Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Triumf și eșec strategic – conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale

Triumf și eșec strategic – conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale

Autor: Iulia Moise

Introducând un nou concept – Superpolitik – ca principiu epistemologic inovator menit să permită înţelegerea mecanismelor puterii, George Cristian Maior ne invită în cea mai recentă carte a Domniei sale, să reflectăm asupra problemei sensibile legitimității, ca o condiție sine qua non pentru asigurarea deciziei și acţiunii politice eficiente în momentele cele mai dificile și critice ale istoriei strategice.

Demersul vine ca o continuare firească și o încununare a unui apel iterat cu mai bine de un deceniu în urmă de a investiga, a medita și a contribui la acea „gândire și acțiune strategică de tip nou” [1], a cărei necesitate o invocat-o de-a lungul unei impresionante cariere politice și diplomatice şi al unui parcurs academic şi publicistic în materie de diplomație, analiză de politică externă și intelligence).

Superpolitik-ul este un exercițiu aparte de aplicare a puterii.

Primul capitol al cărţii este dedicat definirii conceptului cheie al acestei lucrări, fundamentată pe clarificări esențiale privind sfera de cuprindere a termenului şi diferenţierea acestuia de politică, dar și de cele două paradigme opuse în abordarea politicii internaționale: realpolitik și idealpolitik.

Vasta experiență duală de teoretician şi practician în domeniul strategic reprezintă marele atu al autorului, căci George Maior reușește acolo unde mulți eșuează, și anume să respecte cerințele esențiale ale unei definiții, în accepțiunea lui John Stuart Mill [2]: „Cea mai simplă și mai corectă concepție despre definiție este: o propoziție ce declară înțelesul unui cuvânt, și anume fie înțelesul pe care cuvântul îl are în mod obișnuit, fie acele pe care vorbitorul sau scriitorul intenționează să i-l atribuie”. 

Astfel, autorul oferă cititorului o definiție clară și concisă termenului pe care l-a inventat (urmând ca în paginile următoare să operaționalizeze conceptul): „Superpolitik-ul este un exerciţiu aparte de aplicare a puterii”.

Delimitarea conceptuală esențială dintre politică şi superpolitică rezidă în contextul excepţional în care cea din urmă se manifestă: „Superpolitica apare şi se exprimă întotdeauna într-un context excepțional: în general (dar nu neapărat!) o criză în ordinea firească a statului sau în ordinea internațională a statelor, având consecinţe inevitabile în ambele planuri; o ruptură în evoluţia politico-istorică, o transformare radicală sau o revenire la modele anterioare (Maior, 2024, p. 8).Astfel, criteriul de departajare între cele două concepte ține neapărat de context.

Marele merit al autorului în delimitarea conceptuală faţă de realpolitik (politica de forţă) și idealpolitik este acela că reușește nu numai să evite capcana abordării simpliste asupra acțiunii politice, prin opoziţia real/ideal-ism [3]– dar și să ofere o viziune integratoare a celor două perspective aparent opuse. Realitatea nu poate fi explicată apelând exclusiv la principii realiste sau idealiste: dacă înțelegem realismul politic ca pe o căutare a bazelor factuale ale politicului, atunci rolul realistului încetează acolo unde începe idealismul; idealurile nu pot înlocui faptele, ele se suprapun acestora. Dacă realismul politic pune exclusiv accentul pe baza factuală a politicului, școala filosofică idealistă are ca fundament al principiilor relația dintre este și trebuie, dintre realitate și idealuri.

De aceea, pentru Maior, superpolitik împărtășește elemente comune cu realpolitk, dar şi idealpolitik, dar transcende abordările tradiționale despre putere.  De altfel, autorul afirmă că, „logica superpoliticii este una transformațională, de regula non-liniară şi, bineinţeles, istorică” – şi aici este esenţa diferențierii superpolitk-ului de conceptul din care s-a inspirat: realpolitik (asa cum ne mărturiseste autorul). În realpolitik lipsește componenta de destabilizare, de dezechilibre și rupturi,  căci realpolitik-ul se fundamentează prin însăși esența sa pe un calcul atent al echilibrelor de putere.

Agentul Superpolitik-ului este omul de stat, politicianul de un tip special

Secțiunile următoare vizează operaționalizarea conceptului, care reiese din analiza logicii în care apare şi se exprimă superpolitik-ul.

