Cât de tânără sau de matură este literatura? (I) Vârstele literaturii. Epoca romanului

Este sau nu literatura în declin? Vremea capodoperelor literare a apus sau abia așteaptă să vină? Cum se vede istoria literaturii în date statistice și cote de piață? Ce legături există între vârsta autorilor, vârsta cititorilor și piața de carte? O analiză statistică bazată pe o cercetare proprie.

1. Vârsta literaturii. Elemente de antropologie culturală

Cât de tânără este literatura?

Cu autori ca Homer și opere ca Ghilgameș, pare că literatura a fost o artă majoră încă de la începutul lumii. În realitate, ea a devenit o artă importantă abia în secolul 19. Nu doar în România, ci și în statele dezvoltate. Anterior, numărul de opere literare era foarte redus – de ordinul zecilor de titluri pe secol. Apariția tiparului în secolul 15 a dus la creșterea fenomenală a numărului de cărți. De la 3-5 milioane de cărți manuscrise pe secol, în perioada anterioară, s-a ajuns la peste 5 milioane de exemplare pe an la sfârșitul secolului 18. Cifrele sunt valabile pentru Europa. Însă, chiar și la finalul acestei perioade, majoritatea covârșitoare a cărților erau cele religioase.

Conform Our World in Data, care citează lucrarea lui Jeremiah Dittmar, „The Welfare Impact of a New Good: The Printed Book” (2012), în 1700 mai mult de jumătate din cărțile apărute la Londra aveau tematică religioasă. Poezia avea o pondere de 6%, iar genurile ficționale însumau 3%. LINK. Aici erau incluse, fiecare cu câte un procent, ficțiunea religioasă, ficțiunea istorică și ficțiunea pe alte teme. Ulterior, literatura a devenit din ce în ce mai atractivă, dar abia la sfârșitul secolului 18 literatura engleză a fost capabilă să producă mai mult de 100 de titluri pe an.

Literele în secolul națiunilor

Secolul 19 a însemnat reinventarea societăților. Revoluțiile burgheze din secolul precedent aveau să instituie educația formală. Alfabetizarea s-a democratizat și a fost un factor esențial în geneza statelor naționale pe parcursul secolului 19. Presa periodică – broșuri, fascicule, magazine, gazete și jurnale – a avut un rol central în dezvoltarea politică a statelor burgheze, în democratizarea vieții publice, dar și în apariția și dezvoltarea literaturii, așa cum o înțelegem astăzi.

În 1820 doar 12 procente din populația Europei era alfabetizată. Chiar și între statele occidentale, proporția era extrem de inegală. Olanda a fost principalul promotor al educației publice. Încă de la mijlocul secolului 18 peste 85% din populație, inclusiv femei, putea citi și scrie. În Franța în timpul Revoluției de la 1789 60% din populație era analfabetă, inclusiv cea mai mare parte a nobilimii. În insulele britanice, în aceeași perioadă, cca 50% dintre englezi erau analfabeți. În Rusia 92%.

Opt decenii mai târziu, în 1900, procentul cunoscătorilor de carte s-a dublat la nivel mondial, ajungând la 21%. Însă inegalitatea între state era maximă. În coloniile/fostele colonii britanice – SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă – aproape sută la sută din populație avea acces la educația formală. În Vestul Europei, cota scădea la 85%. În Estul Europei, ca și în Asia de Est, doar 33% din populație avea acces la educație. În Orientul mijlociu și în Africa ponderea era sub 5%.

Peste tot, accesul la litere a însemnat și o mai mare deschidere către literatură. În secolul 19 literatura s-a impus ca forma de artă cea mai accesibilă, cea mai ieftină și cea mai populară. În secolul 20 ea a fost, treptat, detronată de televiziune și cinematograf, dar și-a păstrat o poziție privilegiată, într-un orizont cultural dezirabil și aspirațional.

Lupta prezentului cu trecutul

Societatea (sau piața) cer literaturii să fie nouă, eventual inovativă, și, relativ, prezenteistă. Clasamentele literare tind, dimpotrivă, să fie conservatoare. Permanent, literatura veche este considerată ca fiind superioară estetic/calitativ. Istoria studiilor literare reflectă întrutotul această axiomă.

Cu două secole în urmă oamenii priveau literatura contemporană cu suficiența cu care vorbim astăzi despre filmulețele de pe Youtube. Deși apăruseră opere destul de importante, așa cum le privim azi – cu autori ca Shakespeare, Cervantes, Voltaire, Goethe, Defoe, Austen, Montesquieu, ș.m.a. –, doar literatura antică era privită cu respect și inclusă în modulele avansate de studiu. Homer, Sofocle, Eschil erau autorii textelor pe care se făcea predarea limbii elene, iar Horatiu, Cicero, Ovid, Virgilius constituiau instrumentarul pentru învățarea latinei. În schimb, literatura scrisă în limbi moderne era privită ca o imitația slabă a celei clasice, ca o simplă modă, permanent sub semnul futilității.

