Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » „Ne aflăm într-o fază de tranziție, care cuprinde redistribuiri masive de putere în sistemul internațional și reinterpretări ale unor concepte de legitimitate”

„Ne aflăm într-o fază de tranziție, care cuprinde redistribuiri masive de putere în sistemul internațional și reinterpretări ale unor concepte de legitimitate”

Interviu cu George Cristian Maior, autorul volumului „Superpolitik/Superpolitica”

Cartea dvs., în curs de apariție la Editura RAO, vine cu o propunere curajoasă. Încă din titlu – „Superpolitica” – încercați să acreditați un nou concept într-o știință relativ conservatoare, cum este politologia. Care sunt, într-un prim rezumat, descriptorii acestui concept și ce adaugă el în studiul științelor politice?

Superpolitik (sau Superpolitica) încearcă să propună o perspectivă teoretică integratoare, care să pună la un loc factorii materiali – de putere – cu elemente de legitimitate – de justiție sau valori – și să analizeze modul cum ei se răsfrâng în evoluția și calitatea unei anumite ordini politice, fie a statului, fie în relațiile internaționale. E și o modalitate prin care încerc să explic schimbarea, problema stabilității și a echilibrului (sau, dimpotrivă, criza și instabilitatea) în cursul istoriei. Este, așadar, sugestia unui concept integrator, prin care cred că putem analiza mai profund progresul sau regresul ordinii, în diverse etape istorice.

Pe de altă parte, e important să subliniez și faptul că fac o distincție de fond între politică și superpolitică, ultima referindu-se la ceea ce am numit „conducerea strategică a statului” sau, dacă nu e vorba de o autoritate formală, acel tip de acțiune care are o influență decisivă asupra ordinii interne și externe a statelor, sub aspect strategic sau în privința legitimității. Aceasta îmi permite să incorporez în superpolitik elemente care țin de strategie, de „marea strategie”, de geopolitică sau diplomație, de regulă toate acestea fiind tratate distinct, în separații stricte și destul de rigide, în științele sociale.

În sfârșit, mai vreau să arăt că aceste noțiuni, în special cea de legitimitate (pe care o asociez superpolitik), trebuie înțelese în accepțiunea unui anumit context istoric și cultural. Una este ideea de legitimitate, de justiție, în antichitate sau în timpurile medievale și moderne și altele sunt sensurile pe care i le dăm în prezent. Deși există și straturi de continuitate, așa cum încerc să evidențiez în carte, legitimitatea este văzută într-un mod particular în fiecare epocă și în fiecare cultură.

Într-un volum precedent, „Incertitudine”, făceați o analiză a dihotomiei dintre realpolitik și idealpolitk și aduceați în discuție inclusiv conceptul de legitimitate, ca bază pentru exercitarea puterii. Reveniți, acum, în „Superpolitica” asupra fiecărui concept și concepții, iar accentele par radical diferite. Ce s-a schimbat (în abordările teoretice și în dinamica efectivă a puterii la nivel mondial) încât ați considerat necesară o asemenea schimbare de paradigmă?

Nu cred că e vorba de o schimbare fundamentală în concepția generală. Dacă în „Incertitudine” am vorbit, într-adevăr, de această dihotomie, tot acolo am discutat sumar despre necesitatea încercării unei sinteze între realism, idealism (sau mai degrabă liberalism) și chiar constructivism în explicarea realității în toată complexitatea sa. Superpolitik, la nivel de concept și discurs, propune cel puțin o posibilă schiță a unei asemenea sinteze (greu de realizat, oricum), pornind de la practica istorică a politicii, în corelație cu evoluția ordinii, sub aspectul dimensiunii strategice și de legitimitate. Nu știu cât am reușit în această direcție, dar am încercat, totuși, folosind un material istoric amplu.

Aveți în lucru acest nou volum de câțiva ani. Ați început să lucrați la el, dacă am înțeles corect, în perioada când erați ambasador în America. Acum sunteți ambasador în Iordania, în relativa proximitate a conflictului din Gaza. În acești ani, politica mondială a suferit transformări imposibil de imaginat. Cum s-au reflectat acestea asupra cărții pe care o aveți în lucru? Amploarea conflictelor internaționale curente este ea atât de mare încât poate avea ca efect însăși shift-ul de paradigmă din teoria politică?