Pentru a înțelege pe deplin comportamentul strategic al statelor, în cartea sa, George Maior atrage atenția asupra necesităţii de a extinde plaja explicațiilor dincolo tendințele sistemice şi să luăm în considerare rolul altor variabile de la nivelul unităților.

Într-adevăr, asa cum sugestiv surprinde Maior în analiza conceptului de superpolitik,  constrângerile sistemului internaţional au cel mai mare impact asupra comportamentului strategic al statelor. Autorul împărtășește teza neorealistă potrivit căreia distribuția globală de putere acționează ca o forță de presiune, dar nu îi conferă putere explicativă exhaustivă în înțelegerea relațiilor care apar între unitățile din sistem (statele) , acțiunile statelor nu nefiind determinate exclusiv de tendinţele care se manifestă în sistem.

De altfel, distribuția capacităților nu reprezintă în sine o variabilă exclusiv sistemică, deoarece ea depinde, în primă instanță de factorii de la nivelul unităților, fiind rezultatul unor procese interne statelor. Structura sistemului modelează, dar nu și determină alegerile de politică ale statelor. Așadar, trebuie luați în considerare și factori interni, care sunt exogeni abordării sistemice a relațiilor internaţionale. Ordinea mondială devine astfel o construcție politică și culturală. Unele state devin puternice sau eșuează din cauza proceselor interne, de la nivelul unităților (procese care țin structura și funcționarea internă a statelor).

Statele reacționează nu doar la preocupările legate de securitate, ci şi la presiunile interne, iar alături de distribuția capabilităților, George Maior ne arată că acţiunile liderilor individuali pot juca un impact semnificativ asupra comportamentului statului.

Aici intervine superpolitik-ul, căci „agentul acțiunii sale este omul de stat, politicianul de un tip special, acel individ înzestrat sau ambițios care, prin voinţă şi determinare, poate afecta decisiv ordinea politică existentă, provocând transformări esenţiale şi noi echilibre sociale sau geopolitice”. De aceea, concluzionează autorul, „excluderea rolului individului în analizele istorice poate îngusta într-un mod neproductiv cadrul teoretic al analizei”.

Legitimitatea – o condiție indispensabilă de a genera Superpolitik

În strânsă legătură cu agentul acțiunii superpolitik-ului, George Maior dezbate şi problema legitimității în ordinea statelor si in relațiile internaționale. Legitimitatea – acea calitate a puterii de a fi acceptată pe baza consimțământului şi nu a forţei –,  este crucială în relațiile internaționale, pentru că de modul prin care statele își justifică și își susțin acțiunile strategice pe scena internațională, depinde in mod direct mecanismul prin care se stabilește și se menține ordinea internațională. Legitimitatea devine astfel un factor de putere în relațiile internaționale, una dintre cele mai importante surse de afirmare și promovare a intereselor unui stat.

Pe de altă parte, politica ține întotdeauna de alegeri, iar alegerile depind inclusiv de modul în care este construit actorul, cu alte cuvinte, de identitatea sa. Comportamentul strategic al statului nu se definește doar în interacțiunile cu celelalte state, ci este construit si in interiorul societăților, statul fiind el însuși o instituție sociala. De aceea, legitimitatea unui stat este însă un produs nu doar al „tendințelor” sistemice sau locale, ea vine și din acțiunile liderilor individuali.

Legitimitatea devine astfel o condiție indispensabilă de apariție și exprimare a superpolitik-ului. Sunt aduse în exemplificare, cazurile majore de superpolitik în transformarea ordinii statelor și a relațiilor internaționale – marii lideri care au avut un rol crucial în modelarea istoriei strategice și a relațiilor internaționale: de la Moise și Octavian Augustus, la Carol cel  Mare,  Otto von Bismark, Churchill,  Charles de Gaulle sau Jean Monet.

Dar câtă legitimitate este de dorit? George Maior nu lasă deoparte în analiza sa ambițiile de hiperlegitimitate, iar simțul fin al autorului surprinde excelent linia roșie care separă efectele legitimității în prezența sau absența dimensiunii strategice a politicii. După cum este intitulat sugestiv capitolul 3, istoria este plină de exemple de „hiperlegitimitate (antistrategic) și hiperstrategic în ordinea internă și externă a statelor”, acele momente în care acțiunea politică alimentată de ambițiile de sau cele cucerire si dominare a ignorat complet nevoia de a fi ancorată în legitimitate.

