Citește românește… cărțile traduse. Despre campania MC s-au spus și s-au scris lucruri contradictorii, dar cert este că, dacă privim aparițiile editurilor din ultimele luni, cartea românească, mai ales dacă e cazul ficțiunii contemporane, este totuși rară. În mijloc de criză sanitară și în prag de criză economică, proza românească se arată ca fiind un business riscant, iar eventualele lansări sunt amânate pentru ipoteticile târguri de carte sau pentru mult mai certul „om trăi și om vedea”. Chiar și lista titlurilor în curs de apariție cuprinde, la marile case editoriale, predominant reeditări ale unor cărți cu stocuri epuizate sau doar autori cu piață certă.
Istorii recente și istorii decente
Volumul „Părinți” al Dianei Bădică avusese princepsul anul trecut. Dar, după premiile Sofia Nădejde, 2019, pentru proză și Chambéry, Franța, 2020, pentru roman, cartea a fost retipărită în ediție poche în seria Polirom Top10+. Background-ul poetic al autoarei, precizia frazei, finețea notațiilor scot romanul din sfera relativ banală a catarsisului unei copilării/adolescențe nefericite și din galeria recuperării deceniilor gri-fumurii de la sfârșitul secolului trecut. O tristețe, din care se țese întreaga carte, dinamitează notele grotești sau comice ale unor portrete colorate strident, dar care, totuși, sunt reprezentative pentru publicul rurban al micii provincii. Rezultă o anume melancolie, o căldură umană, o lumină chiar – aceea a fotografiilor supraexpuse, care dezvăluie vivacitatea unor detalii, dar ascund, la vedere, cele mai pregnante contururi.
Istoria recentă continuă să fie mega-tema prozei recente. Poate politicienii să aibă altă părere, dar prozatorii sunt clari: istoria se compune dintr-un șir de traume individuale și colective, unele impasabile, altele depășite prin omnisciență sau umor. Totuși, fie că e vorba despre comunism (care rămâne sediul materiei pentru disperare), fie de deceniile următoare, și oricare ar fi stilul autorului sau mesajul către public, o singură galerie de personaje domină această întreagă literatură: individul grotesc, activistul sau securistul reșapat, îmbogățitul de tranziție, semidoctul exhibiționist, micul tiran de uz domestic, individul zdrobit de propria importanță. Notele cele mai acute sunt atinse de Liviu Drugă în „Jurnalul unui căpcăun român” (la Paralela 45). Ajuns la al doilea volum de „povestiri aberantastice”, proza sa cu tente urmuziene pleacă de la capete de știri de fapt divers și recompune un București vesel ca un circ al ciudaților. Chiar dacă, destul de consecvent, autorul își subminează singur stilul, explicitând metonimiile sau supralicitând trivialul, imaginile sunt adesea ambuscade de umor: „Deși nu câștigă deloc bine și nu provine dintr-o familie cu bani, Codruț își permite să consume muzică proaspătă aproape zilnic, ajungând astfel la 20 de ani să cântărească 180 de kilograme”. Tot în cheie comică rezolvă și Ioan T. Morar problema comunismului în cartea „Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă”: „Secretul corespondenței, garantat de Carta Drepturilor Omului, a fost respectat foarte bine de România Socialistă în sensul că Securitatea ținea secret ceea ce afla din deschiderea corespondenței”. Altfel, cartea ar putea părea înecată în teorii și locuri comune. La Corint, Stelian Tănase, cu „Sunt un copil al războiului rece”, dă o scară personală marilor evenimente din secolul 20, chit că se petreceau în țări și în zone cărora nu le păsa de București și nici de facultatea de Litere din acest oraș sau de studenții ei. Totuși, din Cehoslovacia până în Vietnam, valurile de știri care asaltau regimul îl determinau pe acesta să pună ștampila „Strict interzis” pe orice și-ar fi putut dori un copil, un adolescent sau un tânăr al acelei perioade. Biografeme apar și la Humanitas, sub semnăturile lui Radu Paraschivescu („Recviem vesel pentru tata”) sau Mircea Cărtărescu („Creionul de tâmplărie”). Pe același raft pot fi puse „Despre dragoste și (alte) ispite”, povestiri cu lumpeni naționali sau internaționali semnate de Dragoș Ghițulete; „Tot ce i-am promis tatălui meu”, de Ioana Marina Stăncescu, unde negoțul cu mica istorie e privit prin ochii unei femei care, într-o societate încă patriarhală și macistă, trebuie să-și inventeze propriul loc și propriile echilibre; sau „Vizuina de Aur”, de Cătălin Partenie, despre escapism și izolare socială ca forme de a părăsi o lume dominată de „nu” și de a-ți crea propria lume, fie ea și de uz personal. Ca și serenitatea absolută, atrocitatea lipsește, de regulă, acestui univers caragialesc, fellinian sau kusturician al reconstituirii traumei curente. Excepția este, în aparițiile recente, volumul de nuvele „Act gratuit” al lui Nicolae Breban, unde caracterologia migrează spre bestiar.