Paradoxal, aceste transformări – într-adevăr de amploare – nu m-au surprins. Afirmam încă din „Incertitudine” că ne vom confrunta cu multe surprize, inclusiv strategice, cu efecte asupra ordinii internaționale. Acum cred că ne aflăm într-o fază de tranziție, care cuprinde atât redistribuiri masive de putere în sistemul internațional, cât și puternice reinterpretări ale unor concepte majore de legitimitate, inclusiv în domeniul relațiilor internaționale, dar și la nivel statal, în ordinea socială și politică internă. Iar evoluția tehnologiei favorizează aceste tendințe. Este o fază periculoasă din punctul de vedere al stabilității, pentru că în raporturile dinamice dintre putere și legitimitate se produc dezechilibre, cu multiple efecte strategice, dar și de ordin normativ. Uitați-vă cum anumite state – nu am să le numesc aici – operează cu concepte majore de legitimitate, precum suveranitatea, care ține de esența sistemului internațional actual. Sau cum interpretează principii fundamentale ale Cartei ONU, care, în mod ironic, nu sunt negate de nimeni. Sau cum e privită ideea de justiție internațională. Apoi, mai e perspectiva de legitimitate – adâncă în ordinea statului – produsă de istoria și cultura diferitelor civilizații. Sunt viziuni și înțelegeri diferite, de exemplu asupra unor concepte ale legitimității. între americani și chinezi sau chiar între ruși și chinezi, între arabi și alte civilizații etc.  pe care le abordez comparativ în carte. Sunt însă și elemente de similitudine sau compatibilitate care pot fi identificate. Chiar și în interiorul democrațiilor, unde tindem să credem că operăm cu anumite principii clare de legitimitate, au loc dezbateri și procese care testează puternic natura ordinii, în contextul unor polarizări hiperideologice și culturale tot mai evidente. Iar aceste lucruri se repercutează bineînțeles și în modul de exercitare efectivă a puterii în relațiile internaționale. Partea bună, dacă există, e că istoria ne arată că am mai parcurs asemenea momente, care s-au rezolvat în cele din urmă printr-o reechilibrare între dimensiunea strategică, de putere și cea de legitimitate din sistem. În carte abordez pe larg această chestiune.

Putin a invadat Ucraina, într-un act care ar fi fost șocant chiar și pe timpul războiului rece. Violența acestui război, dar și brutalitatea cu care el este promovat de diplomația rusă, constituie o provocare de o gravitate extremă la adresa concepțiilor privind legitimitatea la nivel mondial și are un impact incapacitant chiar și pentru Organizația Națiunilor Unite. Ce este de înțeles din acest episod încă în desfășurare și care sunt perspectivele rămase pentru relațiile internaționale? Aparent, forța brută înlocuiește celelalte forme de expresie diplomatică. Cum se încadrează o asemenea evoluție în noua abordare teoretică pe care o propuneți?

În carte arăt pe larg că Rusia este angajată într-o fază, pe care eu am denumit-o hiperstrategică, în care folosirea excesivă a puterii subordonează total conceptele de legitimitate. Dar, la nivel discursiv, Rusia încearcă să justifice această fază prin apelul la formule specifice istoriei ruse de înțelegere a legitimității – naționalism, misionarism istoric, civilizațional, inclusiv religios, o interpretare particulară a ideii de suveranitate și de autodeterminare în raport cu teritoriul  statului etc. Chiar și autocratismul are o justificare politico-culturală în gândirea rusă și constituie un element propriu de legitimitate, oricât ne-ar surprinde acest lucru. Tot în carte, arăt cu multiple exemple că aceste manifestări hiperstrategice (recurente, de altfel, în istorie) sfârșesc de regulă prost, chiar sub aspectul intereselor strategice reale ale celor care le inițiază (la fel o fac și cele  pe care le-am denumit „hiperjustițiare”, când o anumită idee de legitimitate sau justiție paralizează exprimarea strategică sau o subordonează). Doar echilibrul între cele două dimensiuni (strategie și legitimitatea) creează echilibrul unei superpolitici, cu rezultate pozitive atât asupra ordinii, cât și asupra legitimității. Vom vedea dacă acest lucru – eșecul politicii hiperstrategice, care s-a probat în mod repetat în istorie, cum am afirmat mai sus – se va confirma și în acest caz, extraordinar pentru secolul XXI, dar deloc surprinzător pentru mine.

