Raluca Păun: „Nu este foarte ușor să faci oamenii să râdă fără tâmpenii, fără umor facil.”

„Fizicul îmi dă o anume unicitate într-o lume în care toată lumea este foarte slabă. Eu, dacă sunt altfel, mai corpolentă, ies în evidență. Asta poate să-ți ia anumite roluri, să te îngrădească. Dar am jucat și logodnica în „Nuntă însângerată”. Andrei Măjeri m-a distribuit curajos în rolul logodnicei. Nu toată lumea a îmbrățișat propunerea: nu așa trebuia să arate logodnica.” – Raluca Păun

Hamlet
Regia artistică și adaptarea scenică: Declan Donnellan
Teatrul Național Marin Sorescu Craiova, 2024

 

 

(„Hamlet”, regia: Declan Donnellan)

Nu-ți poți lua ochii de la ea în Polonius. Stă ușor aplecată în față, ca tribut adus interpretării lui Ilie Gheorghe în același rol. Știe slăbiciunile tuturor, așa că Polonius al ei este onctuos, precaut, diplomat, obișnuit să întoarcă pe degete ițele de la Curte. Își tamponează fața pentru că transpiră mult din cauza încordării. Se va descurca cu noul rege? Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor. Polonius e prea uns cu toate alifiile ca să-i fi scăpat zicala aceasta simplă. Dar nu numai rolul din „Hamlet” în regia lui Declan Donnellan și Nick Omerod de la Teatrul Național din Craiova, prezentat în Festivalul Shakespeare, dă măsura calităților actoricești ale Ralucăi Păun. Actrița a devenit una dintre colaboratoarele cele mai prețuite ale lui Radu Afrim, regizor care a știut cum să-i valorifice umorul, transformându-l pe nesimțite în vulnerabilitate și emoție.

Faci un Polonius extraordinar în „Hamlet”, producția Teatrului Național din Craiova, în regia lui Declan Donnellan. Care au fost punctele cheie pe care l-ai construit?

Polonius nu mi s-a părut nici prost, nici decrepit. Mi s-a părut că este curteanul care mimează mai degrabă prostia și supușenia în fața noului rege tânăr, pentru a putea să rămână în funcție. Pentru că, în momentul când vine un nou rege, te gândești că își va alege noii consilieri. Și atunci trebuie să pari puțin mai prost decât ești ca să nu fii înlăturat. De aceea am pornit cu zâmbet binevoitor, cu senzația că Polonius este tot timpul la dispoziție. Mereu încearcă să joace naivitatea în fața celor mai mari. Pe de altă parte, față de copiii lui are un alt comportament, unul dur fără nimic din supușenia și drăgălășenia față de Hamlet. Ca să rămâi sus, trebuie să nu deranjezi. Nu știu dacă ai văzut „Games of Thrones”, era acolo un consilier foarte bătrân, dar noaptea primea în cameră tot felul de fete. Când ieșea pe ușă, devenea altcineva ca să pară inofensiv. De acolo am pornit cu construcția personajului.

Așa cum spui, cu copiii lui, Polonius este foarte autoritar.

Exact, pentru că adevărata lui natură nu este de supus. Declan Donnellan spunea că Polonius este „The Creature” care locuiește în palat, care, teoretic, ar trebui să supraviețuiască la toți și la toate. Este cel care controlează, cel care știe tot. Mi s-a părut foarte frumos acest „The Creature”, care are dosare cu toți, știe fiecare ce face, pentru că el are multă informație. Cred că dacă Polonius nu murea în momentul când moare în piesă, probabil că totul s-ar fi desfășurat altfel, adică el era cel care ar fi ținut echilibrul în poveste.

Dacă tot a venit vorba de Declan Donnellan, dă-mi voie să te întreb cum a fost experiența cu el. Ați lucrat diferit cu el față de alți regizori?