Așa cum subliniază Maior, legitimitatea în stare pură, fără dimensiunea strategică a politicii, creează inevitabil un mediu antistrategic care, în final, favorizează forme de instabilitate, căci „atunci când ambițiile sunt ghidate doar de latura valorică, justițiară si ideologică a unei politici (uneori fără suport istoric si material), apare antistrategicul, acele comportamente excesive, care nu mai lasă loc flexibilității strategice si, pana la urma, unei raționalități a politicii”.

Superpolitica seamănă astfel mai mult cu strategia sau cu politica?

Deși George Maior opinează că superpolitica nu se suprapune întru totul peste strategie, dacă ar fi să interpretăm conceptul în contextul mai larg al proceselor decizionale,  superpolitica poate fi înțeleasă ca un model de comportament. De aceea, observă tot autorul: „superpolitica este, vrând-nevrând, conștient sau nu, și despre strategie.

Singura bază temeinică pentru emergența superpolitik-ului este aceea de a avea o imagine clară a intereselor naționale corelată cu o viziune asumată întemeiată pe un calcul rațional care privește atât propriile capacități, dar care nu lasă deoparte factorii normativi.  De aceea, subliniază autorul, „superpolitik-ul nu se reduce la putere şi calculul puterii, la strategie pură, ci include şi idei sau concepte de legitimitate, modele etice, ideologii apărute să confere o dimensiune calitativă a ordinii politice”.

Superpolitica impune astfel, înainte de toate, o aliniere perfectă a politicilor şi a resurselor cu viziunea asumată, o abordare coerentă și pe termen lung susținută de credibilitate, prin includerea factorilor de legitimitate, atingând, astfel, o anumită calitate etică. Acesta este elementul distinctiv al superpoliticii.

Din aceste considerente, ca o perspectivă personală, superpolitik-ul operează mai degrabă în logica Marii Strategii (grand strategy), pentru că împărtășesc o provocare comună: aceeade a impune un aer de raționalitate, în urmărirea perseverentă a obiectivelor statului. De aceea esența marii strategii stă în superpolitică, „adică în capacitatea liderilor unei națiuni de strânge laolaltă toate elementele, militare şi non-militare, necesare pentru maximizarea intereselor pe termen lung (adică atât pe timp de pace cât şi pe timp de război) ale unei națiuni”(Kennedy, 1991, p.5).  

Privind din această perspectivă, dacă Marea Strategie este „cel mai înalt tip de strategie”, atunci Superpolitik devine sarcina cea mai importantă a guvernării [4].

Reflecții finale

Cartea de față are toate atuurile de a deveni deschizătoare de drumuri pe dimensiunea gândirii strategice, militând pentru noi direcții de cercetare și reflecție care să conducă la o nouă cultură strategică în spaţiul romanesc.

Lucrarea își dovedește particularitatea și caracterul inovator în spațiu de gândire romanesc sub mai multe dimensiuni. Alături de lărgirea cadrului conceptual prin introducerea în spațiul analitic dedicat gândirii si studiilor strategice a unui nou concept util în înţelegerea mecanismelor puterii – superpolitik, noutatea derivă și dintr-o abordare inovativă în spațiul autohton în ceea ce privește cadrul de analiză a relațiilor de putere, centrată pe relevanța factorului legitimitate în explicarea marilor triumfuri și eșecuri strategice, precum și aducerea de clarificări esențiale privind termenii asociați: hiperlegitimitate; antistrategic și hiperstrategic.

Două concluzii majore sunt de reținut în abordarea propusă de Maior: (1) rolul pregnant al individului în generarea ordinii sau a dezordinii statelor și (2) necesitatea integrării unui concept etic în relația fluidă dintre acțiunea strategică și legitimitate.

În contrast cu viziunea lui Machiavelli, considerat părintele fondator al realismului politic în măsura în care acesta a separat politicul de etică, întemeind așa-numita autonomie a politicii, George Maior ne invită să reflectăm necesității reintroducerii unor modele etice în calculul puterii. Dar autorul deoarece nu pune semnul egalității între politic și omul politic și propune o viziune mult mai complexă. 