Un alt episod șocant din istoria foarte recentă a fost ocuparea Capitoliului de către suporterii fostului președinte Trump. Acea desfășurare a evenimentelor, chiar dacă n-a avut efecte politice (sau cu atât mai mult cu cât nu a avut urmări politice) întinde la limită conceptul de legitimitate inclusiv în politica internă a unui stat care obișnuia să fie etalonul politicii mondiale. Nu știu dacă vă permite calitatea de diplomat să răspundeți la această întrebare, dar, ca ambasador în timpul administrației Trump și ca autor al acestui volum, care este perspectiva dvs. asupra acelui eveniment? Își păstrează Statele Unite capacitatea de a exporta democrație? Întrebarea pleacă și de la observația că însăși bazele democrației sunt puternic contestate de susținătorii lui Donald Trump, inclusiv în actualele alegeri.

Am discutat pe larg în carte despre noțiunea de „războaie culturale” (termen utilizat de sociologul american James Hunter și împrumutat din fenomenul „Kulturkamf” din Germania secolului 19). Asemenea „războaie” cuprind și angajează segmente importante ale societății (în cazul de față al societății americane) cu viziuni greu compatibile în privința unor teme majore, precum justiția socială, religia, ecologia, discriminarea de rasă și gen, imigrația, avortul, drepturile civile etc. Apărute la începutul anilor 1990 și desfășurate inițial la nivelul elitelor, aceste războaie culturale s-au amplificat puternic datorită apariției mijloacelor moderne de comunicare (internet, social media), implicând tot mai multe straturi ale societății. În timp, ele s-au extins și în zona politico-ideologică, care le-a absorbit. De aici, o polarizare tot mai accentuată între o stângă ultra-progresistă și o dreaptă foarte conservatoare, cu repercusiuni tot mai semnificative asupra interpretării ideilor tradiționale ale legitimității din ordinea americană. Acest fenomen va continua, cu siguranță, și se va manifesta oricum foarte puternic în alegerile prezidențiale care urmează. America are, însă, instituții puternice, care pot face față acestor tendințe. Dar cred că ele, mai ales cele din justiție, vor fi testate la maximum pe acest fundal. Oricum, nu sunt deloc de acord că electoratul lui Trump, foarte numeros de altfel, ar contesta însăși bazele democrației americane, cum afirmați în întrebare. E vorba, repet, de o polarizare puternică, de natură ideologică și culturală, generatoare de clivaje, un fenomen care trebuie observat cu mare atenție și de noi, pentru că va avea repercusiuni interne și externe tot mai relevante, având în vedere statutul internațional al Americii.

Ca o paranteză, cum se reflectă în carte experiența dvs. de politician, diplomat și șef al unui important serviciu de informații? Ce v-a adus fiecare dintre aceste experiențe și cum sunt ele integrate în sinteza teoretică pe care o propuneți?

Practica diplomatică sau munca în intelligence te ajută, fără îndoială, să testezi validitatea unor teorii, să le înțelegi mai bine premisele sau capacitatea lor de predicție, care, evident, ne interesează foarte mult. Dar asta doar dacă stăpânești foarte bine bazele științifice ale acestor teorii.

Oricum, relația dintre teorie și practică e întotdeauna complicată în domeniu social. Nu vorbim de matematică sau fizică aici (deși tendința de matematizare în științele politice e tot mai mare, după cum au observat unii, și asta nu întotdeauna face bine domeniului). Să nu uităm că e vorba și de „artă” în politică și în intelligence, de elemente care nu pot fi prinse în corsetul unor ecuații, oricât de sofisticate ar fi ele.

De regulă, teoria politică este opera unor cercetători și universitari care au o abordare distantă a politicii și foarte rar sunt implicați în practica acestui domeniu. Dar există și exemple de politicieni, chiar de foarte înalt nivel, care au scris opere extrem de importante. Credeți că experiența directă ajută sau împiedică decantarea unor perspective teoretice obiective și cu un grad mare de generalitate?