Pentru prima dată literatura contemporană a devenit obiect de studiu universitar în Londra în anii 1820. Treptat, studiile literare au fost incluse în programa universitară în toată Anglia, în alte țări europene și peste ocean. În Statele Unite, Princeton a fost prima universitate care a oferit programe de studiu pentru literatura americană, începând cu 1872. Cam în același timp luau ființă și în România facultățile de litere de la Iași și București.

Vremea capodoperelor. Evaluări critice

Evaluările critice tind și în prezent să considere literatura contemporană ca fiind inferioară celei din perioade mai vechi. Literatura în limbi naționale a fost pe deplin acceptată, dar autorii și operele din trecut tind să fie mai apreciați decât cei contemporani.

Se publică constant liste cu cele mai bune cărți, opere sau autori. Unele dintre ele sunt realizate prin ample sondaje, desfășurate la nivel internațional. Prin selecția pe care o fac, istoriile literare propun și ele propriile liste. Toate sunt subiective și între toate sunt mari diferențe, dar există și o constantă: vremea capodoperelor literare a fost la finalul secolului 19 sau la începutul secolului 20.

Probabil cel mai amplu studiu a fost cel publicat în 2002 de Clubul Norvegian de Carte. Lista finală, întocmită pe baza unui sondaj efectuat în 54 de țări, este dominată de operele apărute între 1901 și 1950 – nu mai puțin de 44 de titluri din cele o sută. Alte 27 de titluri sunt ale unor opere de dinaintea secolului 19, inclusiv opere anonime sau care au avut o circulație orală. Urmează, în ordine: finalul secolului 19 – cu 20 de titluri; și finalul secolului 20 – 19 titluri.

Penguin Books a publicat în mai 2022 propria listă, care include și cărți recente. Totuși, o singură carte de după 2000 este inclusă în această listă. De asemenea, doar două de dinainte de 1800. Secolul 20 domină selecția, cu 32 de titluri în a doua jumătate și 31 de titluri în prima jumătate. Secolul 19 adaugă 22 de titluri în a doua parte și 12 în prima. Mult mai deschisă către prezent, lista similară publicată recent de Reader’s Diggest cuprinde 23 de opere de după 2000. Secolele 15, 16, 17, 18 și 19 aproape dispar. Doar șapte opere de dinainte de 1901 intră pe această listă. În schimb, secolul 20 este prezent cu 70 de titluri – 15 în prima jumătate și 55 în a doua.

Vremea capodoperelor. Răspunsul pieței de carte

A trecut sau urmează să vină vremea capodoperelor literare? Răspunsul scurt e „da”.

Da: multe capodopere literare urmează să apară. Se publică anual minim o sută de mii de noi titluri de literatură. Numărul exact nu este cunoscut deoarece statisticile pe tipuri de carte sunt disponibile doar pentru o parte dintre țări și, din start, exclud o mare parte din self-publishing și literatura distribuită non-comercial, necatalogată ISBN sau publicată în periodice. Pentru 2021, numărul poate fi extrapolat la 110-170.000 de cărți de literatură. Numărul total al operelor literare publicate în volum de la începuturile lumii și până astăzi este de ordinul câtorva milioane (plauzibil: în intervalul 6-12 milioane). Fiecare nou an adaugă minim 10% la fondul de carte de literatură existent. Din punct de vedere statistic, este imposibil ca frecvența capodoperelor să nu crească și ea, chiar dacă nu în același ritm.

Dar și reciproca este valabilă. Da: vremea capodoperelor pare să se încheie, cel puțin dacă vorbim despre roman. De când a devenit relevant, în urmă cu două secole, romanul a fost specia favorită a cititorilor și a tras după sine întreaga dezvoltare a pieței literare. Totuși, în ce privește romanul, după creșteri succesive din anii 1950 până în 2011, ultimul deceniu a adus o scădere destul de spectaculoasă.

Cele mai populare cărți după anul apariției

Wikipedia a publicat și actualizează o pagină dinamică dedicată celor mai vândute cărți din istoria tipografiei. LINK Primele locuri sunt deținute de cărți religioase (Biblia, cca 5 miliarde de copii, Coranul, 800 de milioane) și politice (Micuța carte roșie a lui Mao, minim 800 de milioane). Literatura „fiction” oferă o mare parte dintre titlurile cu cea mai mare distribuție.

Două opere – Povestea celor două orașe, Dickens, și Micul prinț, de Saint-Exupéry – au depășit 200 de milioane de copii în numeroasele lor ediții și traduceri. Alte patru – primul Harry Potter, un policier de Agatha Christie, primul quasi-roman chinezesc, Visul din pavilionul roșu, și Hobbitul lui Tolkien – au depășit o sută de milioane de copii. Pentru unele cărți mai vechi – Don Quijote, Monte Cristo – nu există date consistente, ci doar estimări. Pentru operele ale căror tirajele pot fi estimate cu un grad de precizie, 118 au depășit 10 milioane de exemplare vândute, iar 30 au depășit 50 de milioane. Sub 10% dintre opere sunt cărți pentru copii, restul, toate, aparțin genului romanesc.