Semnul întrebării
Într-o țară plină cu cărți de Doamne-ajută (la propriu, din păcate!, nu și la figurat), romanul „Prevestirea” al Ioanei Pârvulescu ar putea fi un pariu riscant. Cartea pornește dintr-un capriciu suprarealist, nu dintr-o revelație filosofică, nu dintr-un program teologic. Un spelling neadaptat limbii române corectează eronat numele autoarei, în corespondența de pe calculator, din Ioana în Iona. Este factorul declanșator pentru o explorare a figurii patriahului din Vechiul Testament, dar ca exercițiu de imaginație necondiționat, de stabilire a lui Iona (nu de reconstituire a sa), ca narativ al nevoii de logică și de înțeles de la care nimic, nici măcar destinul, nici însuși Dumnezeu, nu poate fi exceptat. S-a reproșat autoarei stilul arhaizant, potrivit oricărei lumi patriarhale, nu în mod special lumii Patriarhilor. S-a făcut, inevitabil, comparația cu „Iona” lui Sorescu și simbolismul peștilor-matrioșcă (Horia Gârbea în „România literară”). Singura certitudine este că, în literatura română, profetul din Ninive încă nu și-a spus ultimul cuvânt.
Cărți care trec de simpla recuperare biografică a unor supraviețuitori și a unor învinși, construite în jurul unor întrebări fără răspuns previzibil din societatea de azi, pot fi găsite printre traduceri. La RAO, John Grisham (autor, s-ar putea spune, al tuturor cărților cu avocați și cu jurați) este publicat cu „Barul Rooster”, un thriller despre corporații, credite de studii și escrocarea prin manipularea legii. Un alt thriller, „Sălbaticele”, Rory Power, apărut la Trei, aduce o lume apocaliptică, un virus care produce mutații, o școală de fete pe o insulă izolată – un „Împăratul muștelor” în variantă feministă. O carte mai puțin eroică este „Un an de odihnă și relaxare”, Ottessa Moshfegh, seria Clasici contemporani a editurii Litera, despre o tânără care, imediat după finalizarea studiilor, decide să ia un an sabatic, dar nu pentru a călători sau pentru a medita, ci pentru a dormi cu ajutorul sedativelor și al antidepresivelor. Totuși, și în cazul traducerilor, cărțile momentului sunt cele care propun recuperări, mai mult sau mai puțin deconstruite: „Apicultorul din Alep”, de Christy Lefteri, o odisee a migranților ilegali, „Călătoria Csikăi”, de Heather Morris, care urmărește povestea unei femei eliberate de la Auschwitz doar pentru a fi dusă într-un gulag rusesc, și „Copiii de pe Volga”, de Guzel Iahina, despre minoritatea germană din URSS în anii stalinismului și ai războiului sovieto-hitlerist.