Cred că ajută – și un exemplu bun ar fi Henri Kissinger, care a scris mult și a putut aduce un aport teoretic important în domeniul strategiei, al geopoliticii sau în cel al politicii și relațiilor internaționale. Sunt și alții, desigur. Dar exemplul cel mai semnificativ vine chiar de la părintele științei politice moderne, Machiavelli, care, înainte de a-și scrie opera fundamentală, a fost funcționar în guvernul Florenței și diplomat florentin la curtea regelui Franței. Din această practică a putut contura o teorie a politicului desprinsă de paradigma religioasă, predominată atunci, conferind totodată autonomie domeniului. Pe de-altă parte, sunt mulți politicieni care scriu prost, inclusiv atunci când, de exemplu, își scriu memoriile, adică opere care oricum nu presupun vreun efort de teoretizare. Scriu prost și atunci când un efort de teoretizare ar fi necesar totuși: atunci când se visează analiști. Sunt, desigur, și mulți politicieni care provin din zona academică, dar care eșuează lamentabil.

Politica, atât cea internă a unui stat, cât și cea internațională, este un iceberg în care partea vizibilă reprezintă doar o mică parte din tot ce se întâmplă. Rațiuni de stat, secrete legitime, dar și unele secrete mai puțin legitime și înțelegeri oculte, de mai mică sau mai mare întindere – toate acestea fac ca acțiunea politică să fie mult mai complexă decât ce transpare în informațiile publice. În aceste condiții, cum poate fi înțeleasă, în complexitatea ei, o decizie politică sau o întreagă strategie și cum îi poate fi analizat impactul când elemente importante rămân netransparente?

Impactul unei decizii, al unei strategii, al unei politici poate fi evaluat raportându-ne la câteva criterii esențiale, de care se leagă condiția internă și externă a statului. E vorba, în primul rând, de securitatea statului: dacă acesta este apărat corespunzător în fața unor amenințări efective și a unor provocări, interne sau externe, care îi testează stabilitatea. Unii spun că ar fi criteriul cel mai important pentru că, în lipsa sa, s-ar putea ca celelalte aspecte ale ordinii să nu poată funcționa. Apoi, e vorba de starea economică, de capacitatea statului de a asigura resursele pentru viața societății, a populației. În sfârșit, un criteriu pe care eu îl consider fundamental este cel al legitimității, cu alte cuvinte al funcționării unei idei generale de justiție și de legitimare a puterii, pe care să se sprijine ordinea (legitimitatea este un concept mai larg decât cel al justiției și cele două nu se suprapun perfect). Legitimitatea și justiția au fost dintotdeauna componentele vitale ale unei ordini politice, cu accepțiuni diferite în diverse epoci istorice. Tocmai de aceea, efectele unor decizii strategice, în interiorul și exteriorul statului, efectele exercițiului puterii, se vor raporta inevitabil la aceste elemente structurale ale ordinii (de natură strategică și valorică), la modul în care ele se echilibrează, la felul în care acestea se pot eventual transforma, în bine sau în rău.

În prezent sunteți ambasador în Iordania, un stat stabil, dar ai cărui vecini au trecut prin conflicte teribile în ultimele decenii. Irak, Siria, iar acum Israel. Cum vedeți, în activitatea dvs. de diplomat, conceptele esențiale ale teoriei pe care o propuneți: strategie, excesul de strategie; legitimitate și excesul de legitimitate?

