - 14 decembrie 2024