Partea a doua a interviului cu George Maior la apariția volumului „Superpolitik”

Prima parte a interviului: „Ne aflăm într-o fază de tranziție, care cuprinde redistribuiri masive de putere în sistemul internațional și reinterpretări ale unor concepte de legitimitate”

Deși în literatura de specialitate realpolitik și idealpolitik sunt concepte vehiculate de mai bine de un secol, la nivelul publicului larg ele nu sunt cunoscute. Le puteți schița foarte pe scurt pe fiecare dintre ele?

De fapt, sunt moduri de operare a politicii și diplomației care au origini foarte vechi, ele apărând inevitabil în practica și în exercițiul de putere, fie când se manifestă intern, fie extern. Aceasta înainte de orice teoretizare modernă – deși rădăcini conceptuale ale realismului se pot identifica chiar la marele Tucidide (realism, ca formulă teoretică generală, care include în sine și semnificația realpolitikului). Așadar, prin teorie sau dincolo de teorie, realpolitikul sau realismul este o prezență constantă în desfășurarea politicii și strategiei. Simplu spus, are în vedere adaptarea la contextul real de putere, fără a lăsa considerentele morale sau ideologice, de exemplu, să genereze un curs sau altul de decizie și acțiune. Nu înseamnă nici pe departe că aceste elemente normative lipsesc sau sunt ignorate cu desăvârșire. Pur și simplu realpolitikul spune că ele, în sine, nu pot avea eficiență ca metodă practică și, mai mult, că există chiar riscul ca însăși obiectivele morale să fie ratate într-o acțiune care nu ține cont de realitățile crude ale puterii, de forțele și contra-forțele care se manifestă într-un anumit context. De exemplu, președintele Wilson a crezut, atunci când a creat Liga Națiunilor, că pacea se va instala cumva automat și va funcționa în baza unor idei generoase din punct de vedere moral, inserate în carta acestei organizații internaționale inedite pentru acel timp istoric. O viziune extraordinar de frumoasă și grandioasă, de factură kantiană. Din păcate, echilibrele reale de putere erau cu totul altele atunci, iar acest proiect, până la urmă idealist, a eșuat în tranșeele unui război devastator.

Idealpolitikul ar fi, desigur, opusul realpolitikului și ne spune că până și la nivel de metodă, dar mai ales ca scop, factorii normativi sau ideatici contează fundamental – altfel există riscul unei degenerări a practicii puterii care va afecta diferitele sisteme de valori la care aspirăm în mod natural. Nici realpolitikul, nici idealpolitikul nu se manifestă în stare pură decât rareori în istorie, iar atunci cu consecințe nefaste sau impredictibile în privința stabilității și echilibrului unei anumite ordini istorice. Însă o conectare a celor două poate produce momente de progres sau transformare în evoluția ordinii, în care interesele urmărite se aliniază cumva cu valorile sau cu o anumită idee de legitimitate la care tindem sau aspirăm. De aici și conceptul de superpolitik, pe care l-am introdus în carte și care poate fi înțeles și pe acest plan de interpretare.

Întrebarea adiacentă este dacă e corect să spunem că marea politică, începând cu anii 1970, a fost dominată în mod cert de realpolitik și că această abordare la Casa Albă a dus la ieșirea Chinei din izolare (și la transformarea ei în superputerea care este azi) sau la prăbușirea Uniunii Sovietice? Iar, dacă este așa, credeți că în prezent realpolitik și-a pierdut capacitatea de a fi, prin sine însuși, un instrument politic suficient și că este necesară o nouă perspectivă, care să o supraintegreze?

Aș spune că paradigma de operare a marii politici americane este derivată istoric din ideile părinților fondatori – Washington, Adams, Jefferson, Hamilton etc. – privind democrația, justiția, libertatea, ca valori indispensabile ordinii și care ar trebui să fundamenteze, cel puțin implicit, punerea în mișcare a puterii americane, a diplomației și a strategiei în politica externă. E vorba și de acest excepționalism american, la care mă refer pe larg în carte. În formulări moderne, paradigma este cea a liberalismului democratic sau „wilsonian”, după președintele pe care l-am amintit anterior, Woodrow Wilson (cel care a operaționalizat-o la scara lumii internaționale de atunci). Acea paradigmă a produs în timp mari succese pentru America, morale și strategice, dar și multe eșecuri, mai ales în încercările de așa-zis export de democrație (termen cu care nu sunt de acord, dar care a intrat într-un vocabular uzual) în zone și societăți nepregătite pentru așa ceva sau care au valori pur și simplu diferite față de conceptul american al democrației liberale. Eșecuri morale și strategice, așa cum s-a întâmplat de pildă în Vietnam sau uneori în Orientul Mijlociu. De aici, necesitatea unei anumite prudențe, a unui anumit realism în exercițiul extern al puterii, asupra căruia, de fapt, atrăseseră de la început atenția acei părinți fondatori de care vorbeam. Parcă John Quincy Adams spunea, profetic, că America „nu trebuie să caute în exterior monștri pentru a-i distruge”, ceea ce era un îndemn strategic puternic la realism și prudență. Dar, adesea, excepționalismul american nu s-a putut abține să caute neapărat acești monștri, în exprimarea sa practică externă, chiar dacă sacrificiile și costurile au fost foarte mari. E în fibra democrației americane acest lucru.