Prima dată am lucrat cu el la „Oedip” unde eu aveam doar un rol minor. Dar cred că m-a plăcut atunci, pentru că mă aruncam să fac tot felul de lucruri, chiar dacă n-aveam nimic de făcut. Mă aruncam, mă aruncam, făceam, propuneam tot felul de lucruri. Și atunci a zis că i-ar plăcea să mă încerce și într-un alt rol. Prima etapa a fost foarte plăcută, pentru că, în general, el îți dă senzația că ai libertatea să încerci orice și nu e greșit. Îți zice „Great, but…”, dar nu te face să simți că ai făcut o greșeală, că ai propus o tâmpenie. Felul lui de a lucra era ca într-un laborator în care cu toții simțeam că vrem să înflorim. La un moment dat, se lucra pe text, pe respirație, pe împărțitul frazei pe idei, pe respirație, un lucru foarte important în rostire, mai ales la Shakespeare. Eu nu aveam mare lucru, dar voiam să zic și eu puțin mai mult, să zic lăsați-mă să încerc și eu mai mult. N-am zis niciodată asta. Am stat în băncuța mea acolo, mă aruncam și eu să fac ce era la personajul meu, având în minte tot timpul că am în față doi monștri ai teatrului, pe Declan Donnellan și pe Nick Omerod, că ei lucrează practic împreună. În același timp, asta nu te inhiba, aveai libertatea să te simți liber, să te simți creativ.

Au fost și momente dificile sau de incertitudine?

Am repetat în două perioade, în decembrie, apoi a urmat pauza de sărbători și am reluat în ianuarie și februarie, când am dat premiera. La finalul primei etape, în decembrie, înainte de plecare, am făcut o repetiție generală. În general îmi spunea, „Great, well done, I like very much what you do”. Dar atunci, după șnurul acela, părea că cea mai mare problemă din spectacol sunt eu, că prea mă distram cu personajul („You enjoy it too much”), că trebuie să am miză. Eu mă simțeam bine și mi-a căzut foarte greu observația. Da, nu mi-a picat bine. Bine, să zicem că poate mi-a spus așa pentru că personajul meu era deja un pic conturat și eu mă jucam cu el prea mult, în timp ce colegii mai aveau încă de dezvoltat personajele. Cel puțin, așa am încercat eu să mă consolez. Să înghit pastila mai ușor. Dar m-a pus pe gânduri. După aceea mi-am găsit gestul cu care mă tamponez cu batista, că tot timpul e un stres. Polonius vorbește, dar undeva rămâne stresul noii conduceri, așa că tot timpul transpiră pentru că are emoții, chiar dacă pare relaxat. Iar faptul că stă tot timpul puțin aplecat este un tribut adus lui Ilie Gheorghe, pentru că el așa îl juca pe Polonius.

Când ai știut că ți-a ieșit foarte bine personajul? Că este chiar unul dintre cele mai bune personaje din carieră?

Când Tibor Cári, cel care a făcut muzica, m-a felicitat și mi-a zis că a văzut niște montări cu „Hamlet”, chiar în anul acela mai lucrase la unul, dar pentru el sunt cel mai bun Polonius pe care l-a văzut. Și în momentul acela mi-am zis, wow, pe cuvânt, chiar e așa de bine! Adică n-aveam neapărat dimensiunea a ceea ce făceam, n-aveam senzația că e neapărat foarte bine, dar atunci m-am bucurat foarte tare. Și după au mai urmat și alte complimente și mă gândesc că probabil e chiar e bine.

Cum este perioada Festivalului Shakespeare pentru un actor al Teatrului Național? Are mai multă strălucire sau mai multă oboseală?

Era un festival pe care îl așteptam cu bucurie pentru că în el am văzut cele mai bune spectacole pe care le-am văzut eu vreodată. Numai că anul acesta nu am prea avut timp, cel puțin până acum, să mă pot bucura de festival, pentru că am repetat și am jucat cinci spectacole: de trei ori „Hamlet” și o să mai joc de două ori „Atena V”. Deci o să pierd reprezentația cu „Furtuna” lui Peter Brook, pe care mi-aș fi dorit foarte mult să o văd. Sunt și extrem de obosită după o perioadă în care am repetat mult. Efectiv, s-au înșirat premierele. Am terminat cu „Hamlet”, am început imediat cu Radu Afrim. După aceea n-am avut timp să respir, că am început imediat cu Catinca Drăgănescu. Am avut vacanță de Paște, dar eu am repetat pentru „Atena V”. Nici nu am apucat să merg până acum în Shakespeare Village, pentru că simt nevoia să mă odihnesc seara, ca să pot face față în următoarele zile, la repetiții, să pot să mă conectez, să fiu bine și la Catinca. Anul acesta a fost destul de obositor. Dar sper că după 22 mai încolo o să prind niște spectacole, să mă bucur puțin de festival. Trei zile. Da, trei zile. De abia aștept spectacolul lui LePage. Nici nu mai știu ce voiam să văd. Dar, în tot cazul, după 23 mai, cred că o să mă bucur mai mult, o să mă liniștesc puțin, că terminăm și cu „Atena V” și-mi iau piatra asta de pe umăr.