Nicăieri nu se poate constata un mai mare dezechilibru între concepte diferite de legitimitate, corelate cu abordări strategice și de putere specifice acestor viziuni. În decursul timpului, acest dezechilibru a produs excese și în plan strategic (hiperstrategii) și în planul înțelegerii și promovării, violente uneori, a legitimității – sau, mai bine zis, a unor tipuri de legitimitate, care să se excludă reciproc. Cauzalitatea este una deosebit de complexă și înrădăcinată istoric. Pe lângă aspectele politice sau geopolitice, aceste fenomene îmbracă inevitabil și forme religioase, ideologice, culturale derivate dintr-o istorie convulsionată și complicată. Așadar, și aspecte istorice și civilizaționale, oricât ne-am dori să evităm această clasificare sau să o ignorăm. Desigur, punctul central al problemei este legat de ideea majoră de legitimitate privind statalitatea palestiniană și dreptul esențial la existență al statului Israel,  recunoașterea sa clară, care presupune, bineînțeles, și apărarea sa. Până când această problemă structurală nu va fi rezolvată, dezechilibrul și instabilitatea vor persista, putând să cunoască oricând manifestări dramatice, cum sunt cele pe care le vedem în războiul sângeros de acum. Astfel, un efort de superpolitik aici ar presupune în primul rând o acomodare a unor viziuni foarte diferite de legitimitate, urmate de ajustări în plan strategic, ceea ce e teribil de dificil. Ca să nu fim excesiv de pesimiști, istoria zonei a arătat că astfel de instanțe (e drept, rare) sunt totuși posibile. Mă refer la pacea realizată de Anwar Sadat și de conducătorii de atunci ai Israelului, care, după câteva războaie regionale, au produs o astfel de acomodare în planul legitimității și pacificarea pentru un timp a regiunii. În cele din urmă, pacea de atunci l-a costat viața pe Sadat, dar efectele strategice ale acelei decizii au fost cu adevărat majore. Tot așa, se poate menționa și  tratatul încheiat de Iordania regelui Hussein cu Israelul, în anii 1990. Și recentele acorduri Abraham, realizate prin efortul lui Kushner (ginerele și fostul consilier a lui Trump), conțin elemente puternice de acomodare de legitimitate între Israel și anumite state arabe, cu consecințe strategice și mai ales economice importante. Dar miezul problemei, nodul gordian în această lume complicată, rămâne totuși problema palestiniană.

Revenind la universul propriu-zis al cărții pe care o publicați acum, două alegeri mi se par interesante și având caracterul de a provoca discuții. În primul rând, spuneți că la superpolitică se ajunge prin dezechilibrarea raportului dintre legitimitate și acțiunea strategică (pe care aici o înțeleg aproape sinonimă cu realpolitikul). Crearea deliberată a unui asemenea dezechilibru pare, la o primă vedere, tulburătoare. Scopul politicii – așa suntem obișnuiți să gândim – este păstrarea echilibrului. Dezechilibrarea despre care vorbiți pare contraintuitivă. Puteți explica?

Sigur, păstrarea echilibrului e un deziderat, într-adevăr, dar despre ce fel de echilibru ar trebui să vorbim? Cu ce calitate strategică și de legitimitate în structura adâncă a ordinii? De exemplu, în istoria relațiilor internaționale, au fost perioade de echilibru al puterii care au păstrat ordinea la nivel strategic, dar au suferit puternic în planul legitimității. Războiul rece este un exemplu în acest sens. A fost nevoie de o dezechilibrare pregnantă pe dimensiunea strategică și pe cea de legitimitate pentru ca acest tip de echilibru, totuși precar, să dispară. Reagan, de exemplu, a propus și a pus în practică un program strategic de înarmare și apărare (culminând cu așa-zisul „război al stelelor”, ce viza protecția anti-balistică) la care Uniunea Sovietică nu a putut face față, inclusiv economic, dar mai ales tehnologic, ceea ce a creat automat un dezechilibru important de putere în ordine. El a fost dublat de o dezechilibrare în planul legitimității (să-i spunem socialiste sau comuniste), stimulată, vrând-nevrând, de reformele lui Gorbaciov, dar și de forța de penetrare a narativului american privind clasificarea Uniunii Sovietice drept un „imperiu al răului”. Dar, de unul singur, acest narativ nu ar fi avut vreun efect notabil în lipsa dezechilibrării strategice de care vorbeam. Acestea sunt momente de superpolitik, de ajustare, prin dezechilibrări succesive și apoi reechilibrări ulterioare, a structurii unei ordini, în relațiile complexe dintre factorii strategici și cei de legitimitate. Ele explică totodată transformarea, evoluția. În acest sens folosesc noțiunea de dezechilibrare, oricum pusă în dialectică cu cea de reechilibrare, ele combinându-se de fapt în superpolitik, după cum încerc să arăt în carte. Cartea prezintă, de altfel, numeroase astfel de exemple, de la antici la Cromwell (care a dezechilibrat puternic conceptul de legitimitate al monarhiei absolutiste, de drept divin, și raportul acesteia cu puterile parlamentului englez); la Bismarck, de exemplu (care a dezechilibrat strategic întreg  sistemul de putere european pentru a realiza noua ordine de legitimitate a Germaniei unificate, iar apoi a operat o reechilibrare generală a sistemului de putere din Europa); și până la părinții fondatori ai Uniunii Europene, care au venit cu un nou concept de legitimitate în raporturile uniunii cu puterea statelor continentale.