Un pas în spate

Din perspectiva pieței, ultimii 50 de ani sunt cei în care literatura a înregistrat cele mai mari performanțe. Vârful a fost atins în perioada 2000-2010. Ultimul deceniu a adus o scădere – până la nivelul anilor 1950. Dar totul este relativ: cifrele sunt cumulative și este posibil să sufere corecții importante în deceniile următoare. Pe de altă parte, clasamentul oferit de Wikipedia are în vedere doar vânzările de carte tipărită. E-book-ul și audiobook-ul nu sunt luate în calcul. Ele încă nu concurează de la egal la egal cu cartea tipărită, dar au o pondere tot mai mare de la an la an, până la o treime din piață. În esență, cifrele rezultate indică doar o tendință, nu o fotografie fidelă a consumului de literatură.

Pe decenii

Cele mai recente bestseller de nivel mondial sunt Fata din tren – Paula Hawkins, Fata dispărută – Gillian Flynn și Sub aceeași stea – John Green. Toate au și ecranizări de box-office. Se adaugă Acolo unde cântă racii – Delia Owens, Toată lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr, Înainte să te cunosc – Jojo Moyes și două volume ale trilogiei Cincizeci de umbre... În deceniul precedent, J.K. Rowling, Suzanne Collins, Kathryn Stockett și Dan Brown au fost vedetele pieței, dar lor li s-au adăugat și canadianul William P. Young, suedezul Stieg Larsson sau afganul Khaled Hosseini. În total, dintre cărțile apărute în deceniul 2001-2010, 11 au trecut de 20 de milioane de exemplare. Alte șase au depășit 10 milioane.

De notat că anii favoriți ai criticii și ai cititorilor bibliofili – sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 – au o performanță de piață submediocră: unele decenii lipsesc în totalitate. Totuși, cele câteva titluri ale perioadei care reușesc să se mențină în atenția publicului larg au performanțe extraordinare. Cumulat, ele ating 1,2 miliarde de exemplare vândute.

Trendul a fost permanent crescător, începând cu anii 1920, cu o singură excepție, în perioada celui de al doilea război mondial. Explicația consistă în dubla creștere demografică și a alfabetizării. După 2010 alfabetizarea nu a mai avut spațiu de creștere în țările în care educația și piața de carte sunt bine dezvoltate. În plus, Europa, Statele Unite și Extremul Orient au intrat în recesiune demografică. La aceste scăderi se adaugă tehnologiile digitale, care schimbă raporturile din piața de carte.

Literatura, o formă fluidă de artă

Teoria literară, devenită obiect de studiu, într-o formulă sau alta, în mai toate țările, definește și clasifică limpede și precis tot ce ține de câmpul literar. Dar, dincolo de canoane și clasificări, literatura rămâne o artă fluidă. Cuvântul este principalul instrument al comunităților umane. Indiferent că au avut sau nu conceptul de literatură, indiferent dacă au avut sau nu tehnici de scriere, comunitățile au găsit întotdeauna căi pentru a utiliza cuvintele în formule și mesaje artistice.

Spre deosebire de cuvânt, genurile și speciile sunt mode temporare. Antichitatea greacă a favorizat teatrul. Chiar poemele homerice s-au transmis oral timp de sute de ani ca o formă de performance. Roma imperială a consacrat satira. Perioada gotică a avut o preferință pentru versificația epică. „Știința veselă” se numea aceasta în teoria literară a epocii. Bizantinii, ca și mesopotamienii cândva, au cultivat imnul. Clasicismul a resuscitat fabula și alegoria. Proza, mult timp, a fost privită ca o formă vulgară.

Romanul este strâns legat de transformările sociale aduse de revoluțiile burgheze și de industrializare. Deși are rădăcini medievale – în Italia, Spania, Franța – el a căpătat consistență abia odată cu societățile democratice. Este de așteptat ca revoluția digitală, în măsura în care va transforma definitiv relațiile sociale, să producă modificări ale preferințelor literare. Apar deja forme mixte – ca Instapoezia, Twitter Novels, Bitpunk/retro futurism, ficțiune interactivă, lettrism. Multe vor eșua, dar altele vor avea succes. Omniprezent și vorace, cuvântul va fi permanent un suport esențial al artei, fie că literatura așa cum o știm se va dezvolta sau se va conserva.

Pe termen scurt

Sfârșitul literaturii/romanului/canonului a tot fost prezis, cel puțin începând cu avangarda. Dar nu a venit niciodată. Literatura – romanul în mod special – se arată deosebit de versatilă și a fost capabilă să capteze criticile la adresa sa și să le transforme în sub-genuri. Crizele estetice, culturale, sociale au fost până în prezent momente ale unor resetări spectaculoase.

Pentru viitor, cel puțin pe termen scurt, devine relevantă vârsta autorilor și a publicului. În artă, noutatea radicală, când s-a produs, a avut ca vector schimbarea generațiilor de creatori și a categoriilor de public.

citește mai departe:

2. Vârsta autorilor de literatură. Generații și cohorte

Articol publicat distinct LINK

vezi și:

Genul autorilor de literatură

„LITERATURA CONTEMPORANĂ”, UN TERMEN UMBRELĂ?, dosar coordonat de Ștefan Baghiu

Proza. Un gen tipografic