Pentru Maior, superpolitik-ul înseamnă mult mai mult, căci el „reclamă o aliniere a factorilor strategice cu elementele de legitimitate sau justiție din ordinea statului și a statelor, înseamnă că atingerea acestui scop presupune voit sau nu, conștient sau nu, o strategie, fie din partea conducătorilor, fie din partea acelor actori-politicieni, reprezentanți ai unor forte sociale sau de legitimitate extraordinară care produc efectiv superpolitica/superpolitik și sunt imersați în ea” (Maior, p. 351).

Din această perspectivă, superpolitik-ul poate fi interpretat ca un tip-ideal (în accepțiunea weberiană) de exercițiu al politicii din perspectiva modelului rațional şi comprehensiv al deciziei strategice.Și dacă ar fi să propunem un concept la polul opus, ar fi acel Machtpolitik sau politica puterii sau politicul pur care nu este fidel idealurilor, ci se întemeiază numai pe forță, înșelătorie și utilizarea necruțătoarei puteri (Sartori, 1999, p. 59).

Una dintre cele mai importante concluzii ale volumului de față este aceea că superpolitica este maximizatoare de valoare, nu satisificientă în alinierea resurselor în mod necesar limitate la obiective potențial nelimitate. Redusă la esența sa, superpolitica devine astfel cea mai desăvârșită activitate de conducere a statului sau, tot în cuvintele autorului într-un eseu de acum 10 ani pe aceeași temă: „o conducere strategică a statului capabilă să pună în valoare (şi în mişcare) acele forţe istorice, sociale şi politice apte să genereze schimbarea internă şi externă, printr-o augmentare continuă a puterii statale [5].

De aceea, dacă ar fi să ofer propria definiție a conceptului, superpolitik este mai aproape de ceea ce anglo-saxonii numesc statecraft atunci când este chemat sa își arate măreţia. Observația lui Maior încă din primul paragraf al lucrării pare cuprinzătoare şi elocventă, din această perspectivă: „superpolitica ilustrează valoarea şi eficiența politicii în momentele şi contextele cele mai dificile şi critice pentru un stat.

În aceasta constă măreția superpoliticii, aceasta este esența prefixului super- atașat politicii, aceasta este esența care face diferența și care conferă caracterul aparte exerciţiului de aplicare a puterii.

Dintr-un alt unghi de vedere, și poate acesta este cel mai relevant pentru profanii domeniului strategic, autorul reușește, într-un stil accesibil, dar elegant și echilibrat, să abordeze  teme sensibile și complicate privind cunoașterea, decizia şi acțiunea strategice, evitând cu măiestrie capcana turnului de fildeș al cercetătorului-academician care scrie doar pentru semenii săi.

Surse bibliografice

GRAY, C. (2010). Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică. Iași: Polirom

KENNEDY, P.M. (1991). Grand strategies in war and peace New Haven: Yale University Press

SARTORI, G. (1999). Teoria democrației reinterpretată. (trad. Doru Pop). Iaşi: Polirom


[1]   „Ar fi util să medităm la termenii unei gândiri strategice de tip nou, care să îmbine cumva elementele tradiționale ale geopoliticii şi jocului de putere de tip clasic cu cele privind relația tot mai complexă dintre factorii cognitivi şi cei materiali, dintre putere şi cunoaștere, care acționează într-un sistem internațional tot mai fluid, tot mai imprevizibil” MAIOR, G. (2014). Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, București: Rao, p. 47.

[2] MILL J.S. (1843). Sistemul de logică inductivă și deductivă

[3] Politica ar trebui să fie realistă; politica ar trebui să fie idealistă: două principii care sunt adevărate atunci când se completează unul pe celălalt și sunt eronate când sunt separate. (M. Bluntschli, în Sartori, 1999, p.59)

[4] De altfel, termenul de Mare Strategie este sinonim cu termenul de modă veche, dar încă util, de «artă a conducerii»” (Gray, 2010, p. 319).

[5] MAIOR, G. C. (2014). Superpolitica. Filosofia şi practica puterii în conducerea strategică a statului. Revista Sinteza, https://www.revistasinteza.ro/superpolitica-filosofia-si-practica-puterii-in-conducerea-strategica-a-statului

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.