Un alt element care are potențialul de a declanșa polemici este rolul foarte mare pe care cartea dvs. îl lasă oamenilor politici, liderilor din diverse epoci – de la cei din antichitate la cei foarte de azi. Tendința majoră în politologie și în științele sociale este cea contrară: de a vedea indivizii, inclusiv liderii politici, ca simple expresii contextuale ale unor forțe politice și sociale mult mai mari decât ei. De ce ați ales să mergeți contra curentului și care credeți că este marja de acțiune reală a unui lider politic?

E adevărat că studierea rolului individului nu este suficientă pentru a explica marile tendințe și forțe care acționează în plan social, politic sau strategic, în cursul istoriei, determinând apariția unei anumite ordini politice, a unui context strategic sau geopolitic, a unui sistem de legitimitate pe care se sprijină ordinea. Nici nu mi-am propus o asemenea abordare, cvasi-imposibilă teoretic, de sine stătător. Pe de altă parte, consider că studiul individului este obligatoriu cel puțin pentru a arunca o lumină nouă asupra apariției acestor tendințe generale și pentru a le descifra mai bine sensul de evoluție, posibilitățile de manifestare, transformarea lor. Totodată, cercetarea deciziei, a strategiei, a conceptelor mari de legitimitate și la nivel de individ, nu doar de structură, ne arată că individul are întotdeauna opțiuni la îndemână, care influențează la rândul lor contextul, nefiind obligatoriu prizonierul total al acestuia. În plus, nu se poate spune că ambițiile individului, temerile sale, ideile sale, ideologia și psihologia sa, nu se imprimă asupra contextului, asupra apariției unui curs sau altul de acțiune, care se răsfrânge inevitabil asupra cadrului general. Altfel, istoria ar fi deosebit de aridă și ușor de pus într-o schemă teoretică generală. O succesiune plată de determinisme. Ceea ce, după părerea mea, nu e cazul. Cum poți studia revoluția franceză și transformarea ordinii europene de atunci fără referiri la Napoleon; sau al doilea război mondial fără Hitler; sau războiul din Ucraina fără Putin? Sunt acestea doar produsul unor contexte generale, au fost ele inevitabile? Am dat doar exemplele arhicunoscute. În carte, operez cu multe alte exemple, unele mai puțin notorii, care ilustrează și această perspectivă. Nu poți vorbi de superpolitik fără a te referi și la individ.

Interviu realizat de Nicu Ilie

Editura RAO, colecția Biblioteca RAO, 2024
Nr. pagini: 392

SUPERPOLITIK

George Cristian Maior

Ideea acestei cărți s-a născut studiind, în decursul multor ani, istoria politicii, a diplomației și a strategiei, care ne oferă numeroase exemple dramatice de exces strategic sau, după caz, idealist și justițiar, toate acestea conducând la crize, convulsii, violență, războaie devastatoare și descompuneri ale unei ordini statale sau internaționale. George Cristian Maior propune în cartea sa un concept nou, acela al superpoliticii, menit să ofere un plus de lumină asupra mecanismelor puterii așa cum au fost ele înțelese și aplicate în practică de marii lideri ai lumii pe parcursul istoriei. Printr-o analiză abilă și documentată a trecutului mai vechi sau mai recent, autorul demonstrează rolul și influența directă pe care o exercită asupra evenimentelor politice și sociale liderii individuali, prin obiectivele urmărite, prin cunoștințele lor, dar și prin
iluziile, ignoranța și temerile care îi animă. Astfel, conturează o imagine complexă și dinamică a politicii prin prisma logicii legitimității.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.