Poezie. Ședințe de terapie

Poate în mai mare măsură ca oricând, și nu doar datorită lui Mircea Cărtărescu, cartea de poezie a devenit sesiune de terapie. Lăsând la o parte exagerarea formulării, merită să ne punem întrebarea dacă nu cumva valoarea terapeutică a unei cărți a devenit de mai mult timp o chestiune mai palpabilă și comensurabilă decât valoarea sa literară sau estetică.

Acum câțiva ani, Daniela Hendea a debutat cu o carte, „Acordor de teremin”, a cărei valoare documentară și terapeutică, legată de autism, era dublată de un experiment literar reușit. Poeta stabilită în Texas revine acum cu „H2X” (editura frACTalia), un volum care abordează anxietatea și frica de moarte. Ea caută să le combată prin mai multe lecții de înot, ce prilejuiesc și o imersiune în memoria autoarei și autobiografia sa, alături de mai multe incursiuni informaționale în domenii precum neuroștiințele. Rezultă un volum polimorf care are mai multe în comun cu poezia americană recentă de cea mai bună calitate decât cu ce se scrie în România, o carte care poate suscita deopotrivă reacții emoționale și intelectuale, un volum, nu în ultimul rând, foarte bine scris:

„oricât ne-am dezice de latura noastră animală
se ține scai de noi blestemul de-a ne zbate
încontinuu pentru existență. Descotorosindu-ne
cu-n glonț de prădătorii
lesne de anticipat
vizual, auditiv, olfactiv – instinctiv –
am rămas la cheremul celor microscopici, care
pătrund nestingheriți prin orificii, și a celor
din interior pe care-i proiectează neuronii.”
(„Tricking evolution”)

Lia Faur rămâne și în cea mai nouă carte a sa, „Piele pe piele” (Casa de Pariuri Literare), mai preocupată de poeticitate și de folosirea unui arsenal eclectic de mijloace poetice, însă poate cele mai reușite poeme tind să fie cele de factură mai acut confesivă:

„vezi eu nu sunt o mamă bună cum n-am fost o fiică bună
la patru dimineața mă târam în genunchi prin salon
icneam încet să mă ierți
la patru treișcinci ai ieșit vânăt și tăcut
te-am ocrotit cu amândouă brațele te-am strâns cu propriul trup
am vrut să te păstrez în mine să-ți cânt
vor veni zile în care mama se va duce la culcare
cu zâmbet ascuns de călău”

„Dezintegrare” (editura OMG), cel de-al treilea volum al lui Florentin Popa, aduce mai degrabă o consolidare a poeziei sale, o perfecționare mai degrabă decât o manierizare. Și-a aprofundat tendința de a împăca băiețeala mucalită – deși aceasta încă mai îngăduie pe alocuri violențe infantile, cum ar fi față de animale – cu o doză de sensibilitate, nu întotdeauna deghizată în sentimentalism ironic.

„sunt ca o casă părăsită când nu ești aici
trag căștile de pe urechi și le las baltă
când mi se pare c-ai plecat, și aud cum
respiri încetişor în somn din camera cealaltă
cu inima bătând la bpm de doom
mă uit la noi: lipiți, dar înșine precari
ca pe-o farfurioară doi pufuleți de scrum”
(„o casă părăsită”)

Cea de-a șapte carte a lui Claudiu Komartin, „Autoportret în flama de sudură”, a fost scrisă în mare parte după moartea tatălui său. Prozatoarea Tatiana Țîbuleac o numește „cea mai emoționantă carte pe care a scris-o”. Sunt într-adevăr emoționante cele câteva poeme despre pierderea tatălui său – asemenea texte ar fi putut compune un volum foarte reușit:

„nimic nu s-a schimbat, serviciile medicale
sunt o măcelărie, și până la urmă nu sunt nici eu cu
nimic mai bun, neputincios, un surogat de fiu
incapabil să-și ia cu forța părintele de la Municipal
și să îl ducă departe, acolo unde nu mai suntem
altceva decât suflete
care se recunosc și își împărtășesc pentru ultima oară
dragostea reciprocă, și dezacordurile dintotdeauna, explicațiile
care nu au mai avut loc între noi, toate mizilicurile
astea ale unei vieți omenești
când vine noaptea și nu mai e loc decât de împăcare”
(fragment din „Plimbarea”)

În schimb, volumul abundă în „elegii reacționare”, colorate în negru, și versuri satirice cât se poate de scrâșnite, nu fără reglări de conturi cu alte figuri literare, cu feministele, cu tehnocrații sau cu medicii care comit malpraxis, cu alte cuvinte, declarații de război cu toată lumea. Pentru cine nu împărtășește vederile înguste asupra lumii ale poetului, rămâne destul de discutabil ce ar salva multe dintre aceste texte de la uitare, în afara impresiilor negative pe care le provoacă…

Pandemia a provocat cu atât mai multe pagube printre autorii mai modești. Editura Tracus Arte publică un volum semnat Sorin Ivan, „Și zeii purtau măști”, în întregime dedicat tematicii crizei Covid-19. Rămâne de reținut cu titlu de curiozitate simptomatică o asemenea poezie care, confruntată cu haosul nu de puține ori derizoriu al realităților din ultimul an, supralicitează registrul grav, împrumutând pe alocuri tropi din… poezia închisorilor:

„locuim într-un lagăr de concentrare
înconjurat de sârma ghimpată a fricii
fiecare stă cuminte în celula lui
și ascultă atent printre bătăile inimii”
(„lockdown”)

O altă poetă din generația 2000, Denisa Duran scrie acum o poezie din care a evacuat orice nu corespunde idealurilor sale terapeutice. Ultima sa carte, „21 de zile de fericire” (Tracus Arte), se citește aproape ca un jurnal self-help. Mijloacele sunt aproape întotdeauna cele mai simple:

„Sunt plină de viață –
acum, că mi s-a spus
cam cum voi muri și cam când.
Sunt fericită.
Urc munții, merg pe continente,
zbor cu parapanta.
Îmi cumpăr flori roșii,
ascult muzică,
îmi mângâi copilul pe spate –
atunci când doarme la mine.
Astea sunt instrumentele mele
de fericire.
Încă 13 zile și voi reuși –
pentru tot restul vieții…”