Ce este „Atena V”?

„Atena V” e un spectacol pe care îl facem într-un spațiu independent. Nu e singurul spațiu independent în care se joacă teatru, dar este cel mai bine dotat, utilat și pregătit pentru spectacole. A fost amenajat în tipografia Gazetei de Sud, de aceea se numește Tipografia. Un coleg l-a luat și a investit bani personali,  din câte știu eu, a luat reflectoare, gradene, pantaloni. Adică a făcut un mic studio de teatru acolo. Spectacolul „Atena V”, în regia lui Laurențiu Tudor, pornește de la povestea meșterilor, numai că noi o punem într-un azil de bătrâni. Sunt niște bătrâni care vor să joace pentru Festivalul Shakespeare acest spectacol. Eu joc Gutuie, creatoarea spectacolului, adică o regizoare cu o viziune mai new age.

Ești și profesoară, nu-i așa?

Am fost. Zece ani am lucrat la școală. Ca să pot să continuu, trebuia să-mi fac doctoratul. Dar mereu, din nefericire, s-au înlănțuit proiectele, spectacolele și nu am mai avut timp. Nici nu mai aveam foarte multă dorință să fiu profesoară. Mi se pare că arsesem etapa aceasta, pentru că am petrecut zece ani și nu mai găseam drive-ul necesar să mă înscriu la doctorat, adică să pun pe mine încă o presiune. Văzusem la colegii care făceau doctoratul cât era de stresant și de obositor. Și nu știam dacă aș putea face față și la un doctorat. Condiția pentru a rămâne în școală era să ai doctoratul. Așa că eu am rămas la plata cu ora cât s-a putut. La un moment dat, nu s-a mai putut.

Studenții participă și ei în festival?

Studenții de anul acesta, da.

Consideri că este un avantaj sau un dezavantaj pentru ei?

Că participă la festival? Da, da, da. Orice provocare e un avantaj. Pentru un actor, orice ai face pe scenă este un plus, chiar dacă poate să iasă prost. Dar măcar înveți ceva din lucrul respectiv. În momentul când ai pășit pe scenă, este deja un plus față de situația în care stai acasă și zici „eu nu mă bag într-o prostie”. Acela care a făcut prostia a câștigat puțină experiență. A văzut cum nu se face. Adică e un plus tot timpul când ești pe scenă. Sunt studenți buni la Craiova. Mulți sunt deja actori ai teatrului.

Care era adevărul esențial despre carieră sau despre viață, pe care îl livrai studenților, cu care tu țineai să plece ei din școală?

Când am terminat facultatea, la douăzeci și puțini ani, imediat am început să lucrez la școală. În momentul acela, dorința de a uniformiza, de a lucra cu toți în același fel mi se părea nedreaptă, pentru că nu toată lumea reacționează la aceiași stimuli, nu toți studenții reacționează la același mod de lucru. Consideram că pe fiecare student trebuie să-l iei într-un anumit mod, să încerci să-l găsești, să-l cauți, să-l aduci la tine. Idealizam puțin, că nu se poate chiar cu toți. În momentul când am terminat facultatea, chiar dacă se mai găseau posturi în teatru, tot era foarte greu. Eu am dat concurs și la Craiova, am dat concurs și la Timișoara, am dat concurs și la Brașov. Eram deja angajați la Vâlcea, că au luat toată seria, dar voiam și noi ceva mai bun. Și am văzut cât de greu e să-ți găsești un loc. Și atunci mi-am zis că în școală cel mai important este să-ți construiești un repertoriu, ceva cu care să te duci, să te prezinți, să fii foarte bine, să ai o carte de vizită pusă la punct. Asta mi se părea esențial, că am văzut cât de greu e. Când m-am dus la concursurile acelea, nu aveam cine știe ce bine pus la punct. Adică era ceva înjghebat, aveam vreo două monologuri. Mi-am dat seama că este esențial să ieși din școală cu ceva care să te reprezinte pe tine foarte bine, să te pună în valoare când mergi la un concurs. Asta le spuneam studenților. Pe asta insistam eu. Și am și lucrat cu mulți dintre ei.