Anii ’70 au reprezentat într-adevăr un anumit interludiu realist în marea politică americană. Într-o măsură, această viziune se poate spune că era de import. Ca mecanism de putere, realpolitikul a fost propus cu succes președintelui Nixon de către un intelectual emigrant din Germania, pe nume Henri Kissinger, care stăpânea bine virtuțile și posibilitățile eficiente ale acestuia. În fond, realpolitikul clasic își are rădăcinile în Europa renascentistă, fiind perfecționat ulterior de personaje de prim-rang, precum Metternich sau Bismarck, pe care Kissinger îi admira.  Era și un context propice pentru așa ceva, după excesele din Vietnam și dilemele morale profunde ale societății americane, bulversate de acel război. În plan global, realismul introdus de Nixon și Kissinger a avut totuși succes pentru că a pus presiune pe blocul sovietic, prin reinserarea Chinei în echilibrul strategic de putere, ceea ce nu a convenit deloc URSS. Dar, din nou, misionarismul și excepționalismul american nu au putut absorbi deplin această metodă, această filosofie de acțiune strategică, care a fost percepută ca prea cinică, prea lipsită de substanță morală în raport de ethosul democrației americane.

Un risc din ce în ce mai clar astăzi vizează o componentă esențială a gândirii și a practicii politice: legitimitatea. Prin dezinformare sau postadevăr, în zeci de forme – de la fake-news la minciună fățișă și la manipulări elaborate, la o scară masivă –, fiecare dintre acestea erodează legitimitatea reală a statelor și a formațiunilor politice. Ca exemplu, Rusia își justifică războaiele cu argumente care ar fi stranii dacă nu ar fi eficiente. Și nu este singurul stat care face asta. Apar astfel forme de legitimare mai puțin legitime, doar aparent legitime, prin care pot fi justificate tot felul de acte politice. Uniunea Europeană a clasificat această poluare informațională ca fiind o amenințare la adresa sa și a statelor componente. Vă întreb și prin perspectiva experienței de director al SRI, dar și de autor al acestei cărți (în care legitimitatea are un rol deosebit de important): cât de mare este eroziunea legitimității prin această „infopatie”, degenerare a informației, și cum putem – guvernanți și guvernați deopotrivă – să distingem legitimitatea-legitimă de celelalte forme existente?

Este o întrebare foarte grea și mă tem că răspunsul la aceasta va reprezenta marea provocare strategică sau cel puțin una din marile provocări strategice ale acestui secol. Ea a fost pusă de ceva timp, în mod vizionar, filosofic, de poetul T.S. Eliot, ale cărui versuri profetice fixau foarte bine esența problemei: „ Unde e înțelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaștere?/ Unde e cunoașterea pe care am pierdut-o în informație?” Vedeți, această infopatie, cum o denumiți dvs. și alții, care oricum nu poate fi oprită și care se va accelera, după părerea mea, nu înseamnă neapărat și mai multă cunoaștere, iar oricum cunoașterea, care este atât de importantă pentru condiția noastră ca individ și societate, nu presupune și acea înțelepciune care ar trebui să ne ghideze existența și construcția viitorului. Într-adevăr, legitimitatea poate fi afectată sau distorsionată sau chiar recompusă artificial în acest torent informațional, dacă cineva responsabil – statul, organizațiile care produc, prelucrează și diseminează informația, noi înșine – nu vom ști să operăm distincțiile calitative și valorice în înțelegerea informației reale și utile, în producerea de cunoaștere necesară pentru a construi legitimitățile pe care să se sprijine ordinea. Și, bineînțeles, dacă nu vom avea înțelepciunea de a explora corect acest univers. Superpolitik este, până la urmă, și despre înțelepciune.

interviu realizat de Nicu Ilie