Genul și specia. Plus genul autorilor
„Proză” continuă să fie întâi de toate un format tipografic și abia apoi un gen literar. „Cartea digitală nu e carte” rămâne una dintre memele la modă. Vânzările de eBook au crescut în ultimele luni, dar nu cât să acopere pierderile din librăriile închise de pandemie și nici cât să împingă editurile să desfășoare un program coerent pe acest segment. De altfel, cartea digitală este un sector slab dezvoltat în UE față de Statele Unite sau Extremul Orient, iar România este sub media europeană. Cititorii, mai ales cei de proză, preferă să umble prin librării, să simtă mirosul de cerneală, textura paginii, să răsfoiască miile de cărți – ceea ce nu prea mai e în spiritul timpului.
Oricât de mică ar fi piața de carte în România, ea este strâns legată de librăria „fizică”, iar aceasta e mult mai mult decât un punct de distribuție: e sediul unui ecosistem, un nod al relațiilor care, mai presus de cash-flow, compun, de fapt, piața cărții. Vorbind în numele Polirom, Cristina Fitcoschi asumă, într-un dialog cu Cristian Teodorescu, că soarta literaturii este strâns legată de librării și târguri de carte: „Librăriile fizice înseamnă foarte mult, nu numai în ceea ce priveşte vânzările, cât şi în ceea ce priveşte modul în care mulţi cititori se raportează la întâlnirea cu o carte. Mulţi dintre aceştia preferă să cumpere din librăriile clasice, după ce răsfoiesc şi petrec timp printre cărţi, socializează cu librarii sau îşi întâlnesc scriitorii preferaţi. (…) Pierderile librăriilor sunt şi ale editurilor, ale întregii industrii de carte, astfel încât nu putem fi decât îngrijoraţi pentru ce urmează”. Într-un alt interviu, publicat de Marketing Focus, Roxana Liritis, reprezentând Corint, punctează: „Planul editorial s-a redus cu aproape 70% și a fost adaptat situației actuale”; „O estimare optimistă ar fi ca în 12-18 luni să revenim la vânzările de anul trecut”; „Absența evenimentelor cu public – lansări de carte, târgurile de carte, dezbaterile cu cititorii, sesiunile de autografe – se va reflecta negativ în vânzări”; „Încercăm, totuși, să ne păstrăm optimismul”.
Dacă eBook-urile se zbat să iasă din 1%, librăriile online, cartea dezinfectată la 169 de grade Celsius, serviciile de curierat rapid și un vlogging sui-generis ajută vânzările de carte tipărită. O adevărată televiziune online – fragmentată în sute de fragmente pe Youtube și Facebook Watch – prilejuiește prozatorilor de diverse vârste și calibre lecturi din propria operă, iar criticilor literari lecturi din cărți traduse. Mai multe proiecte paralele – la Tracus, Humanitas, Polirom, Corint, Herg Benet, Litera et caetera, grupate sau nu în campania Citește românește – constituie bazele unui fenomen transmedia, destul de plicticos în prezent, cât timp e redus la talking-head („cap care vorbește”), dar având potențialul de a se transforma într-un nou tip de performance dacă va activa un ghid de bune practici și un registru vizual artistic. Cât privește campania Ministerului Culturii, susținută de USR, de unele edituri și companii de distribuție, ea este, pentru moment, un simplu „distro” și are, cel mult, potențialul de a ajuta la lichidarea stocurilor. Totuși, notabil, topurile de vânzări publicate în cadrul proiectului de eMag și de Libris cuprind un rezultat care ar putea părea surprinzător: egalitatea de gen, în cazul prozei contemporane, a fost atinsă – și chiar a fost depășită (!). În aceste topuri, numărul cărților scrise de autoare ca Doina Ruști, Gabriela Adameșteanu, Raluca Feher, Simona Popescu, Daniela Zeca-Buzura, Ioana Pârvulescu ș.a. îl depășește pe cel cărților cu autori de gen masculin, numele în vogă fiind Radu Paraschivescu, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu și, inevitabil, alții.
- Clima – agentul secret al istoriei - 25 aprilie 2025
- Ce e în neregulă cu viața la sat? - 19 martie 2025
- Imaginea străinilor în percepția publică - 13 martie 2025
Pingback: Cât de tânără sau de matură este literatura? (I) Vârstele literaturii. Epoca romanului - Revista Cultura