Ai dat trei concursuri la trei teatre diferite și ai luat la toate?

A, nu! N-am luat la niciunul, că de-aia tot dădeam, am dat și la Sibiu. Asta se întâmpla prin 2002, când eram angajați cu toții la Vâlcea. Și apoi, la un moment dat, am aflat că se dă concurs de Teatrul Național din Timișoara. Noi eram la Teatrul „Anton Pann” din Vâlcea, un fel de casă de cultură. Între noi, era frumos, era bine, dar voiam ceva mai mult, un teatru. Cred că prima dată am dat la Craiova concurs. Au luat doi colegi de-ai noștri, Gina Călinoiu și Mihai Arsene. Gina a plecat în Anglia, Mihai, în Germania, până la urmă. Apoi m-am dus la Timișoara, unde cred că erau vreo treizeci de oameni înscriși la concurs. După aceea la Sibiu, atunci când a dat și Ofelia Popii, care a luat. Când am dat la Brașov, erau 60 de candidați înscriși. Apoi am dat din nou la Craiova. Atunci eram pregătită ceva mai bine și Mircea Cornișteanu m-a plăcut pe mine și pe o colegă, dar a zis că nu avea cum să ne ia atunci, că erau niște colege care deja jucau în spectacole, dar că o să dea un concurs pentru noi. Așa că abia la concursul acela, în 2003, după doi ani, am ajuns aici. Am dat ceva concursuri până atunci. Acesta a fost traseul.

Ești genul de actriță din care pur și simplu sare talentul. Nu știu cum n-ai luat la patru concursuri. Când ți-ai conștientizat prima dată talentul? Când te-ai gândit că o să fii actriță și numai actriță?

Da, uite, chiar așa a fost, chiar în seara asta m-am gândit. Nu am fost în vreo trupă de teatru. Nu eram cel mai extrovertit copil. Poate că așa ar părea, dar nu eram. Eram destul de timidă. Și n-am văzut multe spectacole, dar ascultam mult teatru radiofonic. Teatrul radiofonic și teatrul TV mă fascinau, nu cred că am pierdut un teatru TV vreodată. Stăteam și ascultam. Îmi plăceau mai mult decât filmul. Prin clasa a șasea am făcut pentru serbarea de final de an o scenetă, cea a lui Florin Piersic cu castravetele, în care, evident, jucam ambele personaje. Am mai făcut-o o dată într-o tabără, în clasa a XI-a. Și atunci gândul meu a fost că trebuie să mă fac actriță, că nu pot să fac altceva. Bine, n-am verbalizat asta, nu le-am spus colegilor „vreau să mă fac actriță, știți?”. Nu, pur și simplu le-am zis alor mei care s-au mirat și ei că… de unde? Probabil că atunci când am făcut acele momente, am avut un sentiment. Era ceva care m-a făcut să mă simt atât de bine și atât de confortabil. Eu, care nu eram cea mai confortabilă cu mine… Dar așa, sub armura personală, m-am simțit confortabil. Ascultând mereu teatru, mă înregistram și eu. Îmi plăcea foarte mult Caragiale și mă înregistram pe casete cu personaje din Caragiale, mă ascultam și mi se părea că nu zic neapărat rău. Le-am zis părinților: „Eu cred că vreau să mă fac actriță”. Și tata m-a dus la Remus Mărgineanu, care a făcut și scoala de teatru aici, să mă asculte. M-a plăcut foarte mult, a zis că mă pregătește pentru facultate și atunci le-am spus și colegilor „eu, știți, o să dau la teatru”. Și-am dat.

Cum au reacționat colegii?

S-au mirat așa un pic. Când m-am dus la Mărgineanu, în naivitatea mea de atunci, am făcut scena dintre Mița și Nae. Făceam ambele personaje, cu voci, cu tot. Simțeam Caragiale și-l făceam corect. Și acum, dacă mă ascult, tot așa l-aș face, ca atunci, la 17 ani. Adică simțeam corect lucrurile. Și atunci s-au gândit și părinții că da, uite, totuși, nu e o idee atât de hazardată să dau la teatru. După aceea, în facultate, mereu spuneam momentul acela dintre Mița și Nae, mă puneau colegii să-l zic  și de acolo mi s-a tras și porecla, mi se spunea Bibica, ceea ce mie nu-mi plăcea deloc. Dar mi-a rămas, unii îmi zic și acum Bibica, de atunci, din facultate. Dacă mă gândesc, e tandru așa, e drăguț.

Mai ții minte momentul din Caragiale?

Cum să nu? Sigur că-l știu. Toată viața! Era de repertoriu, când mergeam la un chef cu colegii mai mari, mă puneau: „Zi Mița – Nae!”. Într-un fel, pentru mine, era un exercițiu de a ieși puțin din intimitate, pentru că, în continuare, nu mă simțeam extrem de confortabil. Am făcut multă vreme exercițiul de a putea să mă deschid cu adevărat, să mă simt confortabil cu cei din jur.

Îl făceai conștient?

Da, da, da. A fost conștient pentru că țin minte că făceam cu colegii tot felul de experimente, cântam colinde în față la Mercur, adică mă puneam în tot felul de situații în care voiam să mă deschid. Eu am fost, totuși, un copil care stătea acasă, citea și se juca, îmi cream lumi eu cu mine, că n-am avut frate sau soră și plângeam de singurătate. Într-un fel, eram în capul meu, de unde mă înregistram și mă ascultam. Așa că încercam să fac tot felul de lucruri un pic nebunești, să sparg gheața, să cânt în față la Mercur cu colegii, că nu făceam nimic singură, de nebună. Nu știu dacă o făceam conștient, dar acum realizez că am tot împins limitele astea ca să mă deschid.

A ajutat?

Eu zic că a ajutat.

Care este situația acum?

Mai există încă un pic de disconfort.

Pe scenă?

Pe scenă da, dar și în general. Pentru că în momentul când iei contact cu un regizor nou, nu ești de la început personajul. Adică nu ai carapacea personajului pe tine. Ușor, ușor o capeți. Curajul e un lucru care se capătă în timp. Ca să te simți confortabil cu un regizor, încerci să te arunci, să faci orice prostie. Până la urmă, e un lucru care se învață.

Consideri că fizicul tău e un avantaj sau un dezavantaj?

Teoretic, e un dezavantaj pe care trebuie să știi să-l transformi în avantaj, pentru că nu sunt mulți oameni care au tipologia mea și corpul meu. Fizicul îmi dă o anume unicitate într-o lume în care toată lumea este foarte slabă. Eu, dacă sunt altfel, mai corpolentă, ies în evidență. Asta poate să-ți ia anumite roluri, să te îngrădească. Dar am jucat și logodnica în „Nuntă însângerată”. Andrei Măjeri m-a distribuit curajos în rolul logodnicei. Nu toată lumea a îmbrățișat propunerea: nu așa trebuia să arate logodnica.

Care consideri că sunt calitățile tale forte, ca actriță, care îi fac pe regizori să te distribuie în spectacole?

Cred că umorul, în primul rând. Apoi, sunt deschisă și dornică să lucrez. Transmit că sunt deschisă, că vreau să fac și o să merg cu tine. Cred că este atitudinea pe care orice regizor și-o dorește. Apoi, seriozitatea, deși nu știu dacă la prima întâlnire oamenii își dau seama că eu sunt un om serios când lucrez. Dar cred că, mai ales, umorul; apoi, poate forța.

Când vorbești despre umor, te referi la umorul actriței sau al omului Raluca Păun?

Și, și.

Pentru că dacă vorbim despre umorul ca actriță, el te direcționează mai ales către rolurile comice.

E adevărat că am jucat mai mult roluri comice. La Afrim am jucat multe roluri comice în care umorul se combina cu puțină forță, cu sensibilitate. Și Polonius e un personaj care are umor, cel puțin, pentru public. La un moment dat, mă simțeam nefericită din cauza aceasta, dar cu timpul am simțit că râsul înseamnă forță. Nu este foarte ușor să faci oamenii să râdă fără tâmpenii, fără umor facil. Omul merge cu tine mult mai ușor când îl faci să râdă. Apoi, poți să-i dai o linguriță și de altceva, pentru că te îndrăgește, te iubește, merge cu tine. Am început să îmbrățișez lucrul acesta, nu mă mai gândesc „Doamne, dar eu joc numai comedie, să joc și eu ceva mai dramatic, să storc o lacrimă”.

Și ai jucat?

Da, uite, „Nunta însângerată”. Am jucat personaje care au și puțin umor, dar și o latură dramatică.

Hai să ne amintim de un moment deosebit de plăcut din cariera ta.

Un moment deosebit de plăcut a fost colaborarea cu Radu Afrim. Pentru mine a contat foarte mult. A fost esențială, cu toate că în momentul acela jucam mult. Poate nu jucam prost, dar lumea a început să mă vadă de abia de atunci. De fapt, începuse să mă vadă de la „Proful de religie” al lui Bobi Pricop. Dar întâlnirea cu Afrim la „Casa cu suricate” a fost esențială. Lui Radu îi plăcea foarte mult ce făceam eu și-mi tot adăuga și-mi scria monoloage. Mă simțeam atât de bine, atât de… într-un fel… responsabilă… Mi-era și teamă să nu dezamăgesc, dar mi-a dat încredere în ceea ce aș putea să fac. Întâlnirea cu el și rolul din „Casa cu suricate” m-au validat foarte, foarte tare. Nu mai scrisese nimeni texte special pentru mine, pentru că îi plăcea cum le spuneam. Da, a fost un moment foarte, foarte important.

Te înțelegi bine cu Radu Afrim.

Aș putea spune că eu și câțiva colegi din teatru suntem chiar prieteni cu Afrim. Așteptăm întâlnirile cu el tot timpul, cu foarte mare bucurie. Nu sunt foarte ușoare, dar, după ce pleacă, mi se face dor de el chiar de a doua zi. E ca o băutură foarte tare pe care după ce nu o mai ai, parcă ești al nimănui.

Și un alt moment esențial?

Am avut un proiect în Franța. În 2008, am jucat Mary în „Cântăreața cheală” și am făcut un turneu în toată Franța. Regizorul francez a spus că ar vrea ca Mary să fie o emigrantă, o actriță marocană și, pentru că aceasta a rămas gravidă, am jucat eu în spectacol.

În franceză?

Da, m-a recomandat Mircea Cornișteanu, am ajuns la Nisa în 2006, am dat o probă, regizorul m-a plăcut și am jucat. Și acesta a fost un moment extrem de plăcut și de important pentru mine. Mai ales că eram totuși mică. În 2006 am plecat de acasă cu toate fricile, cu toate temelile mele. Nu puteam să dorm cu lumina stinsă, că mi-era teamă. Aveam tot felul de frici. Momentul când am plecat departe de casă și am fost atât de singură m-a dezvoltat ca om și ca actor. Nu aveai niciun fel de protecție, erai tu singur, tu cu tine și atât. Și în jurul tău toți vorbeau o altă limbă. În 2008, spectacolul a fost cumpărat de multe alte centre, că în Franța cam așa funcționează. Adică spectacolele sunt văzute și apoi sunt cumpărate. Am bătut cam toată Franța cu spectacolul. Am jucat și o lună la Paris, la un moment dat. Viața de turneu în Franța e frumoasă. Doamne, am fost în multe locuri, în Nord, în centru, în Sud, am fost peste tot. A fost de vis.

E diferit publicul din Franța față de cel de la noi?

Nu. Dar, după spectacol, tot timpul se mergea la un bar. Când ieșeai, oamenii de acolo te felicitau: „A fost magnific!”. Cam în fiecare seară și peste tot aveam contact cu publicul când ieșeam de la spectacol.

Aici nu se întâmplă?

Nu prea. Bine, acum mai poți scrie pe Facebook că mi-ați plăcut… În 2008, pentru că m-am împrietenit cu una dintre actrițe, am mers în Franța, la Avignon să lucrez pentru ea, să pun afișe, să împart flyere… Ea mi-a oferit o cazare și am putut să stau în Avignon. Acolo am avut revelația disperării din sistemul independent: ce înseamnă să nu ai în spate cochilia unui teatru mare care te îmbrățișează, care te ține la căldură și, totuși, să-ți dorești din răsputeri să faci teatru. Actorii aceia plăteau chirii mari, că în orice cămăruță avea loc câte un spectacol. Machiați și transpirați, făceau tam-tam pe stradă ca să-și atragă oamenii la spectacole. O făceau cu bucurie, dar și cu disperare. Practic, era și un târg de spectacole. Scopul prezenței la Avignon era să ți se cumpere spectacolul. Era ca un fel de bursă. Spectatorii ca spectatorii, era important să-i atragi… Cea pentru care lucram eu și Eva avea o oarecare notorietate în Franța, era actriță cunoscută, nu era chiar no name. Avea public în fiecare seară la spectacol. Nu trebuia să meargă pe stradă să facă tam-tam. Eu dădeam flyere când publicul ieșea de la anumite spectacole despre care știam că funcționează bine, la anumite ore. A fost o experiență foarte interesantă. Acolo am văzut ce înseamnă să-ți faci un spectacol cu foarte puțini bani, în care foarte mulți actori își scriau textul. Nu trebuia să faci o școală ca să poți să regizezi. Când m-am întors, am tras cu dinții să existe fenomenul acesta și în Craiova. Aveam noi barul Play, în care se făcea teatru și în care am început eu să regizez, să pun spectacole, ca să joace și studenții, să existe un fenomen independent și în Craiova.

De ce ai ținut să existe teatru independent în Craiova?

Pentru că mi se părea important să existe o alternativă. Și mi se părea important ca aceia care erau în școală să aibă un loc în care să poată să joace. Pentru că erau studenți talentați. Am lucrat cu foarte mulți. De exemplu, am lucrat mult cu Claudiu Mihail când era student. De asta m-am implicat și acum în proiectul „Atena V”, pentru că o alternativă independentă dă orașului o valoare culturală mai mare prin faptul că există și un alt spațiu în afară de teatru. Au fost niște ani în care am jucat teatru în barul Play până când, din păcate, patronii care au luat barul, ne-au ușuit de acolo. Până la urmă, s-a închis spațiul. Am ținut cu dinții de el, încercam să găsesc tot timpul texte, să facem ceva pornind de la povestea din 2008, de la faptul că nu trebuie să fiu neapărat regizor, putem să lucrăm împreună și altminteri, dacă îmi asum eu spectacolul.

Aveai și experiența de la școală.

Exact, am pornit de la faptul că la școală, până la urmă, construiești cu studenții ceva.

Iar acum, în spațiul acesta nou, unde s-au cumpărat reflectoare și echipamente, vreți să faceți altceva? Există o anumită direcție, sau o anumită selecție a repertorului, sau un program diferit?

Probabil că toate astea. Nu sunt implicată direct. Eu o să încerc să refac niște spectacole din trecut, în celălalt spațiu, dar nu eu mă ocup de toată direcția. Cred că își dorește să fie un loc deschis pentru toate încercările, un alt loc de creație pentru cei independenți, pentru că există o grămadă de oameni care își doresc să facă. Deja se fac impro-show-uri acolo, adică se încearcă tot felul de lucruri. Poate funcționa ca un laborator extraordinar. Ca spațiu e foarte interesant, pentru că încă sunt motoarele alea de presă. Sper să dăm de lucruri frumoase acolo și să reziste, să fie public. Cred că este public, pentru că oamenii își doresc să vadă. În ultimii ani oamenii din Craiova au început să se îndrepte puțin mai mult spre independenți.

Care a fost rolul preferat de până acum?

Mi-a plăcut tot ce am făcut la Radu Afrim. Normal că-mi place foarte mult și Polonius din „Hamlet”. Dar am un atașament special pentru Rozica din „Casa cu suricate”, acest personaj creat de Afrim, într-un fel, pornind și de la mine. Poate că mă simt mai atașată de rol pentru că atunci când lumea mă laudă mă simt validată ca actriță. Nu știu, eu pun foarte mult suflet și foarte mult din mine în fiecare rol.

Cum este să simți că publicul te iubește?

Nu știu. Uneori, când merg să-mi văd colegii în spectacolele lor, văd că lumea din sală mă privește, îmi zâmbește, chiar mă salută și-mi dau seama că mă cunosc. Mă bucură într-un fel că mă știu, că munca mea e apreciată. Din felul în care îmi zâmbesc pare că mă apreciază.

Interviu realizat de Cristina Rusiecki

(„Profu’ de religie”, regia: Bobi Pricop)

(„Inimă și alte preparate din carne”, regia: Radu